M-am lăsat tras în vortexul facebook și nu am mai publicat aici pe blog. Cred că sunt niște lucruri pe care le-am scris acolo care merită salvate din mașina de trăit momentul și produs uitare care este facebook-ul (plus pisici, e drept). Așadar:
Guvernul promite pe de o parte că e dispus să injecteze masiv lichiditate în piață și, de pe altă parte, că e dispus să plafoneze prețurile. Prima măsură duce prețurile de piață în sus, a doua îți face bunurile cu atât mai indisponibile cu cât e mai mare ecartul dintre plafon și nivelul de piață al prețurilor. Dacă distanțarea socială poate să salveze vieți, distanțarea mercurială impusă prin aceste două măsuri va da societății o lovitură un-doi, ca la box – dar nu stânga-dreapta, că sunt de stânga ambele.
Un guvern liberal se ferește de astfel de măsuri. Un guvern liberal nici măcar nu le ia în calcul, nici măcar nu le aduce în discuție, pentru că doar amenințarea cu astfel de măsuri produce efecte. Iar efectul va fi exact invers celui scontat: produsele cu prețurile plafonate se vor evapora din magazine, în loc de stocuri vor apărea cozi și piețe negre. În pașii următori, va începe vânătoarea de vrăjitoare speculante (a început deja) și extinderea plafonărilor la produse substituibile celor cu preț plafonat și la factorii de producție ai acestor bunuri. În funcție de entuziasmul etatist, ne vom trezi în câteva săptămâni cu o economie complet planificată de la centru.
În criză este nevoie de predictibilitate, de piețe funcționale și de toată energia antreprenorilor. De mai multă proprietate privată și de mai puțin stat. Facem exact pe dos, așa cum s-a mai întâmplat în alte crize. Demagogii și politrucii sunt pe val, jubilează, juisează, e momentul lor. Nu învățăm nimic din istorie și prostia se plătește cu sărăcie și în final cu răzmeriță.
Pentru a salva marginal un număr de vieți de la moartea de covid, vom plăti cu prețul altor vieți pierdute din cauza mizeriei socialismului și a stării de revoltă care va urma.
Calculele politice deștepte se fac pe termen lung.
Sunt curios, de ce își închipuie oamenii, mai ales cei care au în spate cariere întregi în mediul privat, că e mai eficient să rechiziționezi / naționalizezi decât să cumperi serviciile și produsele de la privați. De exemplu spitale. E vreun patronat de spital privat atât de tâmpit și de antisocial încât să refuze să facă niște profit suplimentar în criză, de la stat? Poate unii sunt chiar altruiști și se mulțumesc cu puțin, de bună voie.
Bineînțeles, e mult mai facil să iei cu japca dacă ești stat. Că poți și aparent e mai ieftin. Nu mă miră că etatiștii nu înțeleg consecințele pe termen lung, și chiar pe termen scurt. Dar cei care trăiesc în piață ar trebui să știe ce înseamnă asta.
Suntem prea săraci și în criză pentru a ne permite lucruri ieftine. În loc de eficiența proprietății private, care costă, alegem mizeria planificării birocratice.
Criza epidemiologică este în primul rând una a sistemelor socialiste de sănătate. De ce alegem să ne adâncim în ea? Cum ne ajută mentalitatea monopolistă a lui Arafat, extinsă de la serviciul de ambulanță la tot aparatul de sănătate? * În anticiparea unor critici: dacă unii mai la vest sunt tâmpiți, nu înseamnă că trebuie să-i urmăm. Războaiele au fost câștigate de națiunile care au știut să-și respecte sectoarele private și probabil că tot ele vor ieși mai bine din criza asta.
Shanghai are puține victime, cu o abordare destul de relaxată. Si Japonia are o abordare similară. Cheia e responsabilitatea și igiena personală. Cred că englezii știau și ei ce vorbesc, când ziceau că nu vor sta oamenii închiși în case dincolo de un termen, când vor atinge saturația.
Politica asta riscă să ducă, și ea, la efectul contrar celui scontat în privința contagiunii, în timp ce face economia praf și pulbere, vaporizând toată prosperitatea pe care am acumulat-o cu greu în ultimii ani.
Sunt din ce în ce mai convins că în loc de o abordare orizontală (toată lumea la cutie) avem nevoie de una verticală (izolarea și protecția maniacală a bătrânilor). Asta din urmă nu trebuie să însemne închiderea în case nici măcar pentru ei și cu atât mai puțin pentru restul populației.
Avem în familie o persoană în vârstă, la pat, cu comorbidități. Am reușit de un an să o ferim de boli, cu toate că cei care o îngrijesc în mod curent au trecut prin diverse răceli și gripe. Nu e atât de complicat, trebuie însă multă atenție și o igienă strictă.
În privința celor tineri care se pot agrava rămâne observația că mortalitatea e ca la gripele mai comune. Viața trebuie să se întoarcă la normal, altfel ne vom adânci situația actuală, care se profilează a fi una de o prostie colosală. Better safe than sorry nu înseamnă life should first suck and then we die anyway.
Cred că mult prea puțini oameni au studiat și reflectat la următorul lucru: țesutul social pe care îl susținem împreună, ca societate, este un aranjament delicat și perisabil. Nu poate rezista în orice condiții. Odată dezintegrat, e nevoie de multă energie pentru a-l readuce la nivelul anterior. În plus, cu o întreagă clasă de paraziți și blocaje artificiale, timpul necesar pentru revenire se poate lungi considerabil, dacă vom avea acea revenire completă vreodată.
Sistemele de sănătate sunt cam peste tot planificate central și nu e de mirare că suferă de inadecvare și incapacitate de adaptare. O comparație pertinentă pentru înțelegerea contrastului dintre ce avem și ceea ce ar trebui să avem este cea între poștă și curierii privați.
Coronavirusul a aruncat deodată sistemele medicale sub lumina crudă a realității. Nici țărilor cu sisteme mai preponderent private nu le este ușor, dar ele sunt mai bine echipate pentru a face față unei provocări de gravitate și magnitudine neașteptate.
Ceea ce fac autoritățile la noi și aiurea acum e complet pe dos față de ce ar trebui. În loc să recunoască eșecul etatismului și să desfacă lanțurile inițiativei private, ele extind planificarea centrală, de la sectoarele cheie pe care le domină, asupra întregii structuri de producție și întregii societăți. E politica Wag the Dog și, în mod tragic, poporul o aplaudă în timp ce îi este amputată prosperitatea.
Povestea asta ar trebui să fie una a efervescenței întregii societăți înspre susținerea sistemului de sănătate, public și privat. În loc, este una a înregimentării și planificării centrale. Este, de fapt, deznodământul amar al monopolizării serviciilor de urgență, al controlului pieței medicamentelor cu subvenții și plafonări de preț, al închiderii sistemului de asigurări de sănătate în sfera statului, în timp ce turnăm peste el sumele imense care sunt preluate prin taxarea aferentă a muncii și veniturilor. Toată rezistența populară la orice schimbare în direcția privatizării, liberalizării și responsabilității personale își primește acum nota de plată.
Se vorbește de ceața războiului. Suntem într-adevăr în stare de război și mărșăluim prin ceața lui spre înregimentarea totală a societății. Niciodată nu e prea târziu să facem cale întoarsă și să căutăm direcția bună, chiar dacă nu e ușor. Dar fiecare zi contează, dacă nu vrem să câștigăm lupta pe termen scurt cu coronavirusul în timp ce pierdem războiul cu mizeria morală și fizică, scandalul, minciuna, opresiunea, cozile, inaniția, bolile și moartea socialismului.
