De la jumătatea lunii martie, francezii au fost împovărați cu una dintre cele mai stricte carantinări din Europa. Adunările mai numeroase au fost interzise iar școlile, barurile, restaurantele și toate magazinele (cu excepția celor alimentare) au fost închise. Doar drumurile „esențiale” în afara casei sunt permise și mai toate afacerile și fabricile sunt închise. Aplicarea regulilor a fost brutală: polița a făcut 13,5 milioane de verificări și a dat mai mult de 800.000 de amenzi doar în prima lună de închidere.
Pe 13 aprilie, Președintele Macron a anunțat o prelungire de 30 de zile a carantinării, urmate de o deschidere graduală foarte înceată a activității, sub stringențe de distanțare socială. De parcă asta nu ar fi fost de ajuns pentru economia în picaj[1], Macron a expus și o viziune uluitoare despre lumea de după coronavirus. În această lume nouă, Franța ar urma să-și recâștige independența în agricultură, industrie, sănătate și tehnologie, reinventându-se ideologic. Astfel, Președintele Macron a îmbrățișat agenda anti-globalistă și protecționistă a partidelor populiste, aflate în plină ascensiune. Ceea ce poate părea doar o manevră politică abilă este de fapt o tentativă disperată de a salva cu orice preț ineficientul model francez de stat asistențial.
Decenii de declin economic
Împiedicată de intervenționism masiv, economia franceză nu a fost în măsură să mențină un avantaj competitiv în zona euro sau în lume. Rata anuală de creștere a PIB per capita a încetinit la mai puțin de 1% în medie în ultimele două decenii, trenând în urma SUA, Germaniei sau zonei euro (Grafic 1). Acesta este un declin puternic față de ratele medii de creștere anuală de 3% din anii 1970 sau de cele de 2% din anii 1980. În paralel, creșterea productivității muncii a încetinit la aproximativ 0,5% în 2018 – sub ratele din Germania sau SUA (OECD, 2019) datorită unei decelerări bruște, atât a acumulării de capital, cât și a progresului tehnologic (Grafic 2).
În ultimii 20 de ani, nivelul de trai al francezilor a crescut mai puțin decât media zonei euro, în timp ce inegalitățile de pe piață au fost nivelate cu redistribuiri masive ale veniturilor (FMI, 2019). Salariile medii au scăzut și mai mult sub cele americane și germane (Grafic 3), dar au crescut totuși peste productivitatea muncii (Grafic 4). Dată fiind evoluția sumbră a creșterii în Franța, creșterea salariilor și a veniturilor ar fi fost și mai mică, dacă nu ar fi fost susținută de o creștere constantă a îndatorării publice și private. Din 1995, datoria totală a Franței a crescut cu imensa valoare de 150% din PIB, până la recordul istoric de 365% din PIB în 2018. Sectorul privat a generat aproximativ două treimi din această creștere și este acum mult mai îndatorat decât respectivele sectoare din SUA și Germania.
Competitivitate externă în scădere
Pierderea semnificativă de cotă de piață la exporturi, dezindustrializarea și relocarea companiilor sunt alte necazuri economice ale Franței. Datorită creșterii Chinei și a altor piețe emergente, multe economii avansate au pierdut din cota globală de piață deținută în anii 1990. Chiar și așa, cota de piață a Franței la export s-a diminuat mai rapid decât cea a multor alte țări similare, printre care se distinge Germania (Grafic 5). Un număr mare de relocări de companii și creșterea ISD spre exterior (Grafic 6) au împiedicat acumularea de capital și productivitatea muncii.
Pentru a-și permite să plătească salarii în creștere peste nivelul productivității, atât firmele, cât și sectorul public au devenit din ce în ce mai îndatorate. Nivelul deosebit de mic al ratelor dobânzii din zona euro au făcut ca acumularea datoriei să pară sustenabilă, dar această cursă a îndatorării nu poate continua ad infinitum. Înainte de instituirea monedei euro, când Franța creștea masa monetară și producea inflația prețurilor în comparație cu Germania, francul francez se deprecia față de marca germană, reducând puterea de cumpărare a salariilor și a altor venituri, în termeni internaționali. În condițiile unui euro relativ puternic, susținut de țările mai competitive din zona euro, acest mecanism de corelare nu mai funcționează. În consecință, contul curent al Franței este în deficit cronic și datoria externă a crescut de la 100% din PIB în 2004, la 180% din PIB în 2018.
Stat asistențial umflat și taxe împovărătoare
Cheltuielile publice au crescut neîncetat, de la doar 10% din PIB la începutul secolului XX, la 57% din PIB în 2019, cel mai crescut nivel printre țările OECD (Grafic 7). Conform FMI, Franța a construit un stat asistențial imens cheltuind aproximativ 24% din PIB pe programe de suport social (cu 20% mai mult decât țări similare[2]), constând în pensii foarte generoase, ajutoare de șomaj, subvenții pentru chirie și stipendii pentru familie și copii. Franța cheltuie, de asemenea, 8% din PIB pentru un sector de sănătate care, practic, este complet etatizat (cu 15% mai mult decât țările similare) și aproape 6% din PIB pe educație, iarăși depășind țările similare, dar cu rezultate mai puțin favorabile. Sectorul foarte mare al întreprinderilor deținute de stat absoarbe anual aproximativ 5% din PIB sub forma fondurilor de suport, cu 1,5 puncte procentuale mai mult decât țările similare.
Franța nu poate colecta suficiente venituri pentru a-și acoperi volumul colosal de cheltuieli publice, în ciuda unui nivel înalt al fiscalității. Bugetul a avut deficit încă din 1974, iar datoria publică a crescut de cinci ori, de la 20% din PIB în 1980, la 100% din PIB în 2019 (Grafic 8). Povara fiscală asupra firmelor și muncii rămâne substanțială. Situată la nivelul de 35%, Franța are cea mai mare taxă asupra venitului firmelor din OECD. Contribuțiile sociale colectate de la angajatori sunt cele mai mari din UE, la nivelul de 12% din PIB (OECD, 2019). Aceasta alimentează plecările de capital și șomajul, întărind cercul vicios al creșterii anemice și acumulării de datorie.
Reglementarea sufocantă
Intervenția brutală a statului în economie merge dincolo de masivul sector public, care redistribuie mai mult de jumătate din PIB. O pletoră de măsuri și reglementări sufocă libera inițiativă și ocuparea. Potrivit analizei asupra Franței din Indexul Global al Competitivității 2019, concurența domestică este restricționată prin taxe distorsionante, subvenții și bariere înalte la intrare în sectorul serviciilor. Barierele netarifare relativ înalte reduc concurența străină. Și mai important, rigiditățile de pe piața muncii sunt foarte severe: demiterile costisitoare, sindicatele puternice și salariul minim ridicat distorsionează raportul dintre plată și productivitate. În termeni de taxare a muncii, Franța și-a „câștigat” dubioasa distincție de a fi pe ultimul loc într-un clasament de 141 de țări. Nu este de mirare că rata șomajului s-a blocat peste nivelul de 8% de la Marea Criză Financiară, pe când în SUA și Germania a scăzut sub 4%.
Concluzii
Dilema Președintelui Macron este de înțeles. Timp de câteva decenii, economia Franței a intrat într-o spirală negativă a creșterii încetinite și acumulării rapide de datorie. Modelul asistențialismului generos este și mai puțin sustenabil într-o economie globalizată, iar pentru reluarea unei creșteri mai serioase sunt necesare reforme radicale de piață liberă. Cum rezistența socială la reformă a fost până acum irepresibilă[3], Macron pare hotărât să se folosească de criza coronavirusului pentru a proteja modelul sclerotic al statului francez asistențial în fața concurenței internaționale. În același timp, face apel la mutualizarea datoriei în zona euro pentru a sufla din nou aer în bula franceză de datorii. Dar această nouă strategie politică și economică are mari șanse să eșueze.
În primul rând, planurile franceze sunt incompatibile cu arhitectura curentă a Uniunii Europene. Piața unică a UE este construită pe principiul liberei concurențe a diverselor afaceri oriunde pe continent, ajutorului de stat limitat și politicii comune de comerț internațional. Franța ar trebui să le convingă pe toate celelalte state membre să devină protecționiste, chiar și pe cele mai competitive, lucru care va fi aproape imposibil. De asemenea, este probabil ca membrii mai cumpătați ai zonei euro să se opună invitației Franței la mutualizarea datoriei. Pe de altă parte, Noul Aranjament Verde, care domină agenda politică în Europa și implică o potențială taxă pe carbon asupra importurilor, ar putea fi vântul din pupa pentru năzuințele Președintelui Macron.
În al doilea rând, autarhia și stingerea datoriilor prin inflație, care amintesc de tradiția mercantilistă și etatistă inițiată de Colbert în Franța secolului XVII, nu vor face decât să-i accelereze declinul economic. După un argument de reducere la absurd folosit de Rothbard[4], protecționismul poate într-adevăr să aducă o „autosuficiență”. Doar că această „suficiență” vine la pachet cu un nivel de trai mai scăzut obținut cu un efort de muncă mai mare, pentru că o diviziune internațională a muncii mai îngreunată va reduce productivitatea. Problema șomajului poate fi parțial rezolvată și salariile nominale pot fi crescute, dacă cele mai mute bunuri și servicii vor trebui produse în economia națională și dacă banii se vor folosi în primul rând la interior. În special dacă este urmărită și o politică inflaționistă, așa cum pare să-și dorească Franța. Dar, prețurile vor crește și ele și, astfel, salariile reale se vor prăbuși dramatic. Mai mult, în absența comerțului și cooperării internaționale, așa cum spunea Rothbard, „va fi practic imposibil ca o astfel de lume autistă să nu fie puternic marcată de violențe și război perpetuu”.
[1] Se estimează o scădere cu aproximativ 8% a PIB real și un salt al datoriei publice cu aproape 15% a din PIB.
[2] Grupul de „țări similare” folosit de FMI include Finlanda, Germania, Italia, Suedia și Marea Britanie.
[3] Cel mai recent exemplu sunt protestele „vestelor galbene” care au ținut din noiembrie 2018 până la impunerea carantinei.
[4] Man, Economy and State, with Power and Market, pp. 101 și 1103.
