Keynes, chiar dacă nu era mort pe termen lung, ar fi avut încă un motiv să dea în dambla: un cuplu care își plimba câinele pe proprietatea din nordul Californiei a descoperit 1411 de monede de aur, îngropate în cutii de tablă în scorbura unui copac. Aproape fiecare piesă are valoare nominală de 20 de dolari, adică, prin definiție, greutate de o uncie de aur (aproximativ 31 de grame).
Ce înseamnă asta pentru valoarea actuală? Nimic. De ce? Datorită aprecierii numismatice, monedele sunt estimate la 10 milioane de dolari. Însă, pentru inflaționiștii denigratori ai etalonului aur este mai relevantă valoarea de topire, estimată la 2 milioane de dolari.
Cineva destul de „prostănac” încât să îngroape banii în pământ timp de vreo sută de ani, în loc să-i investească pentru dobândă, și-a văzut averea de 28 de mii de dolari ajungând la 2 milioane. E ca și cum i-ar fi pus la bancă și ar fi obținut o dobândă compusă (anual) de … 4,36%! Imaginați-vă așa ceva: 4,36%, în prezentul distopic al dobânzilor real negative. Dacă rentierul nostru nu ar fi fost asasinat de dobânda inexistentă din prezent, cu siguranță ar fi fost asasinat de confiscarea aurului instituită de Franklin Delano Roosevelt în 1933.
În paralel cu povestea asta, imaginați-vă cum ar fi fost ca cel care a îngropat „relicva barbară” să fi îngropat, în schimb, bancnote de valoare echivalentă. Chiar și cu probabilitatea mică de a fi rămas intacte atât de mult timp, care credeți că sunt șansele ca cei care le-au emis să mai existe sau să își respecte obligația contractuală: să returneze numărul de uncii de aur stipulate? Ca să nu mai spunem că pentru persoanele simple, fără puteri statale, din anul de grație 1933 nu mai există nici măcar legal acoperirea bancnotelor în aur (pentru state, din 1971).
Acum, dacă aveți sau nu câine, mergeți la o plimbare și întrebați-vă: cum ar fi fost? Cum ar fi fost să avem bănci care să dureze secole, ca renumita bancă din Amsterdam? Cum ar fi fost să avem tipul de societate în care aurul (adică banii) lăsat la bancă ar fi adus nu doar o dobândă anuală de 4-5% în siguranța și condițiile perfecte ale unei casete de valori, ci mai mult, printr-o expunere investițională la sporul de exponențial productivitate dat de intensificarea seculară a diviziunii muncii?
Ce fel de lume ar fi fost cea în care globalizarea și avansurile tehnologice la care am fost martori în ultimul secol nu ar fi fost însoțite de expansiunea statului, potențată în măsură covârșitoare de confiscarea aurului în schimbul monedelor fiat false și infinit reproductibile, cu scopul extragerii unui volum imens de resurse din societate în favoarea bancherilor și guvernanților, până la distrugerea prin hiperinflație?
Și apoi să ne gândim cum ar fi să avem iarăși aurul ca monedă. Sau ceva similar, o monedă selectată voluntar pe piața liberă. Mises ar fi spus: „Sooner or later, we have to make peace with gold.” Moneda fiat, produsă monopolist de stat prin instituția socialistă a băncii centrale, pe care suntem obligați prin lege să o acceptăm în schimburi, care îi sărăcește sistematic pe cei neprivilegiați și care aduce extrem de dăunătoarele cicluri economice și toate nenorocirile de care este statul capabil, această monedă calpă este de fapt adevărata barbarie. Din nefericire, nu o relicvă, ci un monstru de coșmar, un strigoi care ne urmărește peste tot și de care nu mai scăpăm odată.
