Unii sunt nemulțumiți că s-a dat liber la copii de Sfântul Dimitrie cel Nou (ocrotitorul Bucureștilor), că unii suntem creștini, alții atei, alții agnostici etc. Banul public nu e drămuit eficient social, s-ar zice, căci taxele plătite de agnostic ar fi bine să meargă pe educație agnostică, nu pe educație creștină. E corect, până la urmă, nu?!
Alții – libertarienii – sunt nemulțumiți că înseși taxele și impozitele sunt o formă de jaf instituționalizat practicat de către o elită în baza puterii sale de dominație ideologică și militară asupra majorității. Că banul public e de fapt un ban furat și alocat apoi conform priorităților elitei aflate la putere. Stați puțin! Unde ajungem așa? întreabă primii, trebuie ca aici să fim omogeni, statul e o necesitate, e cel mai mic rău; cine ne apără de invadatori? cine ar face străzile? cine s-ar ocupa de săraci? etc. În regulă.
Primii zic că această realitate incontestabilă (jaful instituționalizat) trebuie să o acceptăm toți, ca n-avem voie a fi „agnostici” sau chiar „atei” în privința asta. Ce să mai zic de atei militanți, ar însemna că îți riști la propriu cocoașa. Trebuie să mărturisim cu toții crezul contractului social, iar plata taxelor dovedește credința într-un stat, căruia tot ei îi spun secular sau laic, după cum au citit în „evangheliile” filozofilor politici, țesătorii intelectuali ai contractului social.
Totuși, printre agnostici și atei, sunt și creștini care țin la cultul Sfântului Dimitrie cel Nou. Aceștia pot fi – pentru moment – mai reprezentativi pe anumite probleme, respectând cu totul procesul democratic. Dacă guvernul a fost convins de importanța acestei zile libere pentru elevii bucureșteni, unde ar fi problema? Ziua a fost liberă pentru toți (adică și pentru elevii cu părinți atei și agnostici) pentru că altfel s-ar fi considerat o discriminare. Bineînțeles că ateii și agnosticii și-ar fi putut duce copiii în această zi la templele atee sau agnostice, care or fi, sau ar fi avut grijă să nu rămână acasă (ei lucrând) cu cineva care se guvernează după principii creștine sau religioase, în general. Dacă umaniștii atei mi-ar da liber de ziua lui Isaac Newton, nu m-aș scandaliza, aș căuta să aflu ceva despre viața acestui om și apoi aș dedica ziua propriilor mele preocupări.
E limpede pentru toată lumea că ziua liberă nu a venit la pachet și cu obligația de a onora cultul Sfântului Dimitrie cel Nou. Puteau folosi această șansă spre a întări educația atee sau agnostică a propriilor copii. Așa cum pentru unii creștini, Săptămâna verde (obligatorie în toate școlile, private și publice) poate fi prilej pentru a demantela și demitiza alarmismul ecologist mizerabil care transformă încet copiii în activiști anticapitaliști. E corect că se folosesc pentru a stimula activități tip Săptămâna verde în școli taxele unuia care nu crede în alarmismul ecologist? Aceste activități, dincolo de aerul așa zis inofensiv și educativ, se reunesc toate sub aceeași ură față de om și mașinăriile sale poluatoare. E corect că se folosesc taxele unuia care nu crede în studiile de gen pentru a le promova în sistemul de învățământ?
Nu e, dar dacă am zis că suntem toți credincioși statului și contractului social (adică devenim liberali), că plecăm de la asta, acceptăm că acum e rândul unora să tragă de mămăligă spre ei. Va veni și rândul altora, dacă îndeplinesc criteriile legale din punct de vedere democratic. Cam asta e democrația liberală, dacă asta se dorește: un fel de Ciocu mic că noi suntem la putere. Se dorește rezolvarea acestui permanent conflict pe resursele publice? Atunci forțele trebuie unite împotriva altcuiva, nu a religiozității, religiei, Bisericii (oricare ar fi ea), ateilor, agnosticilor etc. Sunt desigur curios dacă printre cei deranjați de această măsură sunt unii care cred sincer că educația copiilor poate avea viitor și în afara statului. Căci în fond, aici este problema: niciodată nu se pune în discuție scoaterea educației de sub monopolul statului. Iată câteva soluții practice (liberale și libertariene) care ne pot scoate din această încurcătură: desființarea Ministerului Educației (da, da! acela pe care ba îl iubim, ba ne plângem că licențiază plagiatorii sau că mai nou dinamitează democrația universitară printr-o lege care permite rectorilor care se suspendă din funcție să aibă un număr nelimitat de mandate la conducerea universității), privatizarea grădinițelor, școlilor și universităților de stat, eliminarea controlului asupra școlilor private (școlile sunt private doar cu numele, în fapt ele nu pot exista fără acreditare guvernamentală și sunt forțate să respecte programa impusă de Minister), legalizarea și încurajarea sistemului de educație acasă (en. homeschooling), introducerea unui sistem de credite fiscale prin care părinții ce își educă copiii în regim privat să-și poată deduce taxele.
Toate acestea nu sunt fezabile politic dintr-un singur motiv: cultul statului sau credința că nu se poate altfel decât cu statul la cârma educației. Suntem atât de multe generații deja educate în acest context etatist, încât intelectual vorbind nici măcar nu ne putem imagina că lucrurile ar putea sta altfel. Vreți copii care să meargă la școală și de Sfântul Dimitrie cel Nou? Cereți libertatea de a decide în propria școală când se ia liber și când nu, cereți eliminarea controlului guvernamental pe propria școală. E greu, așa este, durează mult, trebuie convinși și alți semeni, dar acestea sunt măsurile durabile. E mai comod să faci lobby, să ceri educație de gen, să ceri liber de ziua Sfântului Dimitrie cel Nou, să ceri blocarea străzilor pentru diverse marșuri, pelerinaje sau maratoane. Astăzi a câștigat Sfântul Dimitrie cel Nou, mâine poate va câștiga un grup care va cere o zi liberă pentru sărbătorirea educației de gen și tot așa. Trebuie mai puțin ambâț în fața așa zisului control injust al Bisericii asupra agendei publice și mai mult în fața faptului că ne oferim mintea și sufletul pe tavă în fața paternalismului educațional. Așadar, scoateți mai întâi statul din școli!
Pentru cultura generală a unora dintre cei deranjați de astfel de măsuri, dar totuși fideli cultului statului, e bine de adus aminte că motivul pentru care există multe sărbători religioase în această țară este că însăși evoluția statului român în forma în care arată el astăzi este și produsul unor oameni religioși, conducători politici sau reprezentanți ai clerului. Ștefan cel Mare, Matei Basarab, Diaconul Coresi, Antim Ivireanul, Constantin Brâncoveanu, Andrei Șaguna, regele Mihai sunt doar câteva nume. S-ar putea face și liste cu nume de scriitori, oameni de cultură etc. Nu mai vorbesc despre evlavia multor români pentru anumiți sfinți, se vede la marile pelerinaje. Europa însăși are fundamente creștine și iudeo-creștine, chiar dacă în Evul mediu (mai ales cel târziu) și perioada modernă, încearcă să se dezică cu totul de ele. O spun și învățați de pe la noi, cum e Alexandru Paleologu:
Mi se pare că, totuși, a fi europeni e o realitate mult mai veche decât structurile europene, care au cel mult trei sau patru decenii. Nu la Robert Schumann și la Jean Monnet se pune începutul unei doctrine europene, deși ei au fost oameni remarcabili și au făcut lucruri foarte bune. Dar Europa este o construcție creștină, care a început acum mai mult de un mileniu. Și cine nu ține cont de asta riscă să aibă (conștient sau inconștient) o poziție antieuropeană. Pentru că a fi anticreștin este o atitudine antieuropeană. Mulți europeni sunt anticreștini, dar ca participanți la o lume creată de creștinism. În Europa, sunt și foarte mulți evrei, musulmani sau atei, agnostici. Asta a fost întotdeauna, nu e ceva nou și nu trebuie să ne emoționeze. Adevărul este că, înainte de creștini, Europa n-a fost deloc. Au fost niște imperii care ocupau o parte din acest continent și din altele limitrofe. Dar numele mitologic de Europa (mama lui Minos și bunica „legală” a Minotaurului) nu există ca o conștiință continentală decât de la creștinism încoace. Și în special de la creștinarea barbarilor din nord (creștinarea germanilor, a francilor, a scandinavilor și a slavilor). (2003, pp. 65-66)
Noi stăm azi pe o construcție politică relativ coerentă și ca urmare a unora care în trecut au înțeles rolul benefic al religiei creștine în educația morală a copiilor. Nu ca urmare a vreunui ateism militant sau agnosticism.
Acești reprezentanți ai democrației liberal-seculare contemporane ar trebui măcar să mediteze la faptul că în unele din temnițele comuniste din România se ținea Liturghia prin cod Morse și că o parte din cei care au trecut prin experiența aceea au mărturisit cât de important a fost că au avut o educație religioasă creștină, cât de mult i-a ajutat să nu înnebunească. Acești oameni pot fi oricând modele pentru copii și pentru propriul stat, de felul acesta democratic liberal, cum se dorește astăzi. Dar nu-i putem decupla de credința lor creștină. De asemenea, ar trebui să mediteze și la faptul că în istoria modernă a României nimeni nu s-a opus mai vehement și nu a călcat mai mult în picioare educația creștină decât regimul comunist. Istoria e plină de nedreptăți, ca și viața omului, dar unele sunt mai strigătoare la cer decât altele.
Bibliografie
Paleologu, Alexandru, Moștenirea creștină a Europei, Editura Eikon, București, 2003.
