La London School of Economics am prins ultimele seminarii dintr-o serie ținută de F.A. von Hayek. Cunoștințele mele în probleme monetare erau cam reduse la acea vreme, însă ascultând expunerea splendidă și metodică a lui Hayek am devenit conștient de una din infirmitățile minții mele, și anume aceea de a nu mă simți acasă în teoria monetară. După eforturi oneste, tot ce-am putut reține din venerabila literatură de specialitate sunt nesfârșitele controverse nu doar între keynesiști și monetariști, ci chiar între membrii aceleiași familii doctrinare. Teoria monetară nu are un fir analitic conducător. Bancherii și finanțiștii au în general succes doar pentru că îi ignoră pe economiști. Domeniul monetar îmi pare a fi o «fantasmagorie», ca să utilizez caracterizarea lumii economice făcută de Irving Fisher, cu diferența că eu nu cred că poate fi luminată și clarificată cu torța matematicii. Max Planck, după cum știm, găsea chiar economia în ansamblu prea încâlcită pentru înclinațiile sale matematice.
E de înțeles atunci că am scris doar o singură lucrare pe probleme monetare, «Structural Inflation-Lock and Balanced Growth». Mi-am găsit inspirația în experiența personală cu inflația galopantă din România și în problemele cauzate de temperarea inflației în Brazilia după căderea guvernului João Goulart. Morala acesteia, în care n-am încetat niciodată să cred, a fost aceea că în majoritatea cazurilor inflația este o modalitate perversă de a guverna: deturnează insidios venit real de la unii oameni la alții fără ca buzunăreala să fie vizibilă. Pentru că esența teoriei sale poate fi explicată printr-una dintre cele mai simple diagrame economice bazate pe dreapta la 45°, Keynes a devenit imediat favoritul economiștilor. Dar a devenit într-o și mai mare măsură favoritul politicienilor care își puteau astfel îndeplini promisiunile demagogice prin cheltuieli guvernamentale fără nicio creștere de taxe, politică devenită ortodoxie universal acceptată. În opinia mea, Keynes, și mai ales keynesiștii, pare să fi crezut că din moment ce un diabetic se simte mai bine după injecții cu insulină, toți ceilalți ar trebui să se simtă mai bine cu astfel de injecții. Această fabulă surprinde impactul decisiv al lui Keynes asupra epistemologiei economice: tot ceea ce contează sunt agregatele, structura e irelevantă.”[1]
Trei lucruri mi se pare că merită scoase în evidență din această mărturie a lui Georgescu Roegen, toate cât se poate de „austriece” în spirit:
1. Părțile cele mai consistente ale științei economice care surprind cel mai pregnant caracterul ireductibil la algoritmi al acțiunii umane și, prin urmare, al tuturor fenomenelor importante din sfera economică (moneda, activitatea antreprenorială; în general fenomenele explicit ancorate în incertitudine) dovedesc limitele severe ale economiei matematice. Și acest lucru nu trebuie interpretat ca o gratuită și ignorantă atitudine anti-matematică, la fel cum a spune că aspirina nu e citostatic nu înseamnă a fi împotriva aspirinei. Matematica nu e potrivită, de pildă, nici pentru a da seama de natura iubirii, prieteniei sau civilității. Iarăși, cine nu dă seama de devotamentul față de soț, soție, copii etc. în termeni matematici, nu are numaidecât un cui împotriva matematicii. Refuză pur și simplu utilizarea mijloacelor neadecvate la scop.
2. Inflația nu e vreun mare mister sau vreun fenomen de o complexitate dincolo de posibilitatea de înțelegere a omului de bun simț. Este în primul rând un mijloc de a transfera resurse, de a redistribui avuție. Ca atare, a avut și va avea întotdeauna o miză politică. Și este întotdeauna – în pofida încercărilor de a o amalgama, via dinamica prețurilor, cu mișcările naturale ale economiei și, astfel, de a o ascunde sau oculta ca atare – o politică guvernamentală deliberată. Poate că abia lupta anti-inflație (adecvat înțeleasă) este începutul adevăratei lupte anti-corupție.
3. Keynes și (mai ales) keynesismul nu constituie decât fațada pseudo-științifică a celui mai perfid pragmatism politic. Departe de a fi salvatorul dispus la compromisuri prudente al capitalismului și pieței libere, acesta le-a administrat – prin cauționarea taxării pe ascuns via inflație, a îndatorării publice lipsite de orice inhibiții și a orgiei moderne a cheltuielilor publice – lovituri aproape fatale. După Keynes și aggiornamento-ul inițiat de el, sistemul capitalist contabilizează, ca urmare a deplinei confuzii, tarele tuturor variantelor de intervenționism de factură social-democrată (când nu e fascistoidă) pe care statolatria secolului XX a catadicsit să le încerce. Remarcabilă și observația (lui Georgescu Roegen) că sistemul keynesist, prin perspectiva agregată reducționistă pentru care optează, pierde orice idee de structură a economiei (ca structură de producție, ca structură de capital care pentru a fi menținută și dezvoltată cere pârghii mai delicate decât incoerenta „cerere agregată”).
[1] “At the London School of Economics, I just caught the tail of a series of seminars held by F.A. von Hayek. My knowledge of monetary matters was quite slim then, but after listening to Hayek’s splendid and methodical exposition I became aware of one infirmity of my mind, that of not being able to feel at home in monetary theory. After earnest efforts all I could gather from the revered literature are the endless controversies not only between the Keynesians and the monetarists, but also between the members of one and the same fraternity. Monetary theory has no leading analytical thread. Bankers and financiers are generally successful only because they ignore the economists. The monetary domain appears to me as a ‘phantasmagoria’, to use Irving Fisher’s characterization of the economic world with the difference that I do not believe that it can be clarified by the torch of mathematics. Max Planck, as we know, found even economics too entangled for his mathematical propensity.
Understandably, I have written only one paper on monetary matters, ‘Structural Inflation-Lock and Balanced Growth’. In my personal experience with the galloping inflation in Romania and with the troubles caused by the slowing down of inflation in Brazil after the fall of the João Goulart government I found inspiration for that paper. Its moral, in which I have never ceased to believe, was that in most cases inflation is a perverse way to govern: it switches real income from some people to others surreptitiously and without divulging the pickpocketing. Because the essence of his theory can be explained by one of the simplest economic diagrams with the 45° line, Keynes immediately became the darling of economists. But he became an even dearer darling of politicians who could thus fulfill their demagogic promises by government spending without any tax increases, now a catholic policy. To me, Keynes and especially the Keynesians seem to have believed that because a diabetic feels better with shots of insulin, everyone else would also feel better if given such shots. This fable pinpoints Keynes’s definite impact on economic epistemology: all that matters in economics are the aggregates, structure is irrelevant.”
(Nicholas Georgescu Roegen, An Emigrant from a Developing Country, in J.A. Kregel (ed.) Recollections of Eminent Economists, vol. 2, Macmillan, 1989, pp. 126-127)
