[Traducere de Tudor Smirna.]
Armistițiul de Crăciun, care a avut loc în principal între soldații britanici și cei germani de pe frontul de vest, în decembrie 1914, este un eveniment neglijat de relatările istorice oficiale ale „Marelui Război” și ascuns publicului de către istoricii orwellieni. Stanley Weintraub a rupt acest văl al tăcerii și a scris o istorie emoționantă a acestui eveniment, pe baza scrisorilor trimise acasă de pe front și a jurnalelor soldaților implicați. Cartea sa este intitulată Silent Night: The Story of the World War I Christmas Truce și conține multe imagini ale evenimentelor, în care se pot vedea forțele opozante amestecându-se și celebrând împreună acel prim Crăciun al războiului. Această întâmplare remarcabilă a început, după cum scrie Weintraub, în dimineața zile de 19 decembrie 1914:
Locotenentul Geoffrey Heinekey, nou membru al Queen’s Westminister Rifles, i-a scris mamei sale că „s-a întâmplat un lucru dintre cele mai extraordinare. … Niște germani au ieșit cu mâinile ridicate și au început să-și adune o parte dintre răniți, așa că și noi am ieșit imediat din tranșee și am început să ne adunăm răniții noștri. Germanii ne-au făcut apoi semne și o mulțime dintre ai noștri am mers să vorbim cu ei și ei ne-au ajutat să ne îngropăm morții. Acest lucru a durat toată dimineața și eu am stat de vorbă cu câțiva dintre ei și trebuie să spun că păreau a fi oameni de foarte bună calitate. … Părea prea ironic pentru a fi rostit în cuvinte. În același loc, în noaptea dinainte, dădusem o bătălie cumplită, iar acum, în dimineața de după, iată-ne fumându-le țigările, și ei pe ale noastre.” (p.5)
Weintraub relatează că francezii și belgienii au reacționat diferit în război, cu mai multă emoție decât britanicii, la început. Războiul se petrecea pe tărâmul lor și „francezii trăiseră într-o atmosferă revanșardă încă din 1870, când Alsacia și Lorena le fuseseră luate de prusaci” într-un război inițiat de francezi (p.4). Britanicii și germanii, însă, nu prea vedeau rostul războiului și, în plus, Regele britanic și Kaizerul german erau ambii nepoții Reginei Victoria. De ce să se războiască germanii și britanicii, sau de ce să se urască, dacă un cuplu regal din Austria fusese ucis de un asasin în timp ce vizita Serbia? Totuși, din august, de când începuse războiul, sute de mii de soldați fuseseră uciși, răniți sau dați dispăruți până în decembrie 1914 (p.xvi).
Se estimează că peste optzeci de mii de tineri germani merseseră în Anglia înaintea războiului, pentru a lucra ca ospătari, bucătari și taximetriști, și mulți vorbeau engleză foarte bine. Se pare că germanii sunt cei care au inițiat această mișcare către armistițiu. Avuseseră loc atât de multe schimburi între fronturi până în Ajun, încât generalul brigadier G.T. Forrestier-Walker a emis un ordin prin care interzicea fraternizarea:
Pentru că descurajează spiritul de inițiativă al comandanților și distruge spiritul ofensiv la toate nivelurile. … Amiciția cu dușmanul, armistițiile neoficiale și schimburile de tutun și alte bunuri, oricât ar fi de tentante și amuzante, sunt absolut interzise. (p.6-7)
Ordinele ulterioare, mai stricte, anunțau că fraternizarea ducea la curtea marțială. Majoritatea soldaților germani cu experiență fuseseră trimiși pe frontul rusesc, iar cei tineri sau neantrenați, care au fost recrutați sau care s-au oferit voluntari primii, au fost trimiși pe frontul de vest, la începutul războiului. De asemenea, în Anglia, tinerii s-au îmbulzit ca voluntari pentru fala personală pe care credeau că o vor obține și multora le era teamă că războiul s-ar putea sfârși înainte ca ei să ajungă pe front. Nici prin cap nu le trecea că acest război avea să devină unul de uzură, cu recrutări forțate, sau că va da tonul pentru întreg secolul XX, cel mai sângeros din istorie, care a ajuns să fie numit secolul războiului și al statului asistențial.
La apusul Ajunului, soldații britanici au observat cum germanii începeau să ridice deasupra tranșeelor mici brazi de Crăciun și lumânări și mulți strigau în engleză, „We no shoot if you no shoot” (p.25). Focurile au încetat de-a lungul mulților kilometri ai tranșeelor, iar britanicii au observat că germanii ieșeau din tranșee către britanici, care au răspuns ieșind și ei să îi întâmpine. S-au amestecat și au făcut cunoștință pe tărâmul nimănui, și curând au început să schimbe ciocolată cu țigări și diverse relatări din presă despre război, potrivit propagandei fiecărei țări. Mulți dintre ofițerii ambelor părți au încercat să împiedice evenimentul, dar soldații au ignorat riscul de a fi duși la curtea marțială sau de a fi împușcați.
Unele dintre întâlnirile relatate în jurnale au avut loc între anglo-saxoni și saxoni germani [sași], iar germanii susțineau în glumă că ar trebui să se unească și să lupte împotriva prusacilor. Fraternizarea masivă, sau poate doar spiritul Crăciunului, i-a făcut pe ofițeri să nu acționeze și mulți dintre ei au ieșit din tranșee și au început să schimbe urări de Crăciun cu ofițerii opuși. Fiecare parte a ajutat la îngroparea morților și la recuperarea răniților, astfel încât în dimineața de Crăciun se făcuse un spațiu deschis de lățimea a două terenuri de fotbal, ce separa tranșeele opuse. Soldații au ieșit iarăși în dimineața de Crăciun și au început să cânte colinde, în special „Silent Night”. Au recitat Psalmul 23 împreună și au jucat fotbal. Iarăși, s-au schimbat cadouri, s-a gătit și s-a mâncat la comun. Weintraub citează remarca unui soldat: „Niciodată … nu mi-a fost mai clară nebunia războiului” (p. 33).
Prima istorie oficială britanică a Războiului a apărut în 1926 și susținea că Armistițiul de Crăciun a fost o chestiune foarte insignifiantă cu doar câțiva participanți. Însă, Weintraub susține că:
În timpul unei dezbateri din Camera Comunelor, din data de 31 martie 1930, Sir H. Kinglsey Wood, ministru în timpul următorului război și maior în „tranșeele din linia frontului” la Crăciunul din 1914, și-a amintit că a „participat în ceea ce a fost foarte cunoscut la vremea aceea drept un armistițiu. Am urcat în fața tranșeelor și am dat mâna cu mulți din inamicii noștri germani. Multă lume consideră [acum] că am făcut ceva degradant”. Refuzând să accept aceasta, a continuat, „adevărul este că îl înfăptuisem și eu ajunsesem apoi la concluzia pe care mi-am păstrat-o ferm de atunci, că dacă am fi fost lăsați în pace nu s-ar mai fi tras nici un foc. Ne înțelegeam cât se poate de bine și doar faptul că eram controlați de alții a făcut necesar să înceapă iarăși tentativele de a ne împușca unii pe alții.” A atribuit vina reluării războiului „constrângerii sistemului politic, care era rău, iar eu și alții care eram acolo, atunci, hotărâți atunci și acolo să nu avem tihnă … până vom fi văzut dacă puteam să-l schimbăm”. Dar nu au putut. (p.169-170)
Începând cu Revoluția Franceză, una dintre principalele idei care au rezultat din secolul XIX, care a devenit dominantă la începutul secolului XX, a fost naționalismul însoțit de democrația fără constrângeri. În schimb, ideile care au dus la Revoluția Americană erau cele ale unei federații de state suverane unite sub o Constituție care limita sever și separa puterile statului național sau central, pentru a proteja libertatea individuală. Democrația națională era constrânsă de o Cartă de Drepturilor. Aceste idei au intrat în conflict direct cu începutul Războiului American dintre State, din care naționalismul a ieșit victorios. O idee principală a naționalismului era aceea că individul avea datoria de a se sacrifica pentru „Binele Suprem” al națiunii sale și că cel mai nobil lucru pe care îl putea face o persoană era să își dea viața pentru țara sa într-un război, lucru care i-ar fi adus faimă nepieritoare.
Doi soldați, unul englez și altul german, au trecut prin ororile tranșeelor din Marele Război și ambii au scris povești emoționante care au contrazis ideea sacrificiului glorios al individului pentru națiune, într-un război injust sau care nu era necesar. Soldatul britanic, Wilfred Owen, a scris un poem faimos înainte de a fi ucis în tranșee, cu șapte zile înaintea Armistițiului care a fost semnat pe 11 noiembrie 1918. El descrie ororile folosirii bombelor cu gaz, care au ucis pe mulți în tranșee. Sfârșește cu următoarele versuri:
If in some smothering dreams you too could pace
Behind the wagon that we flung him in,
And watch the white eyes writhing in his face,
His hanging face, like a devil’s sick of sin;
If you could hear, at every jolt, the blood
Come gargling from the froth-corrupted lungs,
Obscene as cancer, bitter as the cud
Of vile, incurable sores on innocent tongues —
My friend, you would not tell with such high zest
To children ardent for some desperate glory
The old Lie: Dulce et decorum est
Pro patria mori.
Soldatul german era Erich M. Remarque, care a scris unul dintre cele mai bune romane ale tuturor timpurilor, Nimic nou pe frontul de vest, ecranizat mai apoi într-o peliculă care a primit Premiul Oscar pentru cel mai bun film, în 1930. Și el a atacat ideea că e nobil să mori pentru țară în război, și descrie astfel suferința din tranșee:
Vedem trăind oameni fără țeastă; vedem alergând soldați cu amândouă picioarele retezate; se duc poticnit, pe cioturile în țăndări, până la groapa cea mai apropiată; un fruntaș se târăște doi kilometri pe mâini, trăgând după el genunchii zdrobiți; altul pleacă la ambulanță și mațele îi curg peste mâinile care vor să le rețină; vedem oameni fără gură, fără fălci, fără obraz; găsim pe unul care, timp de două ceasuri, își strânge între dinți artera brațului, ca să nu piardă tot sângele (trad. Em. Cerbu, Editura Universală AMB, 1992).
Îmi imaginez că, poate, Armistițiul de Crăciun l-a inspirat pe romancierul și poetul britanic Thomas Hardy să scrie poemul intitulat „The Man He Killed”:
Had he and I but met
By some old ancient inn,
We should have sat us down to wet
Right many a nipperkin!
But ranged as infantry,
And staring face to face,
I shot at him as he at me,
And killed him in his place.
I shot him dead because —
Because he was my foe,
Just so: my foe of course he was;
That’s clear enough; although
He thought he’d ‘list, perhaps,
Off-hand like — just as I —
Was out of work — had sold his traps —
No other reason why.
Yes, quaint and curious war is!
You shoot a fellow down
You’d treat if met where any bar is,
Or help to half-a-crown.
Ultimul capitol din cartea lui Weintraub este intitulat „Ce-ar fi fost dacă – ?” Aceasta este istorie contrafactuală de cea mai bună calitate și autorul descrie cum crede că ar fi arătat restul secolului XX dacă soldații ar fi reușit să transforme Armistițiul de Crăciun din 1914 în sfârșitul imediat al războiului. Asemenea multor istorici, crede că un sfârșit timpuriu al războiului în 1914 ar fi însemnat că revoluția rusă nu ar mai fi avut loc, nici comunismul nu ar mai fi apărut, nici Lenin, nici Stalin. Mai mult, nu ar fi fost impusă o pace grea asupra Germaniei prin Tratatul de la Versailles, și astfel nici Hitler nu ar mai fi ajuns la putere, nici nazismul și nici Al Doilea Război Mondial nu ar mai fi avut loc. Cu un armistițiu timpuriu, America nu ar fi intrat în războiul european și ar fi avut o șansă să rămână, sau să se întoarcă, la statutul de republică, în loc să evolueze către cel de-al Doilea Război Mondial, către războiul „rece” (Coreea și Vietnam) și către actualul său statut de agresor global.
Weintraub afirmă:
…Franklin D. Roosevelt, un obscur secretar adjunct al marinei – al unei flote care nu avea un scop militar precis – s-ar fi întors la activitatea sa plictisitoare de avocat și nu ar fi avut nicidecum șansa de a deveni candidatul vice-prezidențial perdant, dar atractiv, din 1920 – rol pe care l-a câștigat cu vizibilitatea pe care i-a dat-o războiul. Wilson, care nu ar fi candidat pentru a fi reales în 1916 sub stindardul ținerii Americii în afara războiului, ar fi pierdut (a câștigat la limită) în fața unui nou și puternic președinte republican, Charles Evans Hughes … (p.167)
De asemenea, sugerează că pacea timpurie ar fi avut alt rezultat:
Germania, prin mijloace pașnice, nu prin cele războinice, ar fi devenit națiunea dominantă a Europei, poate chiar și a lumii, și a fi fost concurenta unei Americi mai încete și a unei Japonii din ce în ce mai ambițioase și mai militante. Nu ar fi apărut o Ligă a Națiunilor wilsoniană. … Însă, o comunitate europeană relativ benignă, condusă de germani, s-ar fi dezvoltat cu câteva decenii înaintea Comunității Europene, sub conducerea unor lideri nedistruși de război sau de consecințele lui. (p.167)
Mulți lideri ai Imperiului Britanic au privit noua Germanie naționalistă (din 1870-71) ca pe o amenințare asupra comerțului său mondial, mai ales legată de noua flotă germană. Ideea că rațiunile economice au avut un rol major în provocarea războiului a fost confirmată de Președintele Woodrow Wilson, după război, într-un discurs în care a spus care credea că au fost cauzele reale ale războiului. Era în campanie electorală în St. Louis, Missouri, în septembrie 1919 și încerca să facă Senatul SUA să aprobe Tratatul de la Versailles:
Dragi cetățeni, este oare cineva printre dumneavoastră care nu știe că sămânța războiului în lumea modernă este rivalitatea comercială și industrială? … Acest război, la început, a fost un război comercial și industrial. Nu unul politic.
Marele economist Ludwig von Mises a pledat pentru o separare a statului de economie, pentru că o soluție importantă a războiului este ca interesele de afaceri să nu poată obține asistența statului în piețele domestice și externe:
Pacea durabilă nu este posibilă decât sub un regim de capitalism perfect, care nu a fost atins până acum niciodată și nicăieri. Într-o astfel de lume jeffersoniană, a economiei de piață neobstrucționate, activitățile statului sunt circumscrise în sfera protecției vieților, sănătății și proprietății indivizilor, contra violenței și agresiunii frauduloase…
Toată oratoria celor care pledează pentru omnipotența statului nu valorează nimic în fața adevărului că nu există decât un singur sistem care poate asigura pacea durabilă: o economie de piață liberă. Controlul statului duce la naționalism economic și astfel la conflict. (Omnipotent Government: The Rise of the Total State and Total War, pp. 284 and 286.)
Weintraub evocă o piesă de William Douglas Home, intitulată Un armistițiu de Crăciun, în care personajele, soldați britanici și germani, poartă o conversație de Crăciun, imediat după încheierea unui meci de fotbal în tărâmul nimănui, care ar putea foarte bine să reprezinte sentimentele soldaților din acea zi. Locotenentul german acceptă că este imposibil ca războiul să se termine asemenea jocului de fotbal, fără consecințe neplăcute – „Pentru că generalii și Kaiserul și politicienii din țara mea ne ordonă să luptăm.”
„La fel și ai noștri”, aprobă Andrew Wilson (soldatul britanic).
„Atunci, ce putem face?”
„Răspunsul este: nimic. Dar, dacă nu facem nimic … așa, ca acum, și continuăm să nu facem nimic, nu vor putea decât să ne trimită acasă.”
„Sau să ne execute.” (p.110)
Marele Război a ucis peste zece milioane de soldați și Weintraub afirmă că, „în urma Armistițiului final a venit pacea din 1919 care a creat noi instabilități, care au dus la un alt război” (p.174). Acest nou război a ucis mai bine de 50 de milioane de oameni, iar mai mult de jumătate dintre ei erau civili. Weintraub scrie:
Pentru mulți, sfârșitul războiului și eșecul păcii au validat încetarea focului de Crăciun ca pe singurul episod cu vreo noimă în acea apocalipsă. A discreditat sloganurile belicoase și a arătat că oamenii care au luptat și murit erau, ca de obicei, marionete ale statelor și ale unor chestiuni care nu aveau mai nimic de-a face cu viețile lor de fiecare zi. Lumânare aprinsă în bezna Flandrei, armistițiul a pâlpâit scurt și acum trăiește doar în memorii, scrisori, cântece, piese de teatru și povestiri. (p. xvi)
Își încheie remarcabila carte cu următoarele rânduri:
Celebrare a spiritului uman, armistițiul de Crăciun rămâne o manifestare emoționantă a absurdităților războiului. Un foarte minor poet scoțian al Marelui Război, Frederick Niven, a avut dreptate în al său Colind din Flandra, care se încheie astfel:
Voi cei care citiți acest vers adevărat din Flandra, îngenunchiați și spuneți:
Doamne adu-ne mai repede vremea când, în fiecare zi,
Va fi ca-n ziua de Crăciun” (p.175)
