Comentariile libertariene pe marginea evenimentelor din Cipru se împart în două: majoritatea condamnă jefuirea deponenților, însă există și o minoritate care spune că această acțiune este un pas în direcția bună.
Cred că orice concesie făcută planului inițial de bail-out este o greșeală. Dar să vedem cum justifică libertarienii pro (și nu numai ei), măsura de „tundere” a depozitelor. Cuvântul cheie aici este bail-in. Un text relevant este acesta:
Cyprus and the reality of banking: deposit haircuts are both inevitable and the right thing to do
Pe scurt, ideea este că în fața lichidării este mai rațional ca o parte a creanțelor creditorilor să fie transformate în acțiuni. Creditorii devin astfel proprietari și au în față o alternativă la lichidare: aceea de a încerca să țină întreprinderea în picioare și de a-i convinge și pe alții să-i mai dea o șansă. Dacă reușește, această cale are avantajul că permite o mai bună menținere a valorii activelor implicate. Lichidarea, în schimb, presupune vânzarea rapidă și obținerea celor mai mici prețuri.
Interesele creditorilor, chiar dacă afectate, ar putea fi apărate mai bine în cazul unui bail-in cu continuarea activității, decât în cel al vânzării la foc automat.
Însă de la această situație ipotetică la ceea ce au propus concret autoritățile cipriote (nu e clar dacă mânate de la spate de Troikă sau cu acordul ei rezervat) este o distanță ca de la cer la pământ.
Pentru a fi mai aproape de soluția bail-in, autoritățile trebuie să se limiteze la a recomanda și gira planul, care trebuie apoi adoptat de fiecare instituție în parte. Dar mai întâi trebuie să desțelenească mediul economic de aranjamentele străine respectului pentru proprietatea privată.
Cu riscul de a mă repeta, statul nu poate face un asemenea bail-in: nu vrem să transformăm nici un creditor al statului în acționar al statului, pentru simplul fapt că nu vrem să mai vedem modul etatist la lucru. Pentru că se bazează pe agresiune.
Dacă statul nu își poate schimba natura fără să devină altceva, băncile și-o pot schimba. În cazul lor trebuie abolită practica rezervelor fracționare înainte de a se face orice altceva. Sau în orice caz, băncile trebuie scoase din sfera fraudei și lăsate libere să se bage din nou în cea a devaluării și ridiculizării instrumentelor private de plată pe care le emit, dacă asta înțeleg ele că înseamnă banking.
Apoi, băncile trebuie să se descurce pe cont propriu: fie lichidează, fie încearcă să țină afacerea pe picioare prin bail-in și încercarea de atragere capitalurilor suplimentare. Unele bănci s-ar putea să decidă într-un fel, altele diferit, este problema celor implicați în acele afaceri și a consensului pe care îl obțin sau a deciziei în justiție pentru cazul lor particular.
Însă, iarăși cu riscul de a mă repeta, trebuie făcută o distincție între clienții băncii și creditorii băncii. Dat fiind că băncile se ocupă chiar cu intermedierea creditului, în cazul lor este mai dificil de făcut discriminările necesare decât în cazul altor întreprinderi. Care creditori sunt asimilabili clienților și care sunt asimilabili proprietarilor, asta cred că este o întrebare la care se răspunde greu.
Cum ar fi, de exemplu, să îți duci mașina la spălătorie și, pentru că nu vrei să pierzi timpul, să lași cheia cu vorbă că te întorci peste trei ore. Iar în cele trei ore să vină Troika și să spună că spălătoria se închide din cauza datoriilor neplătite și toate activele găsite în perimetrul ei se confiscă pentru satisfacerea creditorilor? Exact asta pățesc deponenții ciprioți. Li se returnează mașinile pe butuci (dar spălate glanț) pentru că roțile sunt necesare pentru evitarea falimentului spălătoriei. Iar dacă nu sunt de acord cu această măsură, atunci s-ar putea să își primească înapoi doar roțile sau poate chiar nimic.
Dar dacă ai contract cu spălătoria pentru parcul auto al unei firme, iar din 100 de mașini te trezești că 10 ți se confiscă, „pentru că ar fi trebuit să știi mai bine cu cine faci washing ”, care ar fi diferența?
În treacăt fie observat, dacă amenințarea taxării depozitelor nu se concretizează, ce credeți că se va întâmpla cu banii din conturile cipriote? Dacă înțelegi că era cât pe ce să primești mașina fără roți, crezi că ai să pleci altfel decât cu accelerația la podea? Te vei mai întoarce la acea spălătorie? Din acest motiv, e clar că vacanța bancară nu se va sfârși prea frumos. Șansa unei soluții mai firești ar putea să se fi pierdut pentru totdeauna. Logic ar fi acum pentru autorități să nu mai arunce cu bani buni după bani răi. Dacă nu ar fi în joc prestigiul și viitorul proiectului Euro, Troika nu ar mai avea de să mai dea cele 17 miliarde pentru o cauză deja pierdută.
Pe de altă parte, dacă tot se includ clienții cu forța în categoria participanților la bail-in, atunci să nu uităm că sunt clienți ai băncii și cei care iau cu împrumut, nu doar deponenții sau cei care dau credite. Ei de ce nu ar fi taxați, de pildă prin mărirea retroactivă a dobânzilor sau a principalului? Aplicând la cazul cipriot, de ce nu se impune statului grec, care se pare că a beneficiat de 50% din împrumuturile sistemului bancar cipriot, să plătească înapoi ce are de plătit la valoare nominală, plus 10% extra? Sună absurd pentru că așa și este, mai ales că problemele cipriote se trag tocmai de la incapacitatea de plata a grecilor.
Apoi, decupajul teritorial propus de autorități este iarăși străin de soluția firească. Într-un bail-in conturat pe fiecare entitate specifică nu ar trebui să fie afectați doar deponenții cu conturi deschise în Cipru, ci toți cei care sunt deponenți ai băncii care adoptă o astfel de soluție, oriunde ar avea aceasta filiale, fie Anglia, fie România.
Un lucru este cert: expansiunea creditului creat din nimic, permisă tocmai de practica rezervelor fracționare, a dus la distrugerea unei avuții reale, după cum știm din teoria austriacă a ciclului. Acum, cât de mare este distrugerea concretă nu se poate afla decât printr-o evaluare pe bază de prețuri de piață. Lipsiți de sprijinul autorităților, bancherii ciprioți s-ar putea să ofere estimări mai sobre decât cele oferite actualmente de ei sau de funcționarii din ministere. S-ar putea chiar să aducă și capitaluri de acasă, cine știe?
Unele calcule arată că nici în aceste condiții nu este nevoie de tunderea deponenților:
By wiping out 100% of the equity, 100% of the bondholders, and 17% of the banks’ liability to central banks, the Cypriots could stabilize their banking system (based on the 5.8Bn EUR figure being discussed) without penalizing local savers.
Instead of raising 5.8Bn EUR from depositors, it could raise 1.4Bn from combined market cap, 2.0Bn from bondholders and preferred shareholders, and 2.4Bn of the 14.3Bn in combined Central Bank loans (Cypriot and ECB) it has on its books. This assumes zero contribution from the Cypriot subsidiaries of foreign banks so it may be conservative.
If the banking system is bankrupt, anything other than an Alice-in-Wonderland recovery system suggests that the order of liquidation is shareholders, preferred shareholders, debt holders, Central Bank creditors, and THEN depositors. If 10Bn or even 17Bn EUR is truly required, then coincidentally up to 17.7Bn EUR is available from equity holders, debt holders, and Central Bank creditors without impairing a euro cent from depositors.
În fine, un ultim lucru ar trebui menționat în acest moment: programul Vila de 20.000 de euro. Dacă prețul pare prea scăzut, atunci poate că ar fi bine să fie stimulată cererea cu fonduri dintr-o grevă fiscală și cu evoluțiile către o societate liberă, lipsită de instituțiile care ne-au adus unde suntem.
