23.11.2023
Măsura de limitare a plăților cash, dincolo de rațiunile oficiale care țin de evaziune fiscală, are și unele implicații monetare. Sau poate avea o dinamică explicabilă prin resortul monetar. În primul rând, trebuie spus faptul că de ani de zile de aflăm într-un context monetar instabil și orientat către consum, ca urmare a unei politici monetare inflaționiste de reducere a ratelor dobânzii și expansiune a masei monetare. Acest lucru este evident ținând seama de dobânzile real negative.
Ce este dobânda real negativă? Este atunci când te duci la bancă și depozitezi (ești creditor) 100 de lei, și vei retrage peste o perioadă de timp o sumă mai mică (real vorbind) din cauza diferenței dintre rata inflației și rata nominală a dobânzii. Dacă rata inflației este 9%, iar dobânda la depozitul tău este 3%, înseamnă că ceea ce primești tu de la bancă pentru banii depozitați este anulat cu mult de rata inflației. Pierderea ta netă este de 6%. Deci deși banca îți oferă 3% dobândă, în mod real dobânda este negativă și este de -6%. Astfel, dacă la 100 de lei ar fi trebuit să retragi peste un an 103 lei (într-un context de dobânzi pozitive), din cauza inflației, vei retrage de fapt 103 lei care vor avea puterea de cumpărare a 94,5 lei (103 / (1 + 9%) = 94,5 lei). Totuși, dacă vei alege să rămâi cu banii în buzunar (cash), la finalul anului vei avea 91 de lei, în loc de 94,5 lei. Deci mai bine banii în bancă, corect?
Să luăm alt exemplu, unul în care ești debitor. Să presupunem că vrei să-ți cumperi o casă, și faci un credit de 500.000 lei la bancă, unde trebuie să plătești o dobândă de 3% pe an. Într-un context de dobânzi real pozitive, în care plătești pentru capitalul pe care alții ți-l pun astăzi la dispoziție, ar trebui ca la finalul anului datoria ta să fie de 515.000 lei. Însă cu o dobândă real negativă de -6%, datoria ta la bancă va scădea cu 30.000 de lei (cei 515.000 pe care îi datorezi băncii vor avea puterea de cumpărare a 470.000 de lei; sau presupunând că peste un an vinzi proprietatea cu 545.000 lei – 9% inflația – vei putea achita creditul și dobânda și rămâi cu 30.000 de lei). Deci mai bine cu un credit, corect? Vei avea și o casă, și o datorie mai mică. Sau vei avea niște cash disponibil, pe care nu l-ai fi putut obține altfel. Ce poți să-ți dorești într-o astfel de situație este să nu scadă inflația căci asta ar însemna să crească dobânda, și poate chiar să devină din real negativă real pozitivă, ceea ce ți-ar diminua sau poate chiar elimina câștigul.
Dobânzile real negative îi pot determina deci pe oameni să-și mute cash-ul din buzunar în contul bancar, dacă ținem seama de costurile acestor dețineri. Facem abstracție de utilizările alternative ale cash-ului, investirea lui pe bursă sau achiziții de bunuri care își păstrează valoarea în timp, precum aurul. Datele BVB pe anul trecut arată că tranzacțiile directe la bursă sunt preferate de către doar 458.000 de români. Vorbim deci de cash-ul acelor români pentru care bursa și metalele prețioase nu sunt o opțiune, cu atât mai puțin imobiliarele, unde sumele inițiale care trebuie investite sunt de regulă mari. Am putea să-l numim „mărunțiș”. Există motive să credem că acel „mărunțiș” va intra și el în sectorul bancar.
Ce consecințe are acest fenomen al dobânzilor real negative? Cea mai importantă dintre ele este că reprezintă o redistribuire de la creditori la debitori, o taxă, un furt. Într-o societate sănătoasă monetar creditorul este cel care primește dobândă pentru capitalul pe care îl împrumută, iar debitorul plătește dobândă pentru capitalul împrumutat. Cei care economisesc deci sunt premiați, ei s-au abținut de la consum și astfel pot face posibilă apariția multor bunuri de capital prin care societatea avansează, se dezvoltă economic, e capabilă să-și satisfacă mai bine și mai repede nevoile. (Apropo, stânga vrea să elimine sărăcia? Să încurajeze economisirile, iar sărăcia – din cauze economice – va dispărea!). Consumul este posibil exclusiv ca urmare a faptului că o parte din oameni economisesc. Restul e poveste cu iz inflaționist întreținută de băncile centrale și economiștii de casă ai acestora, totul într-un climat de idei monetare oricum incoerent și adesea eronat.
Într-un context monetar inflaționist sunt premiați cei care fac datorii, care își schimbă comportamentul de consum. Noi toți vom face asta, dacă banca centrală va face inflație. Vom fi orientați zilnic către shopping, orice putem cumpăra pentru a satisface direct nevoi, vom cumpăra. Inflația înseamnă mai multă datorie, iar datoria (generată de inflație) înseamnă că valoarea relativă a muncii tale va scădea în raport cu prețurile bunurilor de care ai nevoie ca să trăiești. Vei munci mai mult și tot mai mult ca să-ți cumperi aceleași bunuri.
Efectele culturale și morale ale inflației
Datoria erodează deci și percepția asupra timpului. Azi devine mai urgent decât mâine, prin forța împrejurărilor. Datoria generată de inflație înseamnă pierderea libertății. Într-un context inflaționist, te ocupi permanent de găsirea unor soluții de supraviețuire, și mai puțin de viețuire, de trăire liniștită a vieții și a bucuriilor ei. Când datoriile apasă, oamenii nu mai au timp de arte, de muzică, de făcut și crescut copii, de vizitat părinții, de citit, și mai ales de sesizat ideile tiranice ale guvernanților etc. Într-o conferință recentă, profesorul Jörg Guido Hulsmann spunea că inflația și o economie orientată către datorii și consum îi face pe oameni inclusiv spiritual mai inerți, mai puțin disponibili. Făcând trimitere la Vechiul Testament și la momentul când Dumnezeu îl cheamă pe Moise, Hulsmann arată cum Moise răspunde imediat, nu are alte treburi, nu-i ocupă mintea altceva. El (Moise) nu spune stai că trebuie să iau copiii de la școală sau stai că am de făcut o listă de cheltuieli urgente. El e acolo, prezent și disponibil. E greu să mai fi disponibil când politicile monetare ale statului îți fură practic economiile și timpul liber.
Acestea sunt efectele culturale și morale ale inflației, prin care toți ne transformăm într-un tip de sclavi ai sistemului, goliți de rezerva intimă și subiectivă de disponibilitate spirituală a fiecăruia. „Consumerismul” blamat adesea este exclusiv produsul acestor tipuri de politici monetare, și nu o obsesie sau înclinație naturală a oamenilor. Se vede de aici faptul că cine controlează moneda, controlează de fapt totul. Iar singura școală de gândire economică despre care se poate spune că are o teorie monetară coerentă cap-coadă este Școala austriacă de economie. Sunt cât se poate de obiectiv spunând asta. Nu cunosc nicio altă teorie monetară care să ilustreze efectele perverse ale tipării de bani și reducere artificiale a ratei dobânzii. Nu cunosc nicio critică solidă la această teorie. Toate celelalte teorii monetare acceptă într-o măsură mai mică sau mai mare că inflația poate fi un instrument util de stimulare a economiei și a ocupării. Toți bancherii centrali repetă aceeași poezie, în esență rezumabilă la ideea că ne putem juca stimulând sau contractând economia printr-o cantitate mai mare sau mai mică de bani și după cum cer realitățile politice.
Cash-ul înseamnă libertate, deci limitarea tranzacțiilor cu cash e o limitare a libertății
Banii cash sunt greu de controlat, greu de fiscalizat. Fiscalizarea se realizează mult mai ușor dacă tranzacțiile pot fi monitorizate, deci dacă se folosește cardul. Și-atunci se ridică întrebarea pentru orice guvernant avid de stimularea consumului și de acoperirea deficitului bugetar: cum aduc eu (în final) tot cash-ul în bănci? Ușor, ușor, prin dobânzi negative, după cum am arătat, însă asta se poate cupla și cu măsuri punitive precum recentul decret de limitare a tranzacțiilor cash. Mai mult cash în bănci înseamnă și o continuare a politicii monetare bazate pe dobânzi negative. (Dorobăț, 2016)
Sunt economiști (Salerno, 2015; White, 2018) care au atras atenția asupra războiului împotriva cash-ului și rațiunile din spatele lui. Ele nu sunt pur tehnice și nu pot fi nici catalogate doar ca „stupide măsuri de combatere a evaziunii fiscale”, la care se limitează comentariilor multor liberali. E drept că sunt stupide, însă trebuie văzut mai în profunzime și spus faptul că banii cash au fost și vor fi întotdeauna un impediment pentru guvern în dorința lui de a controla masa monetară. Într-un context de instabilitate crescută a sistemului bancar bazat pe rezerve fracționare este absolut firesc ca guvernele să dorească un control mai mare pe cash (Salerno, 2015). Iar asta vine la pachet cu limitarea libertății personale, în numele luptei împotriva evaziunii.
Statul își recunoaște eșecul încă o dată, căci propriile agenții plătite cu banii contribuabililor (Ministerul Finanțelor, ANAF, SRI) nu sunt în stare să țintească exclusiv evazioniștii. Statul vine azi și ne spune că, pentru a lupta împotriva evaziunii nu e suficient bugetul și agențiile pe care și le-a creat. Este nevoie de penitență monetară și din partea contribuabililor onești. Este nevoie ca toți să sufere. Filozofia războiului barbar (atacul asupra non-combatanților) o vedem la lucru aici. Admițând pentru moment caracterul problematic al evaziunii fiscale, constatăm că statul începe să lupte inclusiv împotriva non-combatanților, adică a acelei părți a mediului de afaceri și a indivizilor care nu aleg calea evaziunii, care sunt – cum ar spune un adept al codului fiscal – onești.
Sunt păreri care trec cu vederea potențialul dictatorial al acestor măsuri. Toți cunoaștem pe cineva care ne-a spus măcar o dată că plata cu cardul e ok, e sigură, e eficient, totul e confidențial, nu-i așa? Cred că fiecare avem câte un vigilantes preocupat să dinamiteze orice punct de vedere contrar ca fiind conspiraționist. Fiecare am auzit butada dar ce ai de ascuns?, ca și cum dacă n-aș avea nimic de ascuns rezultă că trebuie să mă las cu totul descoperit, eventual să-mi afișez bilanțul contabil lângă orarul magazinului. Sunt oameni printre noi care cred cu sinceritate că evoluția tehnologică a lumii ar fi invers proporțională cu capacitatea guvernelor de a-și controla cetățenii, că ei ar fi de fapt în control. Ei sunt acei entuziaști tehno, pentru care libertatea supremă e cea care s-a putut obține până acum prin tehnologie. Sunt aceiași care prețuiesc mult și ideea unei tehnocrații, a unei lumi guvernate preponderent de forțe precise, științifice care înlătură eroarea umană. Dar despre toate acestea, într-o postare viitoare.
Referințe bibliografice
Dorobăț Carmen, „Mises on the War on Cash”, Mises Wire, 2016
Hülsmann, Jörg, Guido, „The Cultural Impact of the Dollar”, Mises Institute Suporter Summit, Alabama, 14 October 2023, disponibila aici https://youtu.be/g2tQh-DdoAs?si=-iMebTjM6ZS8RR4e
Salerno, Joseph, „Why Governments Hate Cash”, The Austrian, A Publication of the Mises Institute, Vol. 1, No. 4, July-August, 2015.
White, Lawrence, „The Curse of the War on Cash”, Cato Journal, 2018.
6.11.2023
Evaziunea fiscală, o perdea de fum. Evaziunea există pentru că taxele sunt mari. Nu! Nu e legitim să compari cu alte țări taxele. E vorba despre cum resimt românii taxarea, încearcă să afli asta și mai vorbim după. La taxe se adaugă birocrația, care ne mănâncă timpul, banii și viața. Evaziune există și pentru că inflația (o taxă ascunsă) ne mănâncă și ea timpul, banii și viața. Vreți să luptați contra evaziunii fiscale? Ochii mari către sistemul bancar în frunte cu banca centrală. Aveți curaj? Românii nu sunt proști și nici hoți, n-au o propensiune naturală către furt. Politicienii și statul sunt marii non-producători în societate. Ei există doar pentru că sunt alții (producători) care îi întrețin. Propensiunea către furt e de la politicieni/stat spre populație, nu invers. Așa a fost de când lumea. Taxarea însăși este furt, libertarian vorbind. Demonstrați contrariul, fără apel la misticism contractualist! Întrebarea corectă este de ce tot fug românii de taxe? De ce încearcă să fenteze sistemul? Poate pentru că sistemul vrea mai mult decât e cazul din veniturile lui?!
Evaziunea fiscală, o perdea de fum (2). Când ești obez, în principiu trebuie să te oprești din mâncat, dacă asta e problema, nu să ceri o colectare mai bună și eficientă a mâncării. Întrebarea este, de ce este statul român în deficit bugetar? De ce consumă mai mult decât încasează? De ce are cheltuieli atât de mari? Cine și de ce le-a făcut? Foarte simplu: pentru că de ani de zile mentalitatea guvernării românești este definită de taxe tot mai mari, inflație, aparat bugetar supradimensionat, creșterea salariului minim, salarii de CEO de multinațională la stat, redistribuție europeană. Aceasta este pe scurt mentalitatea guvernării, la care – să nu ne iluzionăm – participă o bună parte din ‘ecosistemul’ antreprenorial. Arătați-mi un antreprenor român care a organizat vreodată un protest anti-taxe sau anti-salariu minim. Sau care e sceptic fundamental față de pomana europeană. Sau care să propună reforme macro solide, cum este cea a sistemului de pensii, scoaterea pensiei de sub ghearele guvernului. Care să-și fi făcut sau să fi încurajat vreodată vreo platformă de idei care dovedesc că știu ce înseamnă dezvoltare economică. Arătați-mi un owner de spital privat care ar susține privatizarea spitalelor de stat. Nu circulă astfel de idei pe aici, oameni buni! Desigur, nu sunt toți antreprenori politici, dar chiar dacă nu-s pe listele de plată ale guvernului într-un fel sau altul, viziunea economică e tot dezvoltare prin intervenție:statul să participe sau să ne garanteze ceva, să ne asiste în ceva. Acum ceva ani, la o conferință unde eram printre organizatori, invitasem un antreprenor de renume în România; deși și-a făcut banii exclusiv prin mintea și ideile lui, îmi mărturisea că el, macroeconomic e keynesist, ceea ce echivalează cu a nu ști exact cum de te-ai trezit cu milioane de euro în cont, cum de ți-ai făcut averea căci în concepția lui Keynes proprietatea privată ocupă un loc nesemnificativ. Îmi pare rău s-o spun dar pare că politicienii și antreprenorii (căci acestea sunt discursurile la care avem acces prin media) nu sunt nici la nivelul Henry Hazlitt, Economia într-o lecție. Nu mai spun în ce an de facultate se studiază această carte.
La acestea se adaugă lipsa cronică de viziune în privința factorilor elementari care conduc o țară către prosperitate: monedă liberă, proprietate privată, capital, productivitate, ocupare eficientă etc.. Adică exact ceea ce perspectiva keynesistă nu are în program. Dimpotrivă, cu cât mai mulți bani de la stat, cu atât mai bine. Oameni cu convingeri de dreapta vorbesc astăzi despre beneficiile PNRR-ului. Dreapta în România nu există. Ea există pe holurile câtorva universități și-atât. Și poate că mai există dispersat în societate. În rest e PR și influenceri bine plătiți să scalde aberațiile guvernării într-o baie de gândire așa zis pozitivă și constructivă. Ce să construiești cu cineva care vrea tot mai mult din banii tăi, iar în schimb îți livrează rele publice?
Guvernarea românească post-decembristă e un amestec de mercantilism și keynesism. Limitarea plăților cash ar fi fost salutată cu siguranță de un Jean Baptiste Colbert, țarul economic al lui Ludovic al XIV-lea însărcinat cu colectarea de taxe și preocupat obsesiv de a organiza o rețea de spionaj asupra sistemului de producție de tip breaslă. Nu mai vorbim de John Maynard Keynes, care în reticența lui față de economisiri (căci pot duce la scăderea cererii agregate, la scăderea ocupării și a creșterii economice) ar fi jubilat la faptul că limitarea plăților cash aduce mai mulți bani în sistemul bancar. Cu cât sunt mai mulți în bănci cu atât putem controla mai bine (noi, experții monetari și guvernul) rata de expansiune monetară, dobânda etc.
Evaziunea fiscală, o perdea de fum (3). Sistemul de plăți prin bănci nu e scutit de fraude. Criminalitatea cibernetică stoarce sute de milioane de euro care – cumva – reușesc să iasă din sistemul bancar și intră în finanțarea activităților teroriste. Sunt incluse aici și plățile cu Bitcoin. Deci cu cât se mută tranzacțiile mai mult în sistemul bancar cu atât mizele de fraudare a sistemului bancar vor crește. Românii trebuie să înțeleagă că obligația de a face plăți exclusiv prin bănci înseamnă că altcineva va avea control asupra propriilor bani, nu ei. În primul rând băncile și apoi guvernul. Când altcineva are control pe banii tăi șansele să rămâi fără ei sunt mai mari.
(va urma)
