Pentru că intrăm în al doilea val al intervenționismului de coronavirus, public aici un fragment din Introducerea pe care am scris-o la Manifestul libertarian de Murray Rothbard:
Rothbard scria în 1990:
Puțini mai sunt în favoarea planificării centralizate, dar câmpul de luptă s-a repoziționat către intervenționism. E vorba de trei arii ale intervenționismului care sunt principalele subiecte, acum și în viitor: (1) prohibiționismul și tentativa de a elimina orice risc; (2) egalitarismul și ideea că grupurile de victime ar trebui să primească tratament special două mii de ani de acum încolo, pentru opresiunea din trecut; (3) ecologismul sau antiumanismul: ideea implicită fiind că omul este cea mai josnică creatură și că orice creatură sau lucru neînsuflețit are drepturi.[6]
Și ce altceva este criza Covid19 prin care tocmai trecem, dacă nu o manifestare plenară a primului punct sesizat de Rothbard? În numele siguranței și eliminării riscului lumea „liberă” și-a suprimat libertatea și a recurs la înregimentarea totalitară a societății. Mai mult, dincolo de prohibiționism, în criza coronavirusului au răbufnit o sumedenie de alte probleme ale intervenționismului.
Puseul de totalitarism a lovit și România, prin mecanismul clasic de contagiune instituțională de la vest, de unde ne luăm printre altele și lumina etatică, fie că vorbim de Europa sau de America. Iar Vestul a suferit, la rândul său, de contagiune cu China, nu numai în privința virusului, ci și în modul de reacție etatică al regimului comunist de acolo. Dar semințele acestui totalitarism există de mult în Occident. Rothbard face referiri recurente în carte la intenția decidenților de a închide cetățeanul într-o cușcă Skinner, asemenea unui animal de laborator, care să acționeze predictiv, doar condiționat de stimuli și lipsit de libertate. Pandemia este cel mai nou și vădit experiment de acest tip, în care cușca Skinner a devenit însuși domiciliul cetățeanului, pentru siguranța lui și a celorlalți.
Criza coronavirusului a fost în bună măsură o criză instituțională la care s-a ajuns pe logica unei dinamici a intervenționismului. Pe scurt, din cauză că în multe țări sistemul de sănătate este deținut în proprietate publică, deci planificat centralizat și de aceea prost calibrat, ineficient și incapabil să facă față unui val de bolnavi, s-a decis planificarea centralizată a întregii societăți. Retorica a fost militaristă – „am pornit un război cu virusul, acest dușman nevăzut” – și mijloacele au fost ale războiului: înregimentarea (mai precis, încartiruirea) întregii societăți într-o manieră decisă de câțiva oameni pentru un obiectiv foarte îngust, minimizarea numărului de infectați și de morți de Covid19, cu sacrificarea oricăror altor scopuri pe care societatea le-ar fi putut avea, incluse aici fiind minimizarea numărului de bolnavi și de morți din cauza altor boli, pe lângă puzderia de multe alte priorități, care au fost toate ignorate, cu costuri greu de cuantificat, dar evident imense.[7]
În consecință, s-au impus stări de urgență și s-au suspendat drepturi fundamentale, oamenii fiind obligați să stea izolați fără voia lor și fără simptome, în arest la propriile domicilii, sau în carantină în spații alocate de stat, adică pe banii acelorași plătitori de taxe care își vedeau veniturile și afacerile prăbușite prin decret. Proprietatea privată a fost anulată temporar și locul i-a fost luat de rechiziționări de echipamente și materiale medicale, de spitale și alte proprietăți, interdicții la export și plafonări de prețuri. Școlile publice – dar și cele private – au fost închise, în condițiile în care, destul de timpuriu în evoluția pandemiei, a fost clar că tinerii și copiii sunt practic neafectați de boală. Închiderea școlilor a fost urmată de presiunea părinților pentru închiderea altor firme și instituții, mulți fiind nevoiți să stea cu copiii acasă. Curând a urmat suspendarea circulației interne și internaționale de persoane și, în bună măsură, de mărfuri și s-a închis, practic, toată economia considerată „neesențială”. Incertitudinea și panica distribuită prin canalele mass-media oficiale nu a făcut decât să amplifice blocajele economice.
În aceste condiții, nici gând să mai fie permise turmei „mofturi” spirituale precum mersul la biserică, fie chiar în Postul Mare sau la sărbătoarea Învierii. Cât despre împărtășire și ritualurile ei – anatema! Urgența e fiziologică, legământul cel mai nou e ordonanța arafatiană, metafizica n-are decât să aștepte vremuri mai prielnice.
Putea fi anticipat, în virtutea ineficienței gestiunii în regim socialist, și s-a confirmat de timpuriu în evoluția pandemiei, faptul că spitalele și alte centre publice de combatere a bolii riscă să devină și au devenit principalele focare de răspândire a bolii. În ciuda acestui lucru, au fost internați pacienți cu simptome blânde și chiar internați cu forța, pe perioade incerte, decise doar de rezultatele unor testări discutabile[8], pacienți asimptomatici.[9]
Cu toate că se știa că bătrânii și cei cu comorbidități sunt deosebit de grav afectați de boală, protecția lor a fost mai degrabă ignorată, ba chiar au și fost obligate casele de bătrâni, în anumite locuri, să admită pacienți suspecți sau nevindecați complet de boală, lucru care s-a soldat cu rate mari de mortalitate a populației din acea categorie. Toți bătrânii au fost obligați în mod particular să stea închiși în casă, cu excepția unor ore nefirești, acest lucru având efectul de a le scădea imunitatea și de a le provoca un stres suplimentar. În plus, dacă lecția caselor de bătrâni ne spune ceva, apariția unei mai mari densități de bătrâni vulnerabili în farmacii, piețe și magazine, în intervalul orar îngust decretat pentru astfel de activități, nu putea fi decât în detrimentul sănătății lor.
Sociologic, trebuie menționate și accentele distopice precum anunțurile regulate și cântarea imnului național pe tonul metalic al difuzoarelor de pe mașinile de poliție, aparițiile televizate ale juntei medico-militare ad-hoc care citea pe ton marțial ultimele detalii ale planificării societății prin decrete de urgență, președintele țării care se răstea la popor cu degetul ridicat precum la un copil de 5 ani, obligativitatea completării unei declarații la orice ieșire din casă, închiderea parcurilor și spațiilor în aer liber și nivelul zdrobitor al amenzilor date pentru nerespectarea regulilor.
Sunt câteva locuri din carte care au tangență cu această situație. În primul rând, Rothbard vorbește în capitolul despre servitutea involuntară de internarea forțată a bolnavilor suspectați de boli mintale. Se poate face cu ușurință o paralelă între aceste cazuri și cele ale bolnavilor asimptomatici de Covid19. Pasajul de mai jos are o perfectă aplicabilitate:
Principala rațiune pentru internarea obligatorie este posibilitatea ca pacientul să fie „periculos pentru el însuși și pentru alții”. Primul mare defect al acestei abordări este acela că poliția, sau legea, intervine nu atunci când este în curs de desfășurare un act de agresiune fățișă, ci atunci când cineva consideră că un astfel de act ar putea avea loc într-o bună zi. Dar aceasta oferă o semnătură în alb pentru tirania nelimitată. Oricine ar putea fi bănuit sau considerat capabil să comită o crimă într-o bună zi și deci, pe asemenea considerente, oricine poate fi închis legitim – nu pentru o ilegalitate, ci pentru că cineva crede că ar putea comite una. Acest tip de gândire justifică nu doar încarcerarea, ci încarcerarea permanentă, a oricui este bănuit. Dar crezul libertarian fundamental susține că orice individ are voință liberă și este capabil de alegeri libere; că nimeni, oricât ar fi de probabil să comită o agresiune în viitor, pe baza unei judecăți statistice sau de alt fel, nu este determinat să o comită; și că, în orice caz, este imoral, și invaziv și penal în sine, să forțezi pe cineva care nu comite o ilegalitate clară și prezentă, ci mai degrabă este suspect.[10]
Nu numai că este ilegitim și o agresiune ca statul să impună internarea oricui nu este agresor evident asupra altor persoane, dar statul nu ar trebui să aibă nici dreptul de a limita sau chiar suspenda dreptul la liberă circulație. Chiar dacă drumurile sunt în cele mai multe cazuri în proprietate publică, trebuie să ne amintim că statul nu obține nimic în mod legitim, ci o face doar prin taxare sau confiscare. Pe cale de consecință, contribuabilii sunt, într-o devălmășie care nu ar apărea în regim de proprietate privată, finanțatorii și cei care ar trebui să aibă dreptul să circule pe străzile publice nestingheriți. În haosul posesional creat de stat pe drumurile publice, plătitorii de taxe trebuie să aibă prezumția de proprietate și prioritate la libera utilizare.
Și de ce a fost suspendat acest drept la liberă circulație? În numele unui bine public: protejarea de coronavirus. Dar, la fel ca în cazul analizei pe care Rothbard o face apărării, ne putem întreba: și câtă corona-sănătate trebuie să avem în societate? Unde se oprește statul din cursa pentru acest tip anume de sănătate? Ce mai interzicem pentru a ne feri de boli și moarte în general? Fumatul? Alcoolul? Anumite alimente și tradiții culinare? Mașinile mici? Sedentarismul? Sporturile dure? Problema apare din definirea holistă a conceptului de sănătate. De fapt, dacă privim sănătatea ca pe unul din multele scopuri pe care ar putea să le pună oamenii pe scara lor subiectivă de valori, vom înțelege că alegerile se vor reflecta în diversele comportamente și prețuri ale unor bunuri și factori de producție pe piață. Prin libertate și responsabilitate individuală, criza Covid19 ar fi fost întâmpinată cu diverse reacții în diverse comunități și de către diferiți oameni, în funcție de valorile și posibilitățile lor materiale de a urmări acele valori.
Ar putea întreba cineva: dar faptul că un contagios circulă pe stradă și riscă să îmbolnăvească pe alții nu este o agresiune? Definită în termeni libertarieni, agresiunea înseamnă infectarea conștientă sau amenințarea cu infectarea. Nu poate fi restrâns dreptul cuiva de a acționa doar în virtutea bănuielii că ar putea fi contagios. În plus, dacă cineva se dovedește contagios și infectează pe alții, este treaba legii și judecătorilor să stabilească, ex post, în ce măsură se face respectivul vinovat de neglijență criminală. Însă, orice restrângere a libertății ex ante este o agresiune, până la proba contrarie.
Cu alte cuvinte, nici o criză – oricât de gravă – nu poate vreodată justifica încălcarea proprietății private. O societate liberă ar avea străzi private, așa cum discută Rothbard în capitolul 10, și ar fi micro-reglementată pentru astfel de situații prin clauze contractuale. Probabil că, în fața unei epidemii anticipate, proprietarii privați ar fi decis voluntar să renunțe la organizarea activităților care presupuneau grupuri mari de oameni și risc mare de contagiune. Proprietarii și comunitățile mai prudente sau chiar panicarde ar fi luat decizia, calculată, cu asumarea pierderilor, de a închide complet activitățile și poate chiar de a se baricada în case.[11] La polul opus, cei mai puțin conștienți de riscurile reale sau închipuite, sau mai dispuși să le înfrunte, probabil ar fi continuat viața ca înainte, cu minime precauții. Dar, e clar că pe măsură ce apar noi informații despre gravitatea mai mare sau mai mică a bolii, ele vor fi puse în balanță contra costurilor în acumulare ale suspendării activității, iar gradul de intensitate al precauției va fi cu siguranță modificat în funcție de acele informații, într-o manieră antreprenorială, cu o apreciere a riscului subiectivă, diversă și adaptată la circumstanțele de timp și de loc.
Se poate face aici trimitere la pasajele din capitolul despre poluare. Epidemia coronavirusului poate fi tratată ca un caz particular de poluare a aerului, pentru că se transmite pe cale aeriană. Poluarea este pur și simplu un caz de externalizare a costurilor acțiunii unor persoane asupra altor persoane. Ea, ca și infectarea, se rezolvă prin darea în judecată a agresorului pentru încălcarea proprietății private a unei alte persoane asupra propriului corp și obligarea la plata despăgubirilor. Se poate spune că sunt dificultăți tehnice în identificarea sursei contagiunii, dar, așa cum putem vedea deja în practică și cum ne putem închipui, într-o societate libertariană ar fi folosite mijloace pentru a minimiza această necunoscută. Ar fi decizia proprietarilor străzilor, spațiilor comerciale, hub-urilor de transport sau sălilor de spectacole să filtreze și să asigure identificarea în timp real sau ex post a potențialilor purtători de virus. Încă o dată, toate acestea s-ar face cu luarea în considerare a costurilor. Un magazin care anticipează pierderi de clientelă și de profituri, pentru că își deranjează clienții prin testări percepute ca fiind invazive, va lua decizia să țină aceste testări la un minimum sau să renunțe complet la ele, atât timp cât clienții demonstrează prin preferința de a veni în continuare că sunt de acord să își asume riscul mai mare de contagiune care apare la frecventarea acelui magazin, în acele condiții.
Un alt aspect revoltător al etatismului de pandemie a fost încălcarea dreptului la liberă exprimare. În numele informării din surse oficiale, statul și-a decretat o extindere a prerogativelor mai vechi de a reglementa și a cenzura mijloacele de comunicare în masă. Deja, prin Consiliul Național al Audiovizualului, statul controla libertatea de exprimare la Radio și TV, prin monopolizarea sistemului de licențiere și prin amenzile aplicate pentru încălcarea a ceea ce consideră exprimare dincolo de limitele legale. Mai mult, la noi presa a fost subvenționată recent prin decret, cu bani de la buget, deci de la plătitorii de taxe care au demonstrat pe piață, prin alegerile de a cheltui sau nu cheltui bani pe serviciile presei, măsura în care apreciază serviciile primite de la grosul profesiei jurnalistice. Dacă acest decret nu justifică expresia de lapdog media[12] care a devenit populară în descrierea servilismului presei față de stat atunci nu știu ce altceva o poate face.
Noutatea în condițiile stării de urgență a fost extinderea puterii de cenzură asupra website-urilor și publicațiilor care se întâmpla să difuzeze informații false sau considerate în contradicție cu discursul oficial despre Covid19, deci oficial false. Încă o dată, întrebarea este cât de departe poate statul să meargă în aplicarea precauției pentru binele comun? Odată acceptat principiul „adevărului oficial”, e doar o chestiune de timp până când un Minister al Adevărului (și Propagandei) va controla în totalitate presa. Deja, libertatea de expresie era îngrădită în virtutea terorismului, pornografiei sau „spălării banilor” (adică, de regulă, a eforturilor cetățenilor de evitare a furtului de către stat, prin taxare). Epidemia a fost și ea pusă acum în panoplia acelor vagi și iluzorii concepte menite să sperie oamenii și să-i facă să accepte interdicții din ce în ce mai drastice.
Soluția libertariană, prin contrast, este bazată și în acest caz pe libertate și discernământ. În loc de o îngrădire a libertății de exprimare, ceea ce ne trebuie acum este o separare a statului de presă. Puterile de tip CNA nu trebuie extinse asupra internetului și a altor canale încă libere de exprimare, ci, dimpotrivă, instituția CNA trebuie desființată. Așa cum observă Rothbard, instituția similară din SUA a apărut ca efort deliberat de cenzură. În schimb, așa cum se arată capitolul 6, o piață privată a undelor poate fi concepută și sistemul de licențiere trebuie desființat.
[6] The Rothbard Reader, p. 36.
[7] Că un număr semnificativ de somități epidemiologice s-a pronunțat de la bun început asupra gravității mult mai mici a bolii decât ceea ce se specula și modela oficial și că aceste somități își văd, după 2-3 luni, afirmațiile confirmate de realitate, că modelele după care s-a simulat numărul imens de morți și care au influențat covârșitor politicile de carantinare fără precedent, cu costuri monetare, materiale, psihice și în vieți umane uriașe, pe care abia începem să le întrezărim, asta nu face decât să amplifice indignarea față de colosala prostie a experimentului de colectivism etatist căruia i-a fost supusă o bună parte din omenire. Însă, chiar și cu o pandemie mai gravă, oricât de gravă, obiecțiile libertariene rămân în picioare. Răspunsul etatist nu face decât să fragilizeze societatea și mai tare în fața amenințării.
[8] Straiton, Jenny „False negatives: how accurate are PCR tests for COVID-19?”, https://www.biotechniques.com/coronavirus-news/news_false-negatives-how-accurate-are-pcr-tests-for-covid-19/. Un compendiu actualizat de surse și analize pertinente despre criza Covid19 se poate consulta aici: https://swprs.org/a-swiss-doctor-on-covid-19/.
[9] În aceste condiții, ar fi curată pedanterie să pui în discuție chestiuni precum obligativitatea tratamentului, înștiințarea și informarea pacienților despre alternativele de tratament și riscul lor, vizitele familiei sau consimțământul părinților în cazul minorilor internați.
[10] Vezi mai jos, pp. 98-99.
[11] Pentru o analiză a argumentelor etice și economice legate de obligativitatea carantinei, vezi Stăvărache, Costel, Carantina obligatorie, https://mises.ro/1292/ și următoarea discuție de pe platforma În Libertate: https://www.youtube.com/watch?v=JHh8BjO8TaQ.
[12] Cățeluș de salon oficial, în contrast cu watchdog media, câine de pază al societății.
