Din ce în ce mai multe voci pun la îndoială rațiunea din spatele suspendării generale impuse în majoritatea statelor din Europa și SUA, ca răspuns la epidemia de coronavirus. O asemenea suprimare fără precedent a libertăților civile și economice pe timp de pace – cu greu justificabilă – nu contenește să uimească pe mulți. Indiferent dacă privim din punct de vedere juridic, etic sau economic, vom fi în curând în situația de a descoperi gravitatea și dimensiunea enormă a prejudiciului provocat de politicile publice adoptate. Încă nu vedem efectul real al măsurilor draconice de restrângere a libertăților, luate pentru stoparea contagiunii. Un cost mare va trebui de asemenea suportat ca urmare a giganticelor pachete financiare și fiscale destinate atenuării impactului crizei economice în mare măsură autoimpuse.
Dar nu toate regimurile au luat-o pe această cale. Câteva țări asiatice aflate în epicentrul focarului COVID-19, în special Coreea de Sud și Japonia, dar și Taiwanul și Hong Kong-ul, nu au instituit carantinarea totală. Cei mai mulți au reacționat timpuriu cu testarea, urmărirea și izolarea pe scară largă doar a celor depistați pozitiv. Aceste țări au reușit să evite o contagiune majoră, iar până în prezent numărul de infectări și decese a rămas scăzut. În același timp, activitatea socială și economică au continuat în mare măsură neobstrucționate. Coreea de Sud este acum salutată ca o poveste de succes, în timp ce victoria auto-declarată a Chinei este pusă la îndoială.
Ce arată statisticile?
Trebuie menționat faptul că statisticile medicale nu sunt pe deplin comparabile la nivel internațional, atât în ceea ce privește persoanele infectate, cât și decesele. Țările folosesc diferite abordări de testare și urmărire, precum și diverse standarde pentru clasificarea deceselor în funcție de cauză. Pe lângă aceste discrepanțe, statisticile oficiale ale Chinei sunt extrem de nesigure. Cu toate acestea, coroborate cu dovezi anecdotice, ne pot totuși oferi o imagine de ansamblu.
Reacția inițială a Chinei a fost lentă și netransparentă. Primele cazuri de boală au fost identificate la începutul lunii decembrie, dar nu au fost luate măsuri decât după o lună. Au fost instituite măsuri stricte de limitare a mobilității și carantinări nu numai în orașul Wuhan și în regiunea Hubei, ci în întreaga țară. Numărul de cazuri confirmate a crescut exponențial până la jumătatea lunii februarie, după care s-a stabilizat la aproximativ 80.000 de cazuri (57 de cazuri la un milion de locuitori, graficul 1), reducându-se semnificativ în martie (graficul 4). Dacă aceste date sunt corecte[1], atunci numărul oficial de decese a rămas limitat la aproximativ 4 la sută din cazuri (graficul 2). Cu toate acestea, atât statisticile oficiale ale Chinei, cât și presupusul exit cu succes din epidemie sunt serios puse sub semnul întrebării. Încă există cazuri noi în fiecare zi, posibil provenite din afara țării, însă ele ar putea fi și cazuri locale asimptomatice neraportate. Recent, cinematografele au fost închise după ce fuseseră redeschise, iar un mic județ din provincia Henan a intrat în carantină. Aceste dovezi anectodice alimentează temeri evidente privind un al doilea val posibil de infecții, iar asta ar fi o vulnerabilitate pentru strategia de restrângere în masă a libertăților, care împiedică majoritatea populației să-și construiască imunitatea împotriva virusului.
Alte țări asiatice au reușit să țină sub control răspândirea bolii până acum, deși nu au adoptat rețeta Chinei. Ele au stabilit limitele numărului de infecții la niveluri relativ scăzute, în ciuda faptului că au efectuat în medie mult mai multe teste (graficul 3). Acesta este în special cazul Coreei de Sud, care a efectuat peste 300.000 de teste, cu până la 10.000 pe zi deja până la jumătatea lunii martie. De asemenea, au înregistrat un număr foarte redus de decese, având în mod clar mai mult succes, nu numai decât Italia, Germania și SUA, ci și decât China. Coreea depășește ușor China în ceea ce privește decesele, dar acest lucru ar putea fi explicat prin statisticile mai puțin credibile ale Chinei. Deocamdată, China și Coreea par a fi singurele două exemple majore de țări care au stăpânit focarul, cu precauțiile statistice explicate anterior (graficul 4). Numărul de cazuri noi din Japonia este în continuă creștere, dar destul de lent, ceea ce i-a nedumerit pe experții în domeniul sănătății.
Cum diferă politicile de sănătate și strategiile de ieșire din pandemie?
Activitatea economică s-a prăbușit în China din ianuarie până în februarie, în urma măsurilor draconice de carantinare.[2] Conducerea Chinei a declarat carantina un succes, s-a declarat victorioasă în lupta împotriva COVID-19 și a redeschis treptat viața socială și economică. Cu toate acestea, multe restricții rămân în vigoare. Restaurantele și magazinele se redeschid, dar majoritatea școlilor rămân închise și se aplică în continuare norme stricte de distanțare socială.
Măștile de față și verificările pe scară largă a temperaturii au devenit o normă. Sunt efectuate teste pe populații mult mai mari și este implementat un sistem de coduri de culori sanitare care utilizează volume de date mari, și care ridică probleme de confidențialitate și îngrijorări cu privire la supravegherea în masă. Atenția s-a orientat către cazuri ce pot veni din afara Chinei, iar străinilor li s-a interzis în mare parte intrarea în țară. Pe măsură ce temerile legate de un al doilea val de infecție persistă, China pare să renunțe la carantină, însă în mod gradual.
În Coreea de Sud, atât guvernul, cât și sectorul privat au reacționat foarte repede la știrile neplăcute venite din China. Încă din ianuarie, o companie privată a dezvoltat un test pentru coronavirus iar în trei săptămâni autoritățile de reglementare l-au aprobat cu o viteză fără precedent. Acest lucru i-a permis Seul-ului să deruleze un program de testare publică în masă, inclusiv facilități de testare de tip drive-through, axat pe oricine ar fi putut lua contact cu virusul. Cei care au fost găsiți pozitiv au fost carantinați. Guvernul coreean a efectuat, de asemenea, urmărirea intruzivă a contactelor pentru a urmări cazurile cunoscute și cele suspecte, folosind furnizorii de telefonie mobilă, datele companiilor de carduri de credit și rețelele de televiziune cu circuit închis (CCTV). Când contagiunea a crescut brusc în jurul unui cult religios în localitatea Daegu, guvernul a sigilat-o rapid. De asemenea, a extins vacanțele școlare și universitare până la sfârșitul lunii martie și a închis activitățile religioase, sportive și de divertisment. În același timp, cele mai multe fabrici, centre comerciale și restaurante au fost ținute deschise. Succesul Coreei reflectă, de asemenea, un sector de sănătate cu performanțe mari și în mare măsură privat, profund modernizat după epidemiile MERS (Orientul Mijlociu), în 2015.
Japonia a fost printre primele țări lovite de coronavirus, dar nu a impus carantină totală și nici nu a întreprins o testare în masă.[3] În ciuda anulării evenimentelor sportive și a închiderii școlilor, o mare parte din viața Japoniei a continuat la fel de normal până la începutul lunii aprilie. Nu a existat nici o carantină și nici o închidere forțată a barurilor, cluburilor sau restaurantelor. Muncitorii încă circulau, nelucrând de acasă. Ratele scăzute de testare pot explica numărul redus de infecții, dar nu există alte dovezi ale răspândirii bolii, cum ar fi un sistem de îngrijire a sănătății copleșit sau un număr mare de decese.[4] Se pare că Japonia a întreprins „atât cât a fost necesar” în termeni de distanțare socială și izolarea cazurilor infectate, având în vedere buna cultură a igienei de acolo și contactul fizic limitat. La 7 aprilie, premierul Abe a anunțat atât o stare de urgență privind coronavirusul, cât și un stimulent fiscal record, de aproximativ 1 trilion de dolari sau 20% din PIB. Măsurile mai stricte păreau determinate de oportunitatea politică și de nevoia de a justifica stimulul, decât de evoluția epidemiei. În orice caz, noile măsuri de carantină țin de domeniul autorităților locale care au cele mai bune informații pentru a le impune selectiv. În plus, acestea nu reprezintă o carantinare în stil francez, deoarece fabricile, serviciile de distribuție și transportul public nu sunt oprite.
În Taiwan și Hong Kong[5] nu s-a făcut carantinare totală.[6] În general, politica de sănătate s-a concentrat pe testarea timpurie, cartografierea virusului, distanțarea socială și igiena strictă prin spălarea intensivă a mâinilor și purtarea de măști. Aceste țări au închis granițele și au suspendat călătoriile din țările infectate. De asemenea, au folosit tehnologii digitale și volumele mari de date pentru a permite monitorizarea precisă a situației și dezvăluirea informațiilor către populație. Hong Kong, de exemplu, a apelat la un „supercomputer” al poliției, folosit în mod normal pentru a investiga crime complexe, pentru a urmări potențialii purtători ai virusului și focarele. Toate aceste țări par să fi beneficiat de un nivel ridicat de pregătire în urma unor epidemii similare din trecut. Spre deosebire de China, ieșirea din lor epidemie este probabil mai ușoară. Deoarece oamenii rămân expuși la virus, în special tinerii, care sunt susceptibili să dezvolte simptome mai ușoare, imunitatea de grup poate fi obținută mai repede. În același timp, testarea pe scară largă poate îmbunătăți prevenirea creșterii contagiunii, în timp ce viața socială și economică continuă în mare măsură ca înainte. Această abordare poate reduce, de asemenea, riscul valurilor ulterioare de reinfecție.
Concluzii
Experiența unor țări asiatice reafirmă argumentele împotriva opririi activității economice impuse în majoritatea Europei și SUA. Aceasta arată că guvernele respective ar fi putut urma o cale diferită, cu un număr probabil mai mic de cazuri și decese, dacă ar fi fost gata să ia măsuri din timp și să acționeze adecvat. Aceste guverne pot încă schimba abordarea, imitând abordarea coreeană, mai degrabă decât să o ia pe urmele Chinei, o țară criticată anterior pentru regimul său autoritar, politicile netransparente și practicile de concurență neloială. Trebuie luată serios în considerare îngrijorarea privind intruziunea în viața privată prin utilizarea tehnologiei de urmărire. O astfel de monitorizare ar trebui să fie limitată în timp și probabil este mai puțin dăunătoare decât claustrarea întregii populații. Și în cazul în care o persoană care a fost identificată pozitiv la virus reprezintă o „amenințare palpabilă, imediată și directă”[7] pentru sănătatea altora, acestora le este permisă limitarea contactului cu acea persoană, în limitele drepturilor sale de proprietate.
Toată lumea și-ar dori să reducă la minimum riscul de infecții, numărul de decese și impactul negativ al epidemiei de coronavirus. Cu toate acestea, emoțiile și interesele politice nu ar trebui să țină locul unei judecăți raționale și echilibrate a tuturor riscurilor implicate. Cu aproape două secole în urmă, economistul francez Frédéric Bastiat susținea că a nu observa toate consecințelor unei acțiuni, inclusiv pe cele mai puțin vizibile imediat, poate înrăutăți lucrurile. Oprirea activității economice va face mai dificilă ieșirea din epidemie și în același timp amplifică intervenționismul guvernamental, deja aflat la cote ridicate. După cum a explicat Mises, intervenționismul generează o spirală până când sfârșește în socialism deplin. Astfel, războiul împotriva coronavirusului se poate transforma cu ușurință într-un război împotriva bunăstării generale a oamenilor.
[1] Alte surse estimează că numărul deceselor este de aproximativ 45.000, de 15 ori mai multe decât numărul oficial, doar în Wuhan.
[2] Producția industrială a scăzut cu 13,5% anualizat (YOY), vânzările cu amănuntul cu 20,5% YOY și investițiile în active fixe cu 24,5%. Indexul Manufacturing Purchasing Managers (PMI) pentru produse a scăzut la 40,3 puncte iar cel pentru servicii la un minim record de 26,5 puncte în februarie.
[3] Pe 9 aprilie se punea în discuție opțiunea unei carantinări limitate, cu toate că „restaurantele, cafenelele și alte astfel de afaceri sunt deschise în regim normal”.
[4] Japonia are un sector de sănătate performant, cu aproape 13 paturi de spital la mia de persoane, cel mai mare între națiunile G7.
[5] Singapore a anunțat pe 3 aprilie măsuri de suspendare mai stricte, echivalentul unei carantine parțiale.
[6] Hong Kong, de exemplu, a decretat ca restaurantele să fie deschise la semi-capacitate.
[7] Așa cum scria Rothbard în Etica libertății.
Text publicat inițat pe mises.org. Traducere de Andreas Stamate-Ștefan și Tudor Smirna.
