Distincția cea mai valoroasă acum pentru Ucraina este cea între stat și societate. Statul nu este nimic altceva decât un mod agresiv de a face lucrurile. Statul monopolizează, impozitează, reglementează, face inflație, creează mase de dependenți, minorități defavorizate și minorități privilegiate, distruge clasa de mijloc, redistribuie, risipește fără limită, asuprește și ucide.
Însă, nu există scop social și național care să nu se poată atinge prin mijloace care nu sunt etatiste. Prin societate, fără a fi prin stat. Statul nu este singurul mod de atingere a scopurilor, dar este cel mai rău și ineficient.
Pentru a evita colapsul economic, Ucrainei îi trebuie o serie de reforme rapide. Cât de rapide? Ar putea învăța de la polonezi. În documentarul Commanding Heights, Jeffrey Sachs povestește că în 1989 a fost chemat să consilieze noua putere din Polonia revoluționară și ceea ce avea de oferit era o terapie de șoc. Polonezii nu numai că știau și doreau acea terapie, dar înțelegeau și că ea trebuia instituită imediat. Se pare că înțelegeau urgența situației chiar mai bine decât însuși Sachs, care a fost convins cu pumni bătuți în masă că planul de reformă trebuie schițat și oferit peste noapte, nu în câteva săptămâni.
Dar perspectiva Școlii austriece este mai bogată decât cea de la care se revendică Jeffrey Sachs. Are soluții superioare din punct de vedere economic și politic. Ceea ce îi trebuie Ucrainei acum este o luptă aprigă cu statul însuși, nu o reformare căldicică a statului, și cu atât mai puțin revenirea unor politicieni nărăviți în demagogie și spoliere, precum se pare că este pe cale să primească. Dacă Ucraina are ceva de învățat din episodul 1989, lecția cea mai importantă este să evite o schimbare a eșalonului întâi al clasei spoliatoare cu eșalonul al doilea, așa cum s-a întâmplat în România odată cu preluarea puterii de către regimul lui Ion Iliescu.
Ceea ce au de spus Ludwig von Mises și Școala austriacă despre reformă este cu atât mai relevant pentru Ucraina, pentru că Mises s-a născut la Lemberg, în provincia istorică Galiția, adică orașul Lviv, în Ucraina actuală și a cercetat în detaliu situația istorică a Europei de Est.
Principalele coordonate economice pe care trebuie marșat sunt liberalizarea, moneda sănătoasă și privatizarea. Miracolul german (datorat liberalului Ludwig Erhard și nu birocraticului Plan Marshall) a constat în primul rând din liberalizarea peste noapte a tuturor prețurilor, care sunt esențiale pentru obținerea unei coordonări economice raționale.
Tot dezideratul unor prețuri realiste cere și stoparea imediată a inflației. Ceea ce trebuie să facă reformatorii pentru acest scop este să abolească imediat dreptul băncii centrale de a mai emite cantități de monedă fiat. Cu alte cuvinte, să oprească tiparnița. Apoi, trebuie să ia sistemului bancar privilegiul fraudulos al emisiunii de monedă fiduciară, prin impunerea rezervelor de 100% pentru toate tipurile de instrumente financiare la vedere (cu scadență imediată). Dar cel mai important lucru este ca societatea să obțină concomitent dreptul de a face schimburi cu orice monedă disponibilă și dreptul oricui de a oferi o monedă nouă pe piață.
Privatizarea trebuie și ea înfăptuită practic peste noapte, prin recunoașterea titlurilor de proprietate naționalizate și prin distribuirea pe principiul aproprierii inițiale a proprietăților de stat care nu sunt revendicate legitim. Apoi, trebuie lăsate să apară burse libere, piețe secundare pe care titlurile de proprietate să fie tranzacționate pentru descoperirea prețului real al activelor privatizate. Astfel, cele mai productive alocări ale capitalului existent sunt căutate cât mai repede.
Dar toate acestea și altele mai puțin importante sunt de fapt greu de aplicat de către un aparat de stat centralizat, care a fost până ieri creat și folosit tocmai pentru a împiedica piața liberă și a sifona resurse din societate, pe diverse canale și prin diverse modalități, și care a fost operat de o mulțime de oameni care nu au fost de fapt dislocați de la locurile și din funcțiile lor. Aceștia sunt gata să revină la post după sperietura inițială și să facă ceea ce știu ei mai bine. Dacă teoria antreprenoriatului politic nu ne-ar informa că această mulțime de oameni va tinde să facă exact opusul reformei, atunci putem presupune măcar că, în virtutea specializării, nu ar fi cei mai potriviți pentru reformă nici dacă și-ar dori-o.
Cu atât mai puțin ar putea fi de ajutor preluarea rețetei occidentale de îndatorare la organismele financiare internaționale, însoțită de aplicarea acquis-ului comunitar socialist european, de creștere a fiscalității și a reglementărilor, pentru salvarea aparatului de stat și condamnarea țării la stagnare (la pachet cu crearea unor privilegii și cadorisirea cu industrii cheie pentru interesele speciale occidentale). Ucraina trebuie să observe rapid că nici țări cu situații mai roz nu au supraviețuit acestui pachet economic distructiv.
Reforma poate părea, din acest ultim motiv, condamnată. Doar un miracol ar putea asigura obținerea unei retrageri a statului pe poziții mai modeste și ar fi chiar utopic să ne imaginăm funcționarii de stat, birocrații și sindicatele altfel decât cedând la presiunea publicului. În nici un caz nu-i vom vedea procedând ca eroii care s-au aruncat în fața gloanțelor și invitând cu entuziasm proprietatea privată și piețele libere să le ia locul, salariile, funcțiile, privilegiile, avantajele.
Ce-i de făcut, atunci? Problema nu mai este una economică, ci politică. Mises este aici extrem de relevant. Ceea ce nu se poate face de la nivelul centralizat al unui stat rigid se poate face de la nivel local. Lăsarea deciziilor la niveluri administrative cât mai descentralizate va duce la o situație concurențială care va asigura o aplicare mult mai rapidă și completă a reformelor.
Mai mult, situația specifică populațiilor din Europa de Est se aplică și Ucrainei. Dacă nu pentru reformele economice, această descentralizare trebuie permisă la nivel politic măcar pentru evitarea conflictelor etnice.
Dar și aici trebuie respectate principiile liberale, atât de bine descrise de Mises și discipolii săi. Am publicat în OPP o selecție de pasaje misesiene referitoare a autodeterminare și naționalism care, cu toate că au fost scrise în 1927 și 1944, pică mănușă pe situația actuală din Ucraina.
Țara ar trebui să stea în aceleași granițe doar dacă vrea, sau să se divizeze, dacă așa vor locuitorii diferitelor regiuni istorice. Nici unirea și nici secesiunea nu ar trebui să se facă sub auspiciile agresiunii interne sau externe. Ucraina nu ar trebui să țină cu forța pe cei care vor să se despartă și nici nu ar trebui să fie forțată din exterior să cedeze regiuni.
Din păcate observăm că Rusia ocupă militar Crimeea, ceea ce este echivalent cu o secesiune forțată și, eventual, o integrare forțată cu Rusia. Lucrul nici măcar nu este de mirare, cunoscând tradiția rusă și istoria estului Ucrainei.
Un alt fapt interesant și trecut cu vederea zilele acestea este că și în vest se manifestă tendințe secesioniste. Lvivul se pare că și-a declarat propria independență.
Mises spune:
Dreptul de autodeterminare în legătură cu calitatea de membru într-un stat înseamnă, astfel, că oricând se întâmplă ca locuitorii unui teritoriu particular, fie că este un singur sat, un județ întreg, sau o serie de județe adiacente, să își exprime, printr-un plebiscit liber, dorința de a nu mai rămâne uniți cu statul din care fac parte la acel moment, ci de a forma fie un stat independent, fie de a se alătura unui alt stat, această dorință trebuie respectată și urmată. Aceasta este singura modalitate fezabilă și reală de a evita revoluțiile și războaiele civile.
[…]
Dreptul de autodeterminare despre care vorbim nu este dreptul de autodeterminare al națiunilor, ci dreptul de autodeterminare al locuitorilor fiecărui teritoriu îndeajuns de mare pentru a constitui o unitate administrativă independentă. Dacă s-ar putea în vreun fel ca acest drept de autodeterminare să fie dat fiecărei persoane individual, acest lucru ar trebui să se facă.
Și chiar dacă Mises nu vedea posibilitatea unei înzestrări a fiecărei persoane și familii cu acest drept, discipolii săi, care au cercetat posibilitatea producției private de servicii judiciare și de apărare, susțin că este perfect posibil.
Dacă dreptul la autodeterminare ar fi respectat pentru fiecare persoană, am avea o lume în care ucraineni, ruși, români, polonezi, tătari și evrei ar putea trăi pașnic, fiecare fiind „abonat” la ce „stat” dorește, atât timp cât are libertatea să schimbe oricând „statul” de care aparține, în condiții contractuale.
Țara în care s-a născut Mises are nevoie de o strategie liberală austriacă, așa cum este descrisă de Hans-Hermann Hoppe:
Procesul de centralizare a culminat cu formarea unui cartel internațional de stat, dominat de Statele Unite, al migrației, comerțului și monedei discreționare reglementate, a condus la apariția unor state încă și mai invazive și împilatoare, la un etatism asistențial – războinic globalizat și la stagnare eonomică, dacă nu chiar la standarde de trai în scădere. Secesiunea, dacă este îndeajuns de răspândită, ar putea schimba toate acestea. O lume formată din zeci de mii de țări, regiuni sau cantoane diferite, din sute de mii de orașe libere de felul „ciudățeniilor” actuale numite Monaco, Andorra, San Marino, Liechtenstein, Hong Kong și Singapore, cu ocaziile mult sporite rezultate de aici de migrație motivată economic, ar fi o lume de mici state liberale, integrate prin intermediul comerțului liber și al unei monede-marfă internaționale, de pildă aurul. Ar fi o lume a unei creșteri economice nemaivăzute până acum și a unei prosperități nemaiauzite.
Din păcate, pentru că lumea îl vede ca pe un rău necesar, istoria statului încă se scrie și se pare că un nou episod cu orori de nedescris a început, cu participarea celui ucrainean și rus, cărora probabil că li se vor alătura SUA și restul Occidentului, cel puțin.
