Consilierii economici ai lui Trump sunt mercantiliști inflaționiști. Deficitul comercial nu-l corectezi nepomenind nimic de datoria publică și de deficitul bugetar. Datoria publică e de peste 120% din PIB, iar asta e consecința unei viziuni interne care se bazează pe consum. Ca și la noi, ca și în toată lumea. Keynes e manualul. Rata economisirii private era de 4,6% în februarie (uimitor, mercantilista UE cu a sa inflaționistă BCE se situează pe la 15%!), deci nu mă miră având în vedere că sunt puși pe tiparniță.
Americanul mediu e supărat pe bună dreptate, iar Trump aruncă vina pe China, Canada sau alții. Le dă o explicație tipic politicianistă, chipurile noi vrem free trade dar ăștia au ajuns să exporte prea mult la noi. Păi tocmai clasa de mijloc e principala beneficiară a importurilor, dacă stăm să ne gândim. Mă bucur când cumpăr o mașină, un aer condiționat, un tractor mai ieftin. Economiile mele cresc și astfel mă pot bucura de mai multe bunuri, personal sau în afacerea mea, productivitatea mea crește.
Or, problema e în interior, în decenii de politici monetare inflaționiste. În principiu, sistemul bancar modern bazat pe intervenția băncii centrale în cantitatea de bani și ratele dobânzii + rezerva fracționară, ajunge să manipuleze constant oferta și cererea de bani, adevărații determinanți ai cursului de schimb, și ai balanței comerciale (și ai balanței de plăți). Viziunea mainstream e exact invers, te uiți în balanța de plăți, vezi deficit în contul curent și concluzionezi că e cauzat de cursul de schimb nefavorabil sau de prea multe importuri. De ce? Pentru că în mintea unui mercantilist inflaționist banii sunt un simplu mijloc de plată a cărui valoare poate fi manipulată pentru a acomoda obiective care-l interesează pe el la nivel intern: ocupare, industrializare, menținerea unui anumit nivel al creditării sau al dobânzii etc. Or, for „real economists” (să fiu iertat!) banii sunt un mijloc de schimb, au o natură deci. Iar puterea lor de cumpărare este rezultatul interacțiunilor dintre oferta și cererea de bani. Modificarea artificială a lor duce la dezechilibre. Adesea, tiparnița înseamnă un exces de dolari care vor merge (și) pe importuri, ca urmare a scumpirii bunurilor americane în raport cu cele străine. Deci dacă ar fi să blamăm ceva pentru deficitele comerciale ale epocii post-belice aceasta ar fi politica monetară, în niciun caz barierele comerciale.
Așa se ajunge la o viziune non-monetară privind deficitul de cont curent sau la încercarea de a explica acest deficit ca și cum ar fi independent de relațiile monetare. Întâlnim asta – în privința viziunii mainstream – și la crize, care adesea sunt explicate în felurite chipuri (scăderea cererii agregate, dereglementare, exuberanță irațională etc.), numai în cel monetar nu. Deficitul deci nu e creat pentru că s-a importat mult (asta e un petitio principii), e ca și cum am spune că am cumpărat pentru am avut bani..ok! Și ce am spus nou și interesant cu asta? Mai mult, a adopta această interpretare înseamnă a blama efectiv importurile, fără niciun fel de distincție. Înseamnă a spune – în ultimă instanță – că a cumpăra e rău și a vinde (export) e bine. Și chiar asta vezi uitându-te pe aceste agregate, ele izvorăsc dintr-o percepție mercantilistă asupra comerțului, potrivit căreia e bine să vinzi mai mult străinilor decât cumperi de la ei. De aici ideea de a încuraja artificial exporturile, chiar și prin manipularea cursului de schimb. Dar bunăstarea unei țări nu stă în cât vinde, ci în cât de capabilă este să-și cumpere ceea ce are nevoie la nivel intern pentru o producție economicoasă și coordonată ferm de o rată a dobânzii de piață, nemanipulată.
Dacă tu printezi în neștire (e drept, bazându-te pe faptul că istoric dolarul ia locul aurului măcar instituțional și că există o cerere mare de dolari ca rezerve în multe alte țări), americanii vor dori să-și diminueze stocul de dolari cumpărând bunuri și din import, deci deficitul va crește. În principiu, dolarii aceștia se întorc prin investiții străine, cumpărare de active etc. căci un exces de dolari în lume va determina o întoarcere a lor acolo unde puterea de cumpărare este mai mare, respectiv de unde au plecat, din America. Istoric, așa s-a întâmplat cu toate statele care minau aur, acestea trecând printr-o perioadă de deficit comercial, care nu e nimic altceva decât ajustarea stocului de bani necesar la nivelul fiecărui individ. Deci lucrurile s-ar echilibra, iar dolarii s-ar întoarce în mod firesc fie prin importuri ale altor țări din SUA, fie prin ISD-uri ale acestora în SUA. Căci valoarea contului curent adunată cu valoarea contului de capital/financiar este în mod necesar 0, adică în echilibru. Echilibrele întârzie însă când oferta de bani crește artificial prin politici monetare inflaționiste, a.k.a quantitative easing.
Dolarul american s-a depreciat masiv în ultima sută de ani, așa cum arată și graficul de mai jos. Înființarea FED-ului în 1913 a transformat inflația în politică de stat.
Iar tiparnița joacă rolul primordial în această devalorizare și în deficitele comerciale cronice. Fie că s-a pus în mișcare pentru a întreține boom-uri artificiale, fie pentru a ameliora efectele prăbușirii economice (ale căror faze inițiale sau boom-uri au fost create tot de bani ieftini), fie pentru diverse războaie, azi văd că politica monetară e pasionată de AI, cum necum efectul a fost și va fi tot timpul același, vulnerabilizarea economiei interne și sărăcirea americanilor.
Culmea e că, în tot acest context, unele voci insistă să se meargă la război. Asta ca festinul mercantilist să fie complet: bani ieftini și războaie, oricum pe termen lung murim cu toții, deci de ce să nu murim cât mai mulți și cât mai devreme?!
În concluzie: deficitele comerciale în epoca modernă trebuie căutate în politica monetară, nu în cea comercială. A încerca să rezolvi un deficit comercial creat de o politică monetară a banilor ieftini prin bariere comerciale e echivalent cu a blama termometrul pentru că ai febră.
