Andreea Raicu este pusă azi la zidul corectitudinii politice și analfabetismului economic pentru declarațiile despre cele 300 de victime din atelierele de confecții prăbușite în Bangladesh.
Prezentă la Cluj, Andreea Raicu, expertă în fashion, a fost întrebată de jurnaliști ce părere are în legătură cu moartea a 300 de oameni într-o fabrică de confecții din Bangladesh, unde muncitorii sunt plătiți cu 20 de euro pe lună și lucrează în condiții improprii pentru siguranța lor.
“Dacă nu sunt fabricile acelea, oamenii mor de foame, nu au unde să lucreze. Gândește-te câți oameni sunt fără serviciu în România, pentru că s-au închis fabrici. Asta se întâmplă în business, oricât de rău ar suna e o treabă pragmatică, business-ul e o treabă rece. Trăim într-o țară capitalistă”, a declarat Andreea, conform ziaruldecj.net.
Despre salariile mizere din acele întreprinderi, în contrast cu adaosurile comerciale din marile magazine din lume, bruneta a avut aceeași atiudine: ”E cumva un cerc vicios, din care e foarte greu să ieși”, spune ea. “E o decizie strict comercială, care e a magazinelor respective. Pur și simplu așa sunt lucrurile. La Chanel o geantă costă mult, asta e situația, poți alege să nu o cumperi”, a mai spus Raicu.
Are dreptate când spune că, dacă nu ar fi acele fabrici așa cum sunt acolo, alternativa lucrătorilor ar fi și mai mizeră. În schimb, și-ar fi putut nuanța observațiile despre calculele reci ale afaceriștilor dacă ar fi spus că, deși poți alege să nu cumperi o geantă Chanel, cei care vor să îi ajute săracii lumii ar trebui să facă exact contrariul. Nu boicotul, ci cererea crescută este cea care duce la o mai mare prosperitate pentru lumea a treia.
De ce are în mod fundamental dreptate Andreea Raicu?
Am o explicație foarte la îndemână pentru că am discutat-o cu studenții la seminar nu mai departe decât vinerea trecută. Este vorba despre următorul studiu:
Sweatshops and Third World Living Standards: Are the Jobs Worth the Sweat?
By Benjamin W. Powell, David B. Skarbek
Salariile și condițiile de muncă nu sunt determinate de mofturile nimănui, ci de legea economică, pe piață. Limita de sus este productivitatea lucrătorului, contribuția sa specifică la procesul de producție. Limita de jos este dată de costul de oportunitate al lucrătorului: ce alte opțiuni de angajare are? Ambele aceste limite sunt urcate de cererea mai mare pentru produsele puse pe piață de angajatori și de concurența antreprenorilor pentru mâna de lucru ieftină, dar aflată astfel în proces de scumpire.
Ceea ce primește lucrătorul în schimbul prestației sale este un mix de compensare cu o componentă monetară și cu unele nemonetare (confortul și securitatea la locul de muncă sunt de acest ultim tip). Observația autorilor studiului de mai sus este că, în condițiile lumii a treia, unde cei care au șansa de a prinde un loc de muncă salarizat au de întreținut familii numeroase, componentele non-monetare tind să fie minimizate ca o consecință a preferinței lucrătorilor de a primi o compensare monetară cât mai mare. Antreprenorului îi este indiferent cum se configurează acest mix, pentru el contează ca nivelul total să nu depășească productivitatea lucrătorilor.
Așadar, se poate spune că accidentul din Bangladesh a fost un risc asumat și de lucrători, atât timp cât au ales să meargă la lucru într-o clădire șubredă pentru a evita scăderea salariului monetar, sau pierderea lui cu totul, dacă pe piață nu existau condiții de lucru mai sigure. (În privința acestui lucru sunt sceptic, dacă este adevărat că acest accident este considerat cel mai grav din istoria industrială a țării.)
Multinaționalele și subcontractorii lor plătesc de regulă salarii mai bune decât cele oferite de concurența locală. Bangladeshul este un caz tragic în comparație cu alte țări, dar chiar și acolo, plata în industria confecțiilor este peste media venitului național:
De ce greșește Andreea Raicu?
Pentru că vede capitalismul într-o lumină mai rece decât este cazul. Antreprenorii fac calcule economice, dar cât sunt de reci când fac lucrul ăsta rămâne de stabilit. Mulți angajatori, mai ales din firme mici care merg până la câteva zeci de salariați, nu au o atitudine ostilă față de cei care lucrează pentru ei. Motivele sunt și din sfera economicului, dar și din cea a eticii: angajatorul preferă să își trateze bine angajații pentru a-și asigura serviciile lor pe termen lung, dar și pentru că îi vede ca parteneri într-un proces de diviziune a muncii.
De cele mai multe ori se întâmplă să provină din același mediu social ca și ei și să fi fost până mai ieri în aceeași situație cu ei. Nu ați auzit de povești în care un ucenic este ajutat cu capital și sfaturi de patron pentru a-și deschide propria sa prăvălie? Eu da.
Și acum să vorbim despre adaosul de 1000% și despre cruzimea socialismului. Din acel adaos trebuie acoperite multe: în primul rând șpaga pentru tartorii locali din lumea a treia, cei care sunt de fapt vinovați direct pentru starea lamentabilă în care se află societățile pe care le conduc politic și pentru stagnarea cronică. Apoi, dincolo de șpagă există, atât în lumea a treia unde se află producția, cât și în lumea întâi unde se face vânzarea, un hățis interminabil de taxe și reglementări care au costuri, atât monetare, cât și nemonetare.
Impozitele directe și indirecte, vama, taxele de tot felul de la nivel local, regional și național, sindicalismul, cerințele de mediu, normele draconice de protecție a muncii, cele de igienă, de asigurare contra incendiilor, de producție, lista poate continua mult și bine. Toate acestea reprezintă cauze pentru care angajatorul nu poate oferi lucrătorului un salariu mai mare chiar dacă ar dori. Sunt costuri pe care patronul nu și le dorește, dar trebuie să le pună în cârca angajatului pentru că altfel nu mai are rost producția.
De multe ori motivul pentru care producătorii occidentali își închid fabricile în țara de origine și deschid în lumea a treia nu este unul legat neapărat de salariile cerute de angajați, ci de lista de mai sus. Mai mult, în lumea a treia sunt preferate țările unde există predictibilitate legală, taxe mici și reglementări puține, un stat de drept, certitudinea că profiturile pot fi repatriate și că investițiile nu vor fi naționalizate, infrastructură decentă etc.
Spre deosebire de perioada revoluției industriale, țările lumii a treia au șansa de a ieși mult mai repede din starea mizerabilă în care se află, pentru că acum capitalul este mult mai abundent decât acum trei secole, la fel ca și stocul de invenții. Și avem exemple de țări cărora le-a trebuit doar o generație pentru a trece de la mizerie la abundență.
Restul sunt acolo unde sunt, nu datorită investițiilor străine, ci în ciuda lor. Cauzele sunt socialismul și corupția locale, la rândul lor crescute și agravate de socialismul occidental, care vine fie pe canalul egalizării standardelor (eliminarea muncii sub 15 ani, deci condamnarea la cerșit, căutat în gunoi sau prostituție infantilă) fie, mai grav, pe canalul educării liderilor în cloacele marxiste ale lumii academice occidentale (proces descris de Mises în The Plight of the Underdeveloped Nations).
În concluzie, chiar dacă nu mulți pot fi frumoși ca Andreea Raicu, pot încerca să recupereze măcar la capitolele eleganță și atitudine liberală. Efectele ar fi simțite de aici până în Bangladesh.
Ben Powell prezintă articolul citat mai sus:
