[Fragmente extrase din Puterea și bancherii: Lecții din America. Traducere de Cristian Comănescu.]
„Asigurarea depozitelor”
[Î]n ciuda sprijinului Fed, sistemul fracționar de rezerve s-a dovedit fragil, necesitând adăugarea unei noi minciuni în 1933, în vremea așa-numitului New Deal, când a apărut „asigurarea depozitelor bancare”, exploatând termenul benign „asigurare”, pentru a camufla o escrocherie strigătoare la cer. Când sistemul de economii și împrumuturi („savings and loan system”, prescurtat S&L) s-a scurs pe sorbul de canalizare la finele anilor 80, „asigurarea depozitelor” la nivel federal de către FSLIC [„Federal Savings and Loan Insurance Corporation” — Corporația federală de asigurare a economiilor și împrumuturilor] și-a dat în vileag caracterul pur fraudulos. „Asigurarea” nu era decât un paravan de fum și oglinzi pentru numele neasumat al guvernului federal. Sărmanii contribuabili au acoperit în cele din urmă deficitele sistemului S&L; dar ce ne facem acum cu odată sanctificata FDIC [Federal Deposit Insurance Corporation — Corporația federală de asigurare a depozitelor] concepută pentru băncile comerciale și care acum pare tot mai șubredă, de vreme ce nu posedă nici măcar 1% din volumul enorm de depozite pe care „le asigură“?
Ideea însăși de „asigurare a depozitelor” este o fraudă; cum ar putea cineva să asigure o instituție (sistemul bancar cu rezerve fracționare) inerent insolvabilă și care se va prăbuși chiar în clipa în care publicul va înțelege, în cele din urmă, înșelăciunea? Să presupunem că mâine publicul american ar deveni subit conștient de frauda bancară și s-ar prezenta de dimineață în fața ghișeelor, cerând la unison bani gheață. Ce s-ar întâmpla? Băncile ar deveni instantaneu insolvabile, deoarece ele n-ar putea să ramburseze mai mult de 10% din avutul clienților înșelați. Taxa enormă necesară pentru a acoperi deficitele tuturor este de neconceput. Nu: singurul lucru pe care l-ar mai putea încerca Fed – și acesta îi stă în putere – ar fi să tipărească suficientă hârtie pentru rambursarea depunătorilor tuturor băncilor. Din nefericire, în situația actuală a sistemului bancar, rezultatul ar fi precipitarea imediată a economiei în ororile hiperinflației.
Să zicem că totalul depozitelor asigurate se ridică la 160 miliarde de dolari. Tehnic vorbind, în cazul unei precipitări asupra băncilor, Fed își poate exercita puterile pe care le are în stare de necesitate, tipărind cei 160 miliarde de dolari în bani gheață, pentru a-i înmâna FDIC-ului spre rambursarea depunătorilor. Problema este că, stimulați de această acoperire masivă a deficitelor, depunătorii și-ar redepune prompt cele 160 miliarde de dolari în bănci, sporind volumul total al rezervelor bancare cu exact aceeași sumă și permițând prin aceasta o expansiune imediată înzecită a ofertei monetare, așadar o creștere totală a stocului monetar bancar de 1600 miliarde de dolari. Inflația scăpată de sub control și prăbușirea completă a monedei ar fi iminente.
…
Însuși conceptul de „asigurare a depozitelor” e fraudulos. Cum să „asiguri” o întreagă industrie inerent insolvabilă? Este ca și cum ai asigura Titanicul după ce s-a izbit de iceberg. Unii economiști favorabili pieței libere recomandă „privatizarea” acestui sector prin încurajarea firmelor private, sau chiar a băncilor, să se angajeze în „asigurări” reciproce ale depozitelor. Dar asta n-ar face decât să ne întoarcă în vremurile amare ale cartelurilor bancare florentine, când fiecare bancă urmărea să pescuiască pasivele celorlalte. Sistemul nu funcționează; să nu uităm că, în anii 80, colapsul primelor S&L-uri s-a produs în Ohio și Maryland, unde se bucurau de avantajele dubioase conferite de asigurarea „privată“ a depozitelor.
Ne confruntăm aici cu o eroare importantă, comisă frecvent printre libertarieni și economiștii adepți ai pieței libere, care socotesc că toate activitățile guvernamentale ar trebui privatizate; sau, ca un corolar, că orice acțiune, atâta vreme cât e privată, e numaidecât și legitimă. Adevărul este însă cu totul altul: activitățile de felul fraudei, escrocheriei sau contrafacerii n-ar trebui „privatizate”, ci abolite.
…
Mai mult, pe o bază administrativă ar fi dificil de urmărit și vegheat la funcționarea corectă a unui sistem bancar supus cerinței de acoperire în rezerve 100%. Mai simplu și mai libertarian ar fi să se facă apel la curțile de justiție. Înainte de Războiul Civil, când apăreau în regiuni geografic îndepărtate de „casă“, bancnotele emise de băncile americane care operau vicios, pe bază fracționară, erau cumpărate cu o reducere de „brokeri monetari” profesioniști, care se deplasau apoi la sediul băncii pentru a solicita rambursări masive în aur ale bancnotelor adunate.
Asemenea practici sănătoase ar putea să renască cu ușurință astăzi, când tehnologia electronică avansată ar asigura un plus de eficiență brokerilor monetari profesioniști, care ar încerca să câștige un profit de pe urma detectării și lichidării băncilor insolvabile. Un concept ideologic deosebit de drag inimii mele este cel de „Ligi antibancare ale vigilenților”, care ar urmări îndeaproape funcționarea băncilor, le-ar identifica pe cele păcătoase și ar proclama neîntârziat la televiziune insolvabilitatea lor, îndemnându-i pe deținătorii de bancnote și pe depunători să solicite imediat rambursarea la care au dreptul. Cu atât mai bine dacă asemenea ligi ar putea stârni isteria publică urmată de precipitări asupra băncilor, cu deținători de bancnote și depunători înghiontindu-se să-și recupereze avutul înainte ca banca să-și epuizeze efectiv rezervele: în acest caz, nu doar guvernul, ci însăși populația ar hăitui necontenit sistemul de rezerve fracționar. Elementul cheie al unui sistem bancar sănătos, care nu va fi niciodată îndeajuns subliniat, este că, la primul semn de insolvabilitate pe care-l dă o bancă, poliția și curțile de justiție trebuie să-i declare imediat falimentul, eliminând-o din afaceri. Dreptate instantanee, punct. Fără milă și fără acoperire a deficitelor.
…
Dacă o asemenea propunere va fi apreciată ca fiind prea severă cu băncile, atunci va trebui să remarcăm că oricum sistemul bancar se află în cădere liberă. Ca o consecință a colapsului rețelei S&L, fragilitatea extremă a sistemului nostru bancar a ieșit în fine la lumina zilei. Astăzi se poate discuta liber despre insolvabilitatea FDIC sau despre întreaga structură bancară care stă să se prăbușească. Și când oamenii se vor pătrunde până-n măduva oaselor de aceste adevăruri, atunci ei vor năvăli într-o glorioasă precipitare asupra băncilor, străduindu-se să-și mute banii din bănci în buzunare. Și băncile se vor prăvăli huruind, fiindcă banii oamenilor nu se află acolo. Singura măsură care ar putea salva rețeaua bancară de furia unei atât de glorioase precipitări a clienților ar fi tipărirea de către Fed a sumei de 1 600 miliarde bani gheață, pentru a fi înmânați băncilor — măsură care ar aprinde imediat o devastatoare inflație scăpată de sub control, capabilă să distrugă dolarul.
…
S-a vorbit mult despre calitatea necorespunzătoare a împrumuturilor bancare: despre împrumuturi acordate unor țări falite din lumea a treia sau unor scheme hipertrofiate și — retrospectiv — falimentare de construcții imobiliare și de complexe comerciale așezate în plină pustietate. Dar împrumuturile și investițiile de proastă calitate sunt inerent și invariabil legate de sistemul bancar central și de expansiunea creditelor bancare. Recurența mult prea bine cunoscută a ciclurilor „boom-bust”, euforia și crahul, prosperitatea și depresiunea n-au fost nici descoperite în anii 80, nici nu sunt rezultate ale civilizației și ale economiei de piață. Recurența ciclică „boom-bust” a fost declanșată în secolul al XVIII-lea de începuturile sistemului bancar central și s-a intensificat de atunci, pe măsură ce sistemul bancar central se extindea, ajungând să controleze ansamblul economiilor occidentale. Numai abolirea Fed și întoarcerea la etalonul aur poate pune capăt ciclului „boom-bust” și poate, în cele din urmă, elimina inflația cronică și accelerată.
Inflația, expansiunea creditelor, ciclurile economice, povara deficitelor guvernamentale și taxele usturătoare nu sunt, așa cum pretind istoricii de curte, atribute inevitabile ale capitalismului sau ale „modernizării”. Din contră, toate acestea nu sunt decât excrescențe parazitare, profund anticapitaliste, altoite pe sistemul economic de statul intervenționist, de pe urma căruia profită bancherii și clienții lor favoriți, îndestulați pe ascuns cu privilegii speciale, pe seama tuturor celorlalți.
Esența liberei inițiative și a capitalismului este un sistem solid de drepturi de proprietate privată, care-i va garanta fiecăruia posesiunea câștigurilor sale. La fel de indispensabilă capitalismului este o etică de natură să încurajeze și să recompenseze economisirea, prevederea, munca susținută și inițiativa productivă și să descurajeze nelegiuirea, nimicind fără ezitare orice încălcare a drepturilor de proprietate. Dar, după cum am văzut, banii ieftini și expansiunea creditelor n-au ce face cu asemenea drepturi și virtuți. Inflația răstoarnă și pervertește valorile, răsplătind grija-de-a-cheltui și sforăritul din spatele ușilor închise și făcând de ocară tradiționalele valori „victoriene”.
