Când creatoarea lui Pippi Longstocking a fost taxată cu 102%, a făcut ce a știut ea mai bine: și-a scris părerea despre situație ca pentru un copil de 5 ani. Decât milionară cu banii luați, mai bine asistată. Regimul PSD, credincios afinității lui Ion Iliescu pentru modelul suedez, a reușit în fine să ne facă „suedeji”, dacă nu pe toți, măcar pe unii angajați part-time, care ar trebui să aducă bani de acasă dacă vor să lucreze.
Pentru a drege această situație, o recentă OUG trece taxele înapoi de la angajat la angajator. Dar taxele tot aceleași sunt. Incidența taxării este întotdeauna pe veniturile factorilor de producție. Salariatul suportă taxele, fie că le plătește el, fie că le plătește angajatorul. Diferența e doar una psihologică.
Vă las cu Astrid Lindgren și ai ei oameni cu părul zburlit din Țara Banilor (Pomperipossa in Monismania)
The shadows grew longer around her, and once again she thought of the five thousand she would have to live on, if she really happened to make two million. Alas, poor me, she thought to herself, why could I not be just a welfare recipient without any trace of another income, how rich I would be compared to now! But then it hit her like a flash of lightning from a clear sky – woman, you must be able to go on welfare! Oh, blessed thought! With renewed hope she sat down to write to the chief tax master asking how much she would get. There, she said to herself, I knew there must a solution if I just thought long and hard enough! Is this, after all, not the best society in the world? Or…? Or is it not? This question is best left open, she thought.
So the welfare-supported Pomperipossa lived happily ever after. And she never, ever wrote any books again.
