Campania de acribie fiscală declanșată de ANAF în rândul comercianților cu case de marcat a creat o reacție puternică a opiniei publice și, din fericire, se pare că pedepsele drastice, care au semănat șoc și groază fără discriminare, vor fi înlocuite cu unele mai blânde. ANAF-ul va fi limitat de guvernul Ponta, care a descoperit de câteva zile ideea de proporționalitate a pedepselor. Vorbim de același guvern infam care a reproiectat și asmuțit ANAF-ul peste tot ce mișcă în România.
Este un moment bun pentru a acuza mai multe probleme. Una este aceea că autoritatea fiscală acționează brutal, fără nuanțe și asimetric: sunt închise mici afaceri pentru mici abateri, în timp ce recuperarea prejudiciilor de la marii corupți stagnează, pe fondul scandalului imens de corupție în care este implicat însuși ministrul de finanțe care a girat ultimele faze ale proiectului de eficientizare a controalelor fiscale. Pentru că s-a vorbit mult despre această chestiune, nu am să mai insist și eu.
O altă problemă este fundamentală. Mulți dintre cei care sunt nemulțumiți de acțiunile fiscului trec dincolo de forme și acuză nivelul mare de impozitare și reglementare. Și aici apare întrebarea: cât să fie impozitarea și care să fie reglementările? De cele mai multe ori, lumea se raportează la situația existentă în Occident, în SUA și UE. Cred că aici se face eroarea confundării efectului cu cauza. Am mai vorbit despre faptul că actuala prosperitate occidentală este creată timp de câteva generații într-un aranjament instituțional liberal care în prezent s-a erodat puternic. SUA și UE nu mai sunt ce-au fost, ci încep să semene din ce în ce mai mult cu regimurile socialiste care au ținut și țin captive o bună parte din lumea a treia. Dacă tendința de sufocare a libertății este menținută în Occident, prosperitatea va dispărea, așa că nu acolo trebuie să privim pentru soluții instituționale.
În schimb, ceea ce ar trebui să țintim este un autentic liberalism, ale cărui rețete sunt simple: cât mai puțină taxare, cât mai puțină legislație generatoare de fascism economic, cheltuieli publice cât mai mici, adică bugete și deficite cât mai mici, și proprietate privată cât mai multă. Aceste lucruri nu se vor obține niciodată de sus în jos, prin benevolența și înțelepciunea guvernării. Ci, se vor obține prin convingerea opiniei publice că statul, și tot ce înseamnă forțarea oamenilor să plătească și să facă sau să nu facă, este un rău în sine, căruia îi trebuie opusă rezistență pe toate căile. Oamenii trebuie să devină paranoici în privința oricărei propuneri de redistribuire, oricât de inocentă și bine intenționată ar părea. Și trebuie să devină fanatici ai proprietății private, ai încrederii în capacitatea liberei inițiative și asocieri de a rezolva orice problemă economică sau socială. Pentru asta, lumea nu mai trebuie să mai caute rezolvarea unor probleme punctuale, ci soluțiile radicale, cum ar fi regândirea din temelii a sistemului politic și a celui legal și eliminarea bruscă și completă a unor instituții și mijloace antiliberale, care stau între noi și o viață civilizată.
Despre un astfel de mijloc voi vorbi în continuare: casa de marcat fiscală, fundalul recentelor atrocități ale ANAF. Sunt convins că voi surprinde pe mulți când voi atrage atenția că România este una dintre puținele țări care obligă comercianții să folosească o casă de marcat fiscală. Potrivit Wikipedia, aceasta este compania deloc onorabilă a țărilor care impun folosirea unor sisteme de înregistrare a vânzărilor monitorizate de autoritatea fiscală: Rusia, Bulgaria, Serbia, România, Macedonia, Albania, Polonia, Moldova, Bosnia și Herzegovina, Kazahstan, Armenia, Georgia, Kenya, Tanzania și Etiopia. Cu excepția Poloniei și poate a Georgiei sau chiar a Bulgariei, nici una dintre aceste țări nu cred că poate fi un exemplu de libertate și prosperitate.
Spre deosebire de o casă de marcat simplă, care este posibil să fie un mijloc util pentru administrarea comerțului cu amănuntul, deci un banal factor de producție necesar în obținerea și calculul profitului antreprenorial, casa de marcat fiscală este o mutație antieconomică, un mijloc prin care statul monitorizează în stil Big Brother toate tranzacțiile către consumatorii finali și o parte dintre cei intermediari. Casa de marcat fiscală are o memorie configurată și sigilată de autoritatea fiscală, care se comportă ca un spion sau ca un om al mafiei implantat în magazinul comerciantului, pentru a se asigura că acesta își plătește taxele.
Nu ar trebui să fie de mirare, pentru cine este obișnuit cu logica statului, că aceste memorii fiscale sunt exagerat de scumpe și suportate de comerciant. În plus, casele de marcat fiscale nu pot fi cumpărate decât de la producători, importatori și distribuitori autorizați de autoritatea fiscală, care plătesc taxe mari pentru autorizare și care sunt practic organizați într-un cartel, cu comportament pe măsură față de consumator.
Orice comerciant știe cât de scumpe, înapoiate tehnic și greu de întreținut sunt aceste case de marcat fiscale. Pe fundalul unei permanente revoluții tehnologice care ne oferă zi de zi echipamente de calitate din ce în ce mai mare și preț din ce în ce mai mic, casele de marcat arată ca niște oribilități produse în lagărul comunist, în preistoria erei informatice. Și chiar sunt niște orori tehnice, la preț nesimțit de mare.
În plus, după ce comerciantul care își deschide o afacere trebuie să suporte acest viol material ca parte integrantă a unui pachet de siluire mai cuprinzător, află că a fost supus doar unui ritual de inițiere în supliciile din ce în ce mai mari la care statul îl va supune în fiecare zi din noua sa viață antreprenorială.
Mai precis, după ce cumpără și fiscalizează memoria casei de marcat, comerciantul află că este obligat prin lege și, chiar dacă aplicarea aceste legi nu este impusă, este forțat de facto să își facă un abonament la firmele de întreținere a caselor de marcat, pentru că acestea vin cu manuale de utilizare imposibil de înțeles și pus în aplicare. Dacă pentru alte obiecte mult mai complexe, cum ar fi, de exemplu, automobilele sau avioanele, există pe internet documentație tehnică și forumuri de unde se poate afla rezolvarea oricărei probleme, o căutare similară pentru rezolvarea unei simple operații pe casa de marcat fiscală, cum ar fi schimbarea orei – de făcut cel puțin de două ori pe an, se soldează adesea cu eșec și cu constatarea că proprietarul casei de marcat are doar drepturi „de hârtie”, adică să schimbe rolele când se termină, chiar și aceasta fiind o operație adesea incomodă.
Casa de marcat fiscală este în România o moștenire a vremurilor postrevoluționare cu inerția lor comunistă, în care comerțul și libera inițiativă atrăgeau prezumția de hoție. Ea făcea pereche logică cu facturierul tipizat, cu serie și număr înregistrate la fisc și cu registrele numerotate, legate cu sfoară la cotor și sigilate, în care trebuiau înscrise de contabili aceste tipizate. Când nu se folosea acel tip de factură cu elemente de identificare unice, trebuia să se folosească aparatul de marcat fiscal, cu funcție similară. Altfel, era caz penal. Însă, odată cu intrarea în UE, regimul facturilor tipizate a fost abandonat și acum oricine poate emite facturile într-un regim de relativă libertate, fără a avea serie și număr înregistrate la fisc și fără a mai menționa pe ele o mulțime de informații care înainte erau obligatorii, inutile și redundante.
Casele de marcat fiscale, în loc să urmeze aceeași tendință de liberalizare, au rezistat intrării în UE și au devenit mijlocul predilect al recentei terori fiscale. Când vine vorba de măsuri liberale, acquis-ul comunitar nu place guvernanților noștri cu nostalgii de tartori socialiști. Mai mult, în viitorul apropiat ni se pregătește o „modernizare” a sistemului de monitorizare fiscală prin casa de marcat. În dorința sa de a aduce panopticonul economic românesc la ultimele standarde informatice, guvernul clocește de mult schimbarea modului de raportare existent, care presupune declararea periodică a încasărilor și păstrarea dovezilor înregistrate de casa de marcat timp de 7 ani, fie în formă fizică (vorbim de spații imense de depozitare ocupate cu role pe care sunt tipărite toate tranzacțiile), fie în memoria fiscală.
Acum, însă, statul dorește să aibă acces în timp real la înregistrările caselor de marcat. Asta înseamnă achiziționarea și întreținerea unei soluții de stocare centralizată și a unor terminale noi, capabile să comunice cu serverele centrale. Am aflat recent că modul în care se face această tranziție este cât se poate de haotic și presupune folosirea unor soluții înapoiate, în bună tradiție etatică. Dacă până acum s-a stabilit care vor fi detaliile raportărilor, mai detaliate decât cele din prezent, în evident contratimp cu regimul facturilor, în schimb nu se va ști decât la anul care vor fi soluțiile tehnice pentru transmiterea datelor către centru. Așadar, comercianții se pot aștepta să fie forțați să cumpere alte tipuri de case de marcat și apoi, când va fi clar cum se face transmiterea datelor, altele.
Toate aceste eforturi draconice sunt făcute de guvernul Ponta cu scopul declarat de a strânge cât mai multe fonduri la buget. Putem vedea la lucru tipul de abordare predat la cursurile de guvernare, de finanțe publice și de combatere a evaziunii, din universitățile americane, adus la noi, printre alții, de o faimoasă consilieră a primului ministru, educată la Harvard.
Sunt sceptic că scopul de a crește încasările la buget va fi atins pe termen lung cu asemenea practici. Mă aștept ca multe mici afaceri să se închidă, cu inevitabile drame personale, economia subterană să crească cu accente mafiote din ce în ce mai puternice și violente, ca o reacție la înăsprirea opresiunii fiscale, iar emigrarea să se intensifice.
Iar dacă statul nu face pasul înapoi în privința centralizării datelor comerciale, urmarea logică ar fi să schimbe și regimul raportării tranzacțiilor prin facturi. În locul întoarcerii tipizatelor, logica statului ar fi acum să ceară ca toate sistemele de facturare și chiar cele de contabilitate și gestiune să fie găzduite în cloud, iar acest cloud să fie de facto sau de jure naționalizat, comercianții rămânând probabil cu obligația de plăti un set nou de taxe.
Ce e de făcut? E de înțeles că ceea ce ni se ofertă nu este decât o caricatură a libertății de care ne-am putea bucura. Când o masă critică va ajunge să înțeleagă ce poate obține, va trebui să ceară o reformă radicală și subită, cum ar fi, de exemplu, eliminarea dintr-o mișcare a întregului hățiș de taxe, reglementări și instituții antiliberale, cu tot cu abominabilele case de marcat fiscale, și înlocuirea cu o taxă personală nominală unică, stabilită la un nivel care să mențină un set elementar de bunuri așa-zis publice, dacă nu chiar eliminarea oricărei fiscalități centrale și lăsarea ei în grija autorităților locale de la cele mai mici niveluri. De restul ar trebui să se ocupe inițiativa privată, pe proprietatea căreia nici o autoritate centrală nu ar trebui să aibă dreptul să mai calce vreodată cu aroganța de stăpânitori de sclavi pe care o afișează în prezent funcționarii cu uniformă, pistol și sigiliu ai ANAF-ului.
