Problema educației etatizate este prezentată de Ken Schoolland, în Aventurile lui Johnathan Gullible, într-un capitol care poate fi înșelător la prima vedere, mai ales pentru cineva care a trăit comunismul românesc.
În capitolul Comisia de digestie se vorbește, aparent, despre ceea ce românii numeau circurile foamei: o schemă de alimentație publică însoțită de interzicerea gătitului acasă. Dar, de fapt, autorul a încercat să descrie metaforic situația învățământului public. Hrana servită în mod etatic nu este fizică, ci mentală sau spirituală. Problema homeschooling-ului este descrisă ca o interzicere a gătitului în familie:
“De ce ar plăti cineva în plus pentru masă, dacă se pot duce la cantinele politice pe gratis?” se miră Jonathan.
Bunica râse. “Pentru că acestea au devenit îngrozitoare – bucătarii, mâncarea, atmosfera – totul! Bucătarii proști nu sunt concediați niciodată dintr-o cantină politică. Asociația lor profesională e prea puternică. Iar bucătarii cu adevărat buni sunt rareori răsplătiți pentru că bucătarii proști devin invidioși. Moralul este scăzut, mâncarea este proastă, iar Comisia de Digestie hotărăște meniul.”
“Asta e partea mizerabilă,” exclamă bunicul. “Ei încearcă să le facă pe plac prietenilor lor, și nimeni nu e niciodată mulțumit. Ar fi trebuit să vezi cearta privind pâinea și cartofii. Pâine și cartofi în fiecare zi, de zeci de ani. Apoi grupul de influență pentru paste făinoase a organizat o campanie pentru tăiței și orez. Îți amintești?” se întoarse el spre soția lui. “Când cei cărora le plăceau tăițeii și-au plasat în sfârșit oamenii în Comisie, atunci a fost ultima dată când am mai auzit de pâine și cartofi.”
Davy se înnecă. Arătându-și fața din spatele fustei bunicii, strâmbă din nas cu dezgust. “Nu-mi plac tăițeii, bunico.”
“Mai bine să-i mănânci, dragul meu, altfel Ofițerii de Nutriție te vor urmări.”
“Ofițerii de Nutriție?” întrebă Jonathan.
“Șșt!” spuse bunicul și duse un deget la buze. Privi peste umăr și pe urmă în josul străzii ca să se asigure că nu-i urmărea nimeni. “Cei care evită mâncărurile aprobate politic, cad de obicei în mâinile Ofițerilor de Nutriție. Copiii le spun Nuți. Nuții urmăresc cu atenție prezența la masă și îi vânează pe cei care nu vin. Delicvenții de nutriție sunt duși în cantine speciale unde sunt forțați să mănânce.”
Davy se scutură. “Dar n-am putea mânca acasă? Bunica gătește cel mai bine.”
“Nu e permis, dragul meu,” spuse bunica mângâind-ul pe cap. “Câțiva oameni au permise speciale, dar bunicul și cu mine nu avem calificarea necesară. Și nu ne putem permite echipamentul sofisticat de bucătărie care este obligatoriu. Vezi tu, Davy, politicienii cred că ei au mai mare grijă de nevoile tale decât avem noi.”
A spune, precum au făcut-o recent Carmen Iohannis și mulți alții pe tema homeschooling-ului, că cine este școlit acasă riscă să devină o persoană ruptă de societate, s-ar traduce, în spiritul poveștii lui Ken Schoolland, cam așa: cine nu mănâncă la cantinele politice și alege să mănânce la mama acasă, riscă să fie un copil malnutrit și o persoană care nu va ști niciodată cum se ia masa în oraș. Nu suntem ființe izolate, suntem ființe sociale, deci să mâncăm cât mai mulți împreună – la cantinele și de la bucătarii acreditați de stat, bineînțeles –, pentru că așa ne simțim bine.
Cam acesta este nivelul argumentelor avansate recent contra homeschooling-ului.
