Recentul Pachet integrat pentru combaterea sărăciei, prezentat în ședința de guvern din 10 februarie curent și menit a recupera și viabiliza un nucleu urgent, pragmatic și fezabil din Strategia națională privind incluziunea socială și reducerea sărăciei 2015-2020 (și din jurul acesteia) a repus pe ordinea de zi a dezbaterii publice problema sărăciei. (Încet-încet văd că planurile cincinale își recâștigă plauzibilitatea în ochii contemporanilor.)
Și cu acest prilej am avut tot mai acut senzația că discuțiile cu privire la sărăcie sunt purtate „începând de la mijloc”, dacă pot spune astfel. Sunt cel puțin câteva întrebări lăsate pe dinafară și altele câteva cu răspunsuri servite de-a gata. Problema sărăciei este formatată într-o concepție gata făcută, de bon ton și corectă politic – „științifică” de-a dreptul, numai bună de abordat în condițiile unui guvern tehnocrat.
Cu riscul de a vă șoca, aș începe discuția de la observația că, în cultura creștină în general – și cea ortodoxă în particular – sărăcia nu este numaidecât o catastrofă. Dimpotrivă, sub forma sărăciei de bună voie ea este chiar o virtute, element care poate contribui la fericirea unei vieți bine trăite. O formă standard a acestei viziuni este viața monahală care presupune, între altele, și un jurământ (sau „vot”) al sărăciei. Dar nu numai această formă de urmărire deplină a dezideratului sărăciei de bună voie ne poate ilustra că discuțiile pe tema sărăciei au, vrând-nevrând, presupoziții metafizice, teologice și antropologice. Perioadele de post de peste an (suficient de urmărite, judecând cel puțin prin prisma apariției variantelor de „meniu al zilei” aferente – de post, adică – în multe restaurante), feluritele diete și regimuri, anumite aspecte ale fenomenului de tip downsizing (de care s-a vorbit în anii din urmă și în legătură cu criza, și fără; presupune reajustarea vieții indivizilor sau familiilor la mijloace de trai mai modeste), civilizația de tip Amish sau dragostea prințului Charles pentru Viscri (besides, or as opposed to Buckingham) pot fi tot atâtea elemente mai mult sau mai puțin anecdotice care să sugereze că problema sărăciei e mai delicată. Nu orice sărăcie-i rea, nu orice bogăție-i bună. Sărăcia nu-i rea oricum s-ar produce; bogăția nu-i bună indiferent de cum se produce.
Iuda „ia poziție” împotriva sărăciei
Și dacă tot am început cocoțat pe tărâmuri teologice și morale înalte, să mai zăbovim puțin. În Evanghelia după Ioan, cap. 12, versetele 1-8, este povestită așa-numita ungere din Betania, în care lui Hristos îi sunt spălate picioarele cu mir scump, și care se încheie cu cuvintele faimoase „că pe săraci îi aveți pururea cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți pururea”. Lăsând la o parte faptul, deloc irelevant, că cel care se sesizează, de pe poziții de „luptă împotriva sărăciei și incluziune”, este taman Iuda Iscarioteanul (și – iarăși, deloc irelevant – acesta era preocupat „nu pentru că îi era lui grijă de săraci, ci pentru că era fur și, având punga, vămuia ce se punea într-însa” (In, 12, 6)), putem reține, măcar cu titlu de „teme de reflecție”, două scenarii plauzibile. Întâi, că dezvoltarea economică în sine, sau drumul spre o tot mai mare prosperitate, vine de regulă cu scoaterea la lumină a unui „contingent de beneficiari marginali” care anterior nu apăreau; sau dacă apăreau, nu supraviețuiau. Dar în acest caz sărăcia ar fi simptom al unei evoluții pozitive. Apoi, chiar în cazul unei creșteri absolute a prosperității tuturor, sărăcia ar putea rămâne în varianta ei relativă. Doar că, de data asta, seamănă mai mult a fandoseală, invidie, ciudă sau sindromul „capra vecinului”.
Coborând treptat în sfera mai clar economică – unde ne e și locul, până la urmă – nu pot să nu constat și aerul de „vai de mine! cum se face că există așa ceva?” al abordărilor curente ale sărăciei. Or, așa cum multe filoane de cercetare din sfera economică sugerează cu destulă putere, sărăcia a fost (și într-un anumit sens este) starea naturală, normală a umanității până în jurul anului 1800. Nu sărăcia e surpriza, care trebuie explicată și înțeleasă, ci mai degrabă prosperitatea, bogăția, relativa îndestulare. Până la urmă așa s-a și născut economia ca știință socială, investigând fenomenul – atipic, surprinzător – al bogăției. Și parcă nu mă pot aștepta la lucruri bune de la unii care, luând prosperitatea la preț de matineu, se aruncă grăbiți în cruciade anti-sărăcie. Înțelepciunea nu pare a fi pe măsura zelului. Căci, până la urmă, cea mai clară cale de ieșire din sărăcie este – îmi vine să râd scriind – îmbogățirea. Deci, cum se îmbogățesc oamenii? Avem răspuns? Dacă avem, să-l spunem repede săracilor. Iarăși, cu toată posibila învârteală după coadă, răspunsul pus la dispoziție de știința economică este: piața liberă și capitalismul. Că doar nu s-or fi îmbogățit englezii în secolele XVIII–XIX prin strategii anti-sărăcie și de incluziune. Și cu atât mai puțin prin absorbția de fonduri europene. În măsura în care „calea regală” de ieșire din sărăcie ține de contextul economic – aranjamentul instituțional sau sistemul economic – în care acest lucru e cu putință, o strategie anti-sărăcie care nu explorează în primul rând modalitățile prin care să descătușeze energiile motorului economic este, vorba ceea, cam… săracă.
Perspectiva funcționărească
Nu doar că nu avem parte de începerea discuției de la mecanismele naturale de creare a prosperității, ci ne este servită o perspectivă statocentrică și statolatră cum numai de la niște …funcționari de stat te-ai aștepta. De grija săracilor mor toți, dar numai pe seama bugetului public. Statul – prin bugete și reglementări – este acel Deus ex machina care pe toate le rezolvă. Și, dacă stăm bine și ne gândim, statul nefiind decât o forță (și nu o inteligență, cum bine observa cineva), așteptările curente ale luptei anti-sărăcie sunt așteptări de a rezolva problema prin forță: resurse extrase coercitiv și comportamente comandate coercitiv. Parcă nu sună coerent, totuși, a pune una după alta propozițiile: „tuturor ne pasă de sărăcie” și „numai prin forță putem lupta împotriva ei”. Și apoi acțiunea guvernamentală este – solid argumentat teoretic și istoric – creatoare de haos motivațional și haos calculațional. Pervertește motivațiile tuturor celor implicați și falsifică procesul natural de alocare a resurselor rare în modul cel mai eficient cu putință (punând astfel bazele unor noi viitoare episoade de sărăcie).
A cere în mod profesionist
Soluția fondurilor europene, vândută cu atâta emfază ca panaceu, nu este decât vechiul model al foreign aid–ului reîncălzit în context european. Și nu va funcționa din aceleași motive din care acesta n-a funcționat: birocrație, alocare arbitrară din punct de vedere economic, corupție și subvenționarea, practic, a eșecurilor. Singurul lucru pe care îl vor învăța cu siguranță săracii prin experiența aceasta a fondurilor europene – asta în caz că vor face măcar atâta și nu vor rămâne simpli „beneficiari” pasivi infantilizați – va fi să ceară (pardon, „absoarbă”) profesionist. Nu știu câți săraci vor avea de câștigat de pe urma strategiilor anti-sărăcie pe bani de la bugetul public sau pe fonduri europene, dar cu siguranță niște politicieni și niște funcționari o vor face. Ignorăm, adesea, fenomenul antreprenoriatului politic, gata oricând să inventeze scheme și strategii întregi doar pentru a-și justifica existența și a…câștiga un ban.
M-aș uita apoi și la presupozițiile acestui tip de strategii cu privire la natura umană în general și la săraci în special. Cum sugeram mai sus, îi infantilizează, încadrându-i într-o logică a neputinței și a așteptării în orizontul lui „pică pară mălăiață în gura lui nătăfleață”. Parcă a pune problema reușitei autonome, firești, a săracilor – sau a așteptărilor de acest tip de la ei – devine o veritabilă fluierătură în biserica incluziunii sociale. Săracul, de-acum, n-are voie să prezinte deviații de la profil. Liniște-n pluton și ochii la buget!
La fel și cu posibila concurență făcută preocupării etatice pentru sărăcie de, să-i spunem, caritatea privată (biserica, fundațiile caritabile, familia, asociațiile profesionale etc.). Acordăm respect și recunoaștere de fațadă exemplelor – totdeauna punctuale, limitate, la scară mică – de succes privat (non-profit, dar nu numai) numai pentru a le concedia în secunda doi ca mult prea puțin. De fapt nici n-au voie să reușească pe scară largă – și să le fie facilitat acest lucru – deoarece asta ar submina cauza carității etatiste (horribile dictu!).
Eșec integrator
De fapt, înnodând firele ultimelor două paragrafe, cred că putem vedea lipsa de intenție serioasă în combaterea reală a sărăciei prin mijloacele deja tradiționale ale strategiilor publice în faptul că nu vor acorda niciodată facilități evidente pentru scoaterea săracilor din sărăcie: scutirea totală de taxe și impozite (măcar temporară, până la ieșirea din sărăcie) a săracilor sau a celor care îi angajează, sau îi sprijină; împroprietărirea cu teren din resursele mai mult decât generoase care aparțin domeniului public; exceptarea de la diverse reglementări și standarde care le-ar permite inițierea unor afaceri etc. Dacă săracii s-ar integra în societate fără aportul strategilor anti-sărăcie, aceștia ar înregistra-o ca pe un teribil eșec.
Din astfel de motive și multe altele, nu mă pot odihni liniștit la gândul că undeva, în sectorul guvernamental, cineva se preocupă intens de problema sărăciei. Mai degrabă acord plauzibilitate ideii că poate tocmai de aceea problema nu va căpăta un răspuns adecvat.
[Publicat inițial în Economistul.]
