Azi noapte pe la ora unu mă întrebam iarăși, trezit din somn de trecerea în câteva rânduri pe străduța mea din centrul Bucureștiului a unui camion-aspirator de la Rosal, unde și cât de convenabil aș putea să emigrez.
Am ieșit pe balcon pentru a vedea dacă magaoaia zgomotoasă a reușit ceea ce o mașină similară, mai mică și mai puțin zgomotoasă, nu a reușit niciodată în turele ei de noapte: să aspire praful, mucurile de țigară, hârtiile și alte mizerii de lângă bordură, unde se concentrează firesc în dinamica străzii. Și de unde sunt cu atât mai greu de luat cu cât utilajul aspirator este mai mare: mașinile parcate pe și lângă trotuar împiedică trecerea periilor pe unde ar trebui. De strângerea mizeriei de pe trotuare, unde primează suvenirurile de câine, nici nu poate fi vorba.
E prima dată când se întâmplă să vină aspiratorul cel mare și sunt convins (și sper!) că a fost o unică inițiativă de atenționare a votantului chiar de la orele mici ale zilei decisive. Mie nu a reușit decât să îmi amintească de pățania de astă iarnă, când, strada fiind împărțită între două sectoare, am avut nenorocul să fiu pe jumătatea înzăpezită. Trei săptămâni am sperat că vine bobcatul eluziv să curețe și la noi măcar centrul pe care nu puteau trece decât mașinile de teren, cele mici fiind sortite împotmolirii. Nu a fost să fie: era de la celălalt sector. Jumătatea mea de stradă a devenit circulabilă pentru cei fără spirit de aventură doar odată cu topirea naturală a gheții.
Dar să revin la seara de ieri. Mai devreme ieșisem la cumpărături de cartier și la întoarcere am fost asaltat de câinii unei familii de țigani care își petrece vara în strada din fața casei, pe ambele ocupându-le cu naturalețe și externalități. Sunt convins că se pot găsi și pozitive, eu aseară am luat-o la înjurături pe cea negativă. „Nu e frumos, șefu, să înjuri câinele”, mi s-a replicat.
Așa e. Nu e nici măcar eficient. Dar ce se poate face? Fata mea de un an și jumătate mă alertează din doi în doi pași de prezența câte unui „caca” și eu încep mereu să meditez la cât de mare ar fi diferența calitativă a plimbărilor zilnice dacă ar exista un pic de spirit civic.
Dar nu îmi fac iluzii. Spațiile publice vor rămâne deșertul de civilizație care sunt, atât timp cât nu se schimbă coordonatele culturale, iar acest din urmă lucru ar fi un adevărat miracol date fiind stimulentele instituționale. Sunt ferm convins că la acestea din urmă trebuie umblat înainte de a se îmbunătăți ceva.
Flash-back: într-o vizită în Elveția am fost atenționat să nu parchez nicicum pe vreunul dintre locurile neocupate ale unei parcări de bloc private. În plus, am observat un bolovan imens pe un loc de parcare și am aflat că acela era locul gratuit, pe care asociația l-a blocat pentru a stinge unele disensiuni. Cu toate că pe moment mi s-a părut o risipă prostească pe care și-o permit „preabogații”, mai târziu am considerat-o un simbol admirabil al atitudinii elvețienilor față de gratuități.
Nu vom scăpa nici de câini, nici de mizerie, nici de traficul defect, nici de hoții de fier vechi sau de parcagii, drogați și cerșetori până nu înțelegem că totul are un preț. Străzile nu mai trebuie să fie domeniu public. Trebuie trecute în proprietate privată. Să dăm proprietarilor fiecărei case sau bloc adiacent câte o porțiune de stradă, bulevard, alee sau parcare, să facă ce vor cu ele. Doar așa vom vedea la lucru raționalizarea prin preț.
Nevoia de circulație s-ar întâlni la prețul corect (inclusiv pe o piață secundară funcțională a titlurilor de proprietate) cu oferta de spațiu de transport și parcare, pentru fiecare stradă în parte. În felul ăsta, fiecare traseu ar avea prețul lui și traficul prin oraș ar ajunge să aibă acea coerență dorită de locuitori și imposibil de oferit de primării.
Doar atunci vor fi nevoiți cei care cresc câini pe stradă să internalizeze costul existenței acestor câini, cei care își lasă mașinile la copt cu lunile să internalizeze costul integrării acestor mașini cu caldarâmul, cei care permit gropi în asfalt să internalizeze pierderile pe care aceste gropi le aduc trecătorilor și autoturismelor, cei cu mașini mari să internalizeze costul spațiului ocupat în trafic, și tot așa.
S-ar putea obiecta că asta nu poate fi o soluție pentru proiectele mari de infrastructură. Ele spre cine să fie privatizate și cine ar mai avea responsabilitatea de a iniția noi proiecte? Cei care aduc o asemenea obiecție vădesc o foarte mică încredere în capacitatea asociativă a omului. Motivul profitului a făcut întotdeauna minuni de coordonare și eficiență și ar continua să facă, respectând, în schimb, drepturile și prețul proprietarilor anteriori care acum sunt călcate în picioare cu principiul strâmb al domeniului eminent.
O asemenea schimbare instituțională ar pune urbanismul și dimensiunea orașului pe baze mai sănătoase de unde ar putea evolua în direcții dezirabile și sustenabile și, lucrul cel mai important, ar scădea foarte mult importanța primăriei în viața cetățeanului.
Nu am auzit nici o adiere a unei asemenea soluții de la vreun candidat. În situația actuală, oricine va prelua frâiele întreprinderii socialiste și perpetuu falimentare care este primăria, nu poate decât să prelungească sau chiar să înrăutățească calvarul urban. Și rural, după caz, pentru că argumentele pe care le aduc sunt perfect valabile în orice comunitate.
În margine, în ultimele zile am constatat cu oroare cât de mulți oameni de afaceri (de la ei, spre deosebire de politicieni, am unele așteptări) sunt atât de agramați economic încât să se entuziasmeze de un candidat care, dacă ar ajunge primar general al Bucureștiului ar face foarte mult rău cu idealismul lui stângaci.
Închei prin a vă reînnoi invitația lui Vlad Topan la boicotarea votului:
