Atunci când se întreabă dacă e mai bine ca plățile să fie făcute cu bani peșin sau cu cardul, un economist nu are prea multe de spus, decât că alegerea trebuie să fie lăsată liber proprietarului banilor, că așa stă frumos într-o societate civilizată, să nu fie siluiți oamenii în tot felul de chestiuni mari sau mici.
Dar alegerea în ziua de azi are o încărcătură puternică, pentru că ea nu este o simplă alegere între a plăti cu monedă propriu-zisă sau cu un substitut de monedă, ci este de fapt una între libertate și control.
Dacă ar fi doar între monedă și substitut, unii oameni ar găsi mai avantajos să țină banii în buzunar pentru plățile specifice pe care le au de făcut, alții ar prefera să îi țină la bancă și să plătească prin diverse instrumente care substituie cash-ul: ordin de plată, transfer bancar, card etc. Alegerile lor ar stabili structura masei monetare și implicit, dimensiunea serviciilor bancare specifice.
Există, însă, două mari probleme care distorsionează alegerea între deținerile și plățile cash, sau cele bancare.
În primul rând statul taxează și taxele se iau de regulă sub formă monetară. Din cauza asta, unii oameni meditează la gestul cam nepoliticos – adică și lipsit de grație si barbar prin efectul disoluției sociale – al taxării și ajung, poate după multe frământări, la concluzia, poate parțială, poate temporară, că pot încerca măcar să refuze propunerea de nerefuzat a statului. Așadar, cu urechea toacă și mâna greblă, alegerea între cash și substitute este una care elimină pe cât de mult se poate terțele părți, băncile fiind primele victime. Substitutele sunt abandonate în favoarea banilor gheață. Diviziunea muncii suferă. La limită, chiar și banii sunt abandonați în favoarea bunurilor nemonetare, în fereala de mâna lungă a statului. Diviziunea muncii suferă și mai mult. S-ar putea ca daraua să fie mai mare decât ocaua, dar asta își socotește fiecare cum se pricepe.
În al doilea rând, arhitectura sistemului bancar actual este una tare bizară: dintr-un spirit clepto-democratic, la un leu depus banca promite să dea mai mulți, atât deponentului, cât și societății, iar această falsă generozitate duce numai la belele. Banca multiplică bani care nu îi aparțin și asta o face instabilă și înșelătoare.
Pentru grija imediată a deponentului, cel mai relevant lucru este că banii lui de pe card nu sunt acoperiți decât în mică măsură de disponibilitățile din bancă. Restul sunt plecați aiurea după randamente, ba chiar s-ar putea să fie folosiți pentru a-i sufla omului nostru de sub nas bunuri pe care nu și le mai poate permite pentru că le-a crescut prețul, datorită inflației create de sistem cu ajutorul depozitului făcut de el.
Pentru o discuție detaliată a istoriei și limitărilor multiplicării monedei prin sistemul bancar și a rolului statului și băncii centrale în aranjamentele monetar-financiare, vedeți ce are de spus Mises în Limitarea emisiunii de mijloace fiduciare.
Bineînțeles, în epoca noastră de monedă-decret piața nu mai are controlul asupra expansiunii monedei fiduciare și a creditului de circulație așa cum îl avea atunci când moneda era un metal prețios a cărei cantitate era independentă de politica băncii centrale, dar chiar și așa, alegerea banilor de hârtie în detrimentul substitutelor bancare are asupra expansiunii fiduciare efectele descrise de Mises. La limită, dacă piața alege exclusiv bancnotele, atunci toată inflația posibilă va trebui făcută de banca centrală și se va vedea mult mai clar în bilanțul ei.
În plus, inflația creată prin expansiunea creditului (sistemul bancar generează și plasează banii în piață sub formă de credite mai ieftine decât e cazul) duce la pornirea unor afaceri nesustenabile care ajung apoi să falimenteze în masă, risipind resurse, sărăcind patroni și muncitori, și năucind pe toată lumea.
Dacă analizăm iarăși cazul limită în care piața alege exclusiv bancnotele, în lipsa posibilității de creare monetară ex nihilo, sistemul bancar va fi practic nevoit să intermedieze spre investiții doar economisirea reală din societate. Orice expansiune a creditului de circulație va putea fi făcută numai de banca centrală, care prin tradiție nu se ocupa direct cu astfel de activități. Și această tradiție a fost recent abandonată în fața crizei datoriilor suverane, dar despre asta altă dată.
Dat fiind acest peisaj financiar, alegerea oamenilor de a deține și a plăti cu cash frânează risipa de resurse în două feluri: prin împiedicarea colectării taxelor îmbogățește societatea pentru că salvează din mâna statului venituri care altfel ar fi folosite pentru activități în cel mai bun caz risipitoare și în cel mai rău de-a dreptul distructive; prin evitarea sistemului bancar îmbogățește societatea pentru că atenuează redistribuția inflaționistă și ciclurile economice.
În lumina asta cred că trebuie văzută intenția de aducere în România a ultimei mode monetare din Occident. Limitarea plăților cash prin decret guvernamental este o îngrădire sfruntată a libertății personale și alegerea cash-ului în detrimentul cardului este în primul rând un act de civism, înainte de a fi unul de disperare sau lăcomie personală în fața rapacității statului.
Cardul ar fi o alegere firească sub aranjamente fiscale și financiare mai normale. În lumea sucită în care trăim, teancul de bani prinși cu elastic n-o fi frumos, dar e mai sănătos.
