[Secțiunea 18 din capitolul XVII: Schimbul indirect, al tratatului Acțiunea umană.]
O doctrină foarte populară afirmă că reducerea progresivă a puterii de cumpărare a unității monetare ar fi jucat un rol decisiv în evoluția istorică. Se spune că omenirea nu ar fi atins starea sa actuală de bunăstare dacă oferta de bani nu ar fi crescut în mai mare măsură decât cererea pentru bani. Reducerea corespunzătoare a puterii de cumpărare, se afirmă, ar fi fost o condiție necesară pentru progresul economic. Intensificarea diviziunii muncii și ritmul accelerat de acumulare a capitalului, care au însutit productivitatea muncii, n-ar fi putut apărea decât într-o lume caracterizată prin creșterea continuă a prețurilor. Inflația generează prosperitate și bunăstare, iar deflația suferință și decădere economică. [25] O trecere în revistă a literaturii politice și a [p.467] ideilor care au ghidat vreme de secole politicile monetare și de credit ale națiunilor arată că această opinie este aproape universal acceptată. În ciuda tuturor avertismentelor venite din partea economiștilor ea este încă și astăzi nucleul filozofiei economice a omului de rând. Ea este în aceeași măsură și esența învățăturilor lordului Keynes și a discipolilor săi în ambele emisfere.
Popularitatea inflaționismului se datorează în mare parte urii adânc înrădăcinate care există împotriva creditorilor. Inflația este considerată justă pentru că îi favorizează pe debitori pe seama creditorilor. Însă interpretarea inflaționistă a istoriei, pe care trebuie să o analizăm în această secțiune, nu este decât indirect legată de acest argument, îndreptat împotriva creditorilor. Afirmația că “expansionismul” este forța motrice a progresului economic și că “restricționismul” este cel mai rău dintre toate relele se bazează în primul rând pe alte argumente.
Este evident că problemele ridicate de doctrina inflaționistă nu pot fi rezolvate recurgând la învățăturile experienței istorice. Este de netăgăduit că istoria prețurilor indică, în linii mari, o tendință de creștere a acestora, continuă, deși uneori întreruptă pe intervale scurte. Bineînțeles, stabilirea acestui fapt nu se poate face decât prin înțelegere istorică. Problemelor istorice nu li se poate aplica precizia catalactică. Tentativele unor istorici și statisticieni de a urmări și măsura modificările puterii de cumpărare a metalelor prețioase vreme de mai multe secole sunt inutile. Am arătat deja că toate tentativele de măsurare a mărimilor economice se bazează pe ipoteze în întregime eronate și denotă ignorarea principiilor fundamentale, atât ale teoriei economice cât și ale istoriei. Însă lucrurile pe care ni le poate spune istoria înaceastă privință, prin întrebuințarea metodelor sale specifice, sunt suficiente pentru a justifica afirmația că puterea de cumpărare a banilor are de mai multe secole tendința să scadă. Asupra acestui punct toată lumea este de acord.
Dar nu acesta este problema pe care trebuie să o elucidăm. Întrebarea este dacă scăderea puterii de cumpărare a fost sau nu un factor indispensabil pentru evoluția care a dus de la sărăcia epocilor anterioare la condițiile mai satisfăcătoare din perioada capitalismului modern. La această întrebare trebuie să răspundem fără a apela la experiența istorică, experiență care poate fi și a fost întotdeauna interpretată în diferite feluri, și pe care atât adepții cât și adversarii fiecărei teorii și explicații a istoriei o invocă drept dovadă pentru afirmațiile lor contradictorii și incompatibile. Ceea ce lipsește este o clarificare a efectelor modificărilor puterii de cumpărare asupra diviziunii muncii, acumulării de capital și progresului tehnologic.
Cu privire la această problemă nu ne putem mulțumi cu respingerea argumentelor avansate, în sprijinul tezei lor, de inflaționiști. Absurditatea acestor argumente este atât de evidentă încât respingerea și dovedirea falsității lor este, cu adevărat, o sarcină ușoară. Încă de la [p.468] apariția sa, teoria economică a arătat, în mod repetat, că afirmațiile privitoare la așa-numitele binecuvântări asociate abundenței de bani și la așa-numitele dezastre provocate de limitarea cantității de monedă sunt produsele unor erori patente de raționament. Încercările apostolilor inflaționismului și ai expansionismului monetar de a respinge corectitudinea învățăturii economiștilor au eșuat lamentabil.
Singura întrebare relevantă este: Este sau nu posibil să se reducă ireversibil rata dobânzii prin expansiunea creditului? Vom trata exhaustiv această problemă în capitolul consacrat relației existente între relația monetară și rata dobânzii. Vom arăta acolo care trebuie să fie consecințele boom-urilor economice create prin intermediul expansiunii creditului.
În acest stadiu al cercetărilor noastre, trebuie însă să ne întrebăm dacă nu este cumva posibil să existe alte argumente în favoarea interpretării inflaționiste a istoriei. Nu este oare posibil ca adepții inflaționismului să fi omis anumite argumente valide, favorabile tezei lor? Este, desigur, necesar să examinăm problema din toate unghiurile posibile.
Să ne imaginăm o lume în care cantitatea de monedă este rigid fixată. Locuitorii acestei lumi au produs, într-un stadiu timpuriu al istoriei, întreaga cantitate a mărfii întrebuințate pentru servicii monetare care poate fi produsă. O nouă creștere a cantității de monedă nu este posibilă. Nu sunt cunoscute mijloacele fiduciare. Toate substitutele monetare – inclusiv numerarul subsidiar – sunt certificate monetare.
În aceste ipoteze intensificarea diviziunii muncii, tranziția de la auto-suficiența economică a gospodăriilor, satelor, districtelor și țărilor, la sistemul de piață mondial din secolul al XIX-lea, acumularea progresivă de capital și îmbunătățirea metodelor tehnologice de producție, ar fi indus o tendință continuă de scădere a prețurilor. Oare o asemenea creștere a puterii de cumpărare a unității monetare ar fi oprit evoluția capitalismului?
Omul de afaceri obișnuit va răspunde afirmativ la această întrebare. Trăind și activând într-un mediu în care o scădere lentă, dar continuă, a puterii de cumpărare a unității monetare este considerată normală, necesară și benefică, el pur și simplu nu poate înțelege o altă stare de lucruri. El asociază,pe de o parte, ideea de creștere a prețurilor cu profiturile și, pe de altă parte, pe cea de scădere a prețurilor cu pierderile. Faptul că există și operațiuni economice care speculează scăderea prețurilor și că asemenea operațiuni au putut duce la constituirea de mari averi nu-i clatină dogmatismul. Acestea, spun ei, nu sunt decât tranzacții speculative, ale unor persoane care urmăresc să profite de scăderea prețurilor unor bunuri deja produse și [p.469] disponibile pe piață. Inovațiile, creativitatea și aplicarea metodelor tehnologice îmbunătățite presupun stimulentele asociate cu anticiparea creșterii prețurilor.
Opinia aceasta este eronată. Într-o lume caracterizată prin creșterea puterii de cumpărare a unității monetare, modul de gândire al tuturor actorilor ar fi nevoit să se adapteze acestei stări de lucruri, exact așa cum în lumea noastră el s-a ajustat la scăderea puterii de cumpărare a unității monetare. Astăzi toată lumea este pregătită să privească un spor al venitului monetar sau nominal al cuiva ca pe o îmbunătățire a bunăstării materiale a acelei persoane. Atenția oamenilor este îndreptată îndeosebi spre creșterea ratelor salariale nominale și al echivalentului monetar al avuției, decât spre augmentarea cantității de bunuri. Într-o lume caracterizată prin creșterea puterii de cumpărare a unității monetare, ei s-ar concentra mai mult pe scăderea costurilor vieții. Astfel ar ieși mai limpede în relief faptul că progresul economic constă îndeosebi în a spori accesibilitatea celor necesare vieții.
În desfășurarea afacerilor, considerațiile privind tendințele seculare ale prețurilor nu joacă nici un fel de rol. Întreprinzătorii și investitorii nu se preocupă de tendințele seculare. Ceea ce le ghidează lor acțiunile sunt opiniile pe care le au despre variațiile prețurilor în următoarele săptămâni, luni, sau, cel mult, ani. Ei nu urmăresc mișcarea generală a tuturor prețurilor. ceea ce contează pentru ei este existența unor discrepanțe între prețurile factorilor complementari de producție și prețurileanticipate ale produselor. Nici un om de afaceri nu se lansează într-un anumit proiect productiv pentru că socotește că prețurile, adică prețurile tuturor bunurilor și serviciilor, vor crește. El se angajează în producție dacă socotește că poate profita de pe urma diferențelor de prețuri dintre bunurile de diverse ordine. Într-o lume caracterizată printr-o tendință seculară de scădere a prețurilor, asemenea prilejuri de a realiza profituri vor apărea în același fel în care apar într-o lume caracterizată printr-o tendință seculară de creștere a prețurilor. Anticiparea unei evoluții generale progresiv ascendente a tuturor prețurilor nu atrage după sine intensificarea producției și creșterea bunăstării. Ea induce “precipitarea asupra valorilor reale”, boom-ul economic urmat de colaps (crack-up boom) și prăbușirea completă a sistemului monetar.
Dacă opinia cu privire la scăderea viitoare a prețurilor tuturor bunurilor devine generală, atunci rata dobânzii pe termen scurt scade cu o valoare corespunzătoare primei de preț negative. [26] Întreprinzătorul care întrebuințează fonduri împrumutate este astfel protejat împotriva consecințelor unei asemenea scăderi a prețurilor, în aceeași măsură în care, în condiții [p.470] de creștere a prețurilor, creditorul este protejat prin prima de preț împotriva consecințelor unei scăderi a puterii de cumpărare.
O tendința seculară de creștere a puterii de cumpărare a unității monetare ar necesita adoptarea de către oamenii de afaceri și investitori a unor reguli de calcul diferite de cele dezvoltate în condițiile unei tendințe seculare de scădere a puterii de cumpărare. Dar este sigur că ea nu ar influența semnificativ cursul activităților economice. Ea nu ar anula dorința oamenilor de a-și îmbunătăți bunăstarea materială, înmăsura posibilului, prin ajustarea corespunzătoare a producției. Ea nu ar lipsi sistemul economic de factorii ce determină ameliorarea condițiilor materiale, adică de străduința promotorilor întreprinzători de a obține profit și de disponibilitatea publicului de a cumpăra acele bunuri care sunt în măsură să-i ofere cele mai mari satisfacții la cele mai reduse costuri.
Asemenea observații nu sunt în nici un caz o pledoarie în favoarea deflației. Ele nu implică decât o respingere a ineradicabilelor fabule inflaționiste. Ele reliefează caracterul iluzoriu al doctrinei lordului Keynes, după care cauza sărăciei și a neajunsurilor, a depresiunilor economice și a neutilizării forței de muncă este de găsit într-o așa-numită “presiune contracționistă”. Nu este adevărat că “o presiune deflaționistă… ar fi… împiedicat dezvoltarea industriilor moderne.” Nu este adevărat ca expansiunea creditului determină “miracolul… transformării pietrelor în pâine.” [27]
Teoria economică nu recomandă nici politici inflaționiste, nici deflaționiste. Ea nu recomandă statelor să se amestece în alegerea de către piață a mijlocului de efectuare a schimburilor. Ea nu stabilește decât următoarele adevăruri:
1. Adoptând politici inflaționiste sau deflaționiste, un stat nu promovează binele public, bunăstarea, sau interesele întregii națiuni. El nu face decât să favorizeze unul dintre multiplele grupuri ale populației, pe seama celorlalte grupuri.
2. Este imposibil să știm dinainte ce grup va fi favorizat printr-o anumită politică inflaționistă sau deflaționistă și în ce măsură se va întâmpla aceasta. Aceste efecte depind de întregul complex al datelor de piață relevante. Ele depind, de asemenea, de viteza mișcărilor inflaționiste sau deflaționiste și pot fi complet inversate, în funcțiede evoluția acestor mișcări.
3. În orice caz, o expansiune monetară induce greșeli în investirea capitalului și supraconsum. În urma ei țara rămâne, în ansamblu, mai săracă, nu mai bogată. Aceste probleme sunt tratate în cap. XX. [p.471]
4. Prelungirea inflației trebuie să se sfârșească în colaps economic, prăbușirea completă a sistemului monetar.
5. Politicile deflaționiste sunt costisitoare pentru trezorerie și impopulare. Însă politicile inflaționiste sunt o “binecuvântare” pentru trezorerie și foarte populare printre neștiutori. Pericolul deflației este, practic, foarte mic, iar cel al inflației este imens.
