Pentru a preveni creșterea bruscă a datoriei publice în urma crizei financiare mondiale din 2009, Germania a inclus în constituția sa o „frână a îndatorării”. Aceasta stabilește limite stricte pentru nivelurile datoriei publice federale și limitează împrumuturile guvernamentale. Regula fiscală și-a atins scopul, iar datoria publică s-a aflat pe o traiectorie descendentă, scăzând cu aproximativ 15 puncte procentuale din PIB de la introducerea sa. Cu toate acestea, guvernul a suspendat-o în timpul pandemiei și a acumulat o datorie suplimentară de 370 de miliarde EUR în 2020 și 2021. De asemenea, a încercat să o ocolească în mai multe rânduri prin crearea de fonduri extrabugetare, cum ar fi fondul special de 100 de miliarde de euro pentru cheltuieli militare în timpul războiului din Ucraina.
În 2022, Parlamentul a decis să transfere aproximativ 60 de miliarde de euro din datoria neutilizată contractată în timpul crizei COVID-19 către un nou fond climatic pentru a finanța tranziția ecologică a Germaniei. Dar, spre surprinderea tuturor, Curtea Constituțională germană a declarat această mișcare ilegală, lăsându-i pe politicieni să-și bată capul cum să găsească surse de finanțare pentru generoasele subvenții verzi planificate. În loc să realizeze că deficitul de finanțare se datorează în primul rând unui sistem de asistență socială umflat și unei economii în stagnare, politicienii verzi și de stânga dau vina pe frâna îndatorării și încearcă să scape de ea.
Normele pot îmbunătăți performanța fiscală
Frâna germană în materie de îndatorare limitează împrumuturile structurale nete ale guvernului federal la 0,35% din PIB pe an, dar păstrează o oarecare flexibilitate, permițând împrumuturi suplimentare în perioadele de recesiune economică. În plus, regula poate fi suspendată în cazul unor dezastre naturale sau al unor situații de urgență, așa cum s-a întâmplat între 2020 și 2022 din cauza pandemiei. Frâna de îndatorare germană este mult mai strictă decât cadrul fiscal al UE, care permite un deficit structural bugetar de 3% din PIB pe an. De fapt, regula fiscală germană este una dintre cele mai stricte din lume, atât din cauza obiectivului numeric strict, cât și a ancorei constituționale.
Elveția a introdus, de asemenea, o frână de îndatorare dură în urmă cu mai bine de 20 de ani. Regula a fost aprobată de o majoritate largă a alegătorilor în cadrul unui referendum constituțional și a servit ulterior drept model pentru regula germană. În plus, cantoanele elvețiene beneficiază de o tradiție îndelungată în materie de reguli fiscale și de autonomie fiscală descentralizată. Un alt exemplu este Suedia, care are, de asemenea, un cadru fiscal strict bazat pe reguli numerice, cum ar fi un obiectiv de excedent bugetar structural de o treime de procent din PIB și un plafon al datoriei publice de 35% din PIB.
În ultimii 30 de ani, regulile fiscale au devenit foarte populare, iar numărul țărilor care le-au introdus a crescut de la mai puțin de 10 în 1990 la peste 100 în 2021, potrivit FMI. Adoptarea regulilor fiscale a fost adesea determinată de crize financiare și economice care au declanșat creșteri puternice ale datoriei publice. Mai multe țări din UE au adoptat norme naționale în paralel cu cadrul fiscal comun al UE. Având în vedere numărul atât de mare de țări care utilizează norme fiscale, ne putem întreba de ce datoria publică a crescut vertiginos în întreaga lume în ultimii ani. Răspunsul este simplu: concepția normelor fiscale este esențială și, în multe țări, normele sunt fie prea puțin stricte, fie punerea lor în aplicare este prea laxă. Normele fiscale sunt eficiente doar atunci când sunt însoțite de un angajament politic puternic, de o bază juridică solidă care să asigure o aplicare corespunzătoare și de o monitorizare strictă de către instituții fiscale independente.
Un studiu realizat de către Departamentul Federal de Finanțe din Elveția a concluzionat că regulile îmbunătățesc performanța fiscală în ceea ce privește soldurile bugetare, reducerea datoriei și limitarea volatilității cheltuielilor. În plus, cercetările empirice au arătat că normele fiscale sunt asociate cu previziuni bugetare mai precise și cu îmbunătățirea ratingurilor obligațiunilor suverane. Acest lucru explică de ce chiar și țările cu reguli fiscale mai puțin stricte, cum ar fi Australia și Țările de Jos, beneficiază în continuare de o mai bună planificare bugetară pe termen mediu și de rezultate fiscale îmbunătățite. În ultimii ani, datoria publică a scăzut la niveluri moderate în Germania și în alte țări cu reguli fiscale, în pofida pandemiei și a războiului din Ucraina, în timp ce a crescut la niveluri foarte ridicate în SUA și în Regatul Unit (graficul 1). De fapt, GAO recomandă ca și SUA să introducă reguli fiscale stricte pentru a-și corecta „traiectoria fiscală nesustenabilă pe termen lung”.
Graficul 1: Datoria publică
Regulile fiscale nu subminează investițiile publice
În pofida succesului său, frâna pentru îndatorare a fost criticată puternic atât de experții mainstream, cât și de politicienii de stânga din Germania. Aceștia o descriu drept „exces de zel” și o „cămașă de forță” asupra investițiilor publice, punând în pericol ecologizarea și modernizarea economiei. De ceva timp, frâna îndatorării a devenit țapul ispășitor pentru investițiile insuficiente ale Germaniei în infrastructură – căi ferate, poduri, școli și digitalizare.
Dar acest lucru nu este adevărat. În primul rând, cele 60 de miliarde de euro reprezintă doar aproximativ 1,5% din PIB și cu greu schimbă regulile jocului într-o țară precum Germania, unde guvernul cheltuiește un procent uriaș de 50% din PIB. În al doilea rând, dacă Germania nu poate finanța investițiile publice în cadrul acestui pachet bugetar uriaș, atunci problema se află în altă parte, și anume consumul guvernamental umflat, cheltuielile sociale excesive, birocrația greoaie și reglementările de mediu. Ca un contra-exemplu, în Coreea de Sud, investițiile publice raportate la PIB sunt mai mult decât duble față de cele din Germania, în timp ce cheltuielile publice totale sunt la jumătate, adică 25% din PIB. În plus, nu prea există plângeri cu privire la infrastructura coreeană. În al treilea rând, regula fiscală germană este destul de flexibilă, deoarece urmărește un obiectiv de deficit structural pe parcursul ciclului economic și permite clauze de salvgardare în caz de urgență, astfel încât nu penalizează investițiile în perioadele de ajustare fiscală.
În principiu, regulile fiscale nu reprezintă un obstacol în calea investițiilor publice. Ele doar asigură că acestea din urmă sunt finanțate în mod transparent din venituri fiscale și nu din deficite guvernamentale și îndatorare nelimitată. Același sondaj realizat de către Departamentul Federal Elvețian de Finanțe a arătat că majoritatea studiilor analizate sugerează că normele fiscale pot submina investițiile publice numai dacă sunt aplicate în mod rigid. În schimb, normele fiscale cu flexibilitate încorporată nu subminează investițiile publice. De fapt, se poate susține că, prin disciplinarea consumului curent, reducerea poverii datoriei și minimizarea costului capitalului, normele fiscale oferă mai multă marjă de acțiune pentru investiții, atât publice, cât și private. Graficul 2 arată că țările cu reguli fiscale stricte, precum Elveția și Suedia, au de fapt investiții publice mai mari decât țări cu deficite bugetare mari, precum Regatul Unit și SUA, în timp ce Germania nu rămâne cu mult în urmă.
Graficul 2: Investiții publice
Investiții publice vs. investiții de piață
Un element cheie pe care majoritatea experților mainstream par să îl ignore este că nu toate investițiile publice sunt utile și productive. De fapt, investițiile publice pot fi destul de risipitoare dacă sunt motivate politic, prost planificate, gestionate birocratic și supuse fraudei și corupției. Potrivit FMI, țările irosesc în medie aproximativ o treime din cheltuielile lor de infrastructură din cauza ineficienței, iar pierderea poate ajunge până la jumătate în țările cu venituri mici. Potrivit lui Murray Rothbard, investițiile publice reprezintă o deturnare a resurselor economice de la utilizările lor cele mai valoroase, determinate de indivizi în cadrul procesului de piață. Prin alocarea greșită a factorilor de producție, utilitatea socială și economică a cheltuielilor publice poate fi de fapt negativă în multe cazuri.
Ineficiența investițiilor publice este cu siguranță mai limitată în cazul Germaniei decât în țările cu venituri mici. Dar, în acest caz, tranziția Germaniei către neutralitatea emisiilor de dioxid de carbon până în 2045 este, fără îndoială, un proiect motivat politic. Justificarea sa științifică și acțiunile politice propuse sunt foarte discutabile și nu au nimic de-a face cu preferințele consumatorilor. Cele mai multe „investiții verzi” sunt, în realitate, o grămadă de subvenții pentru fabricile de vehicule electrice și baterii, infrastructura de încărcare, pistele de biciclete, capacitățile de producție a hidrogenului și alte proiecte pe care, altfel, indivizii nu le-ar întreprinde în mod liber.
În plus, fundația democratică a acestui mega-proiect de țară este foarte șubredă. Tranziția ecologică vine cu un preț uriaș, estimat la aproximativ 6 trilioane de euro sau 150% din PIB-ul Germaniei. În mod normal, un astfeel de proiect ar necesita un vot popular prin referendum, mai degrabă decât punerea în aplicare prin decizii de sus în jos de către politicieni apropiați de Partidul Verde. Acesta din urmă a obținut doar 15% din voturi la ultimele alegeri, iar de atunci sprijinul său s-a erodat constant. Pe de altă parte, la fel ca în cazul elvețienilor, majoritatea germanilor susțin frâna pentru îndatorare, potrivit unui sondaj realizat de postul de televiziune ZDF. Probabil că a sosit momentul ca elitele politice germane să recunoască faptul că agenda lor ecologică prea ambițioasă este aproape imposibil de pus in practică, având în vedere potențialul slab de creștere al țării și povara masivă a statului său asistențial. În loc să elimine frâna îndatorării și să finanțeze pe ușa din dos costul uriaș al tranziției ecologice, ar trebui mai degrabă să ceară aprobarea electoratului într-un mod democratic direct, prin referendum.
