Mai întâi, definirea problemei: statul are deficit bugetar pe primele cinci luni ale anului de 2,35 la sută din PIB. Proiecția economistului șef al BNR arată că în ritmul acesta deficitul se poate duce la peste 6 la sută din PIB la finalul anului curent. Soluția întrevăzută: reforma fiscală, altminteri nu doar că părem neserioși la Bruxelles, că ne-am angajat să reducem la 4,4 la sută din PIB, dar România riscă să piardă bani europeni și mai riscă și o nouă dependență de ajutorul FMI.
În opinia aceluiași, reforma fiscală înseamnă revenirea la adevărata cotă unică (care din cauza multor excepții fiscale s-a transformat într-un sistem fiscal regresiv, adică cei cu mulți bani plătesc mai puține taxe).
De ce nu se întâmplă asta? Se identifică trei cauze: lăcomia (mediului de afaceri, care nu mai contenește cu atâtea scutiri și privilegii), ideologia (unor analiști și economiști care propun stat minimal sau reducerea cheltuielilor publice) și teama (unor politicieni că eliminarea excepțiilor și o colectare egalitaristă ar crea nemulțumire, deci riscul ca ei să își piardă funcțiile). Să le luăm pe rând.
Lăcomia mediului de afaceri
Lăcomie? Dacă lucrurile stau așa înseamnă că a-ți dori să-ți păstrezi cât mai mult din rodul muncii tale, pentru tine, pentru familia ta, pentru apropiații tăi, e lăcomie. Cum se cheamă asta oare? Ar trebui să ne simțim jigniți, nu alta, de această opinie, dacă luăm în calcul cum este administrat banul public de când România e economie de piață.
Aș da și eu câteva explicații de bun simț și ignorante aritmetic. Se ignoră faptul că cei care sunt scutiți de impozit pe venit nu-și țin banii la ciorap, necheltuind nimic. Și chiar dacă ar face asta, ar încuraja economisirea, un proces esențial pentru acumularea de capital și prosperitatea unei țări. Capitalul, ocuparea și productivitatea care se creează în urma acestor alocări nu au o dinamică predictibilă și nici nu poate fi limitată sau constrânsă de timp. Le simțim însă toți prin accesul la bunuri și servicii de calitate mai bună și prin prosperitatea individuală.
Nu contribui, dar beneficiezi
Cât privește teza că ar beneficia de servicii publice fără să contribuie suficient, asta o putem afirma abia după ce ne-am angaja să calculăm efectele de multiplicare a investițiilor private, ca urmare a faptului că unele categorii sunt scutite de la impozitul de profit. Mă îndoiesc că vom putea realiza asta. Dau doar un exemplu: fără capitalul și productivitatea creată în zona privată din ultimii douăzeci de ani, noi nu am fi putut avea nici măcar minimul de servicii medicale private existente astăzi. Meritul acesta este al celor care produc avuție, nu al celor care o redistribuie, respectiv statul. Productivitatea în zona privată a ajuns la un nivel la care pachetul salarial (deși asaltat cu contribuțiile la sistemul public de sănătate) oferă abonamente la clinici private.
Acum douăzeci de ani, orice tehnocrat sau politician, de la stânga la dreapta, ți-ar fi spus că e o balivernă serviciul privat de sănătate. Astăzi nu mai spun asta, căci ar fi penibil, dar sunt suficient de „orbi” încât să vadă că mulți angajați de la privat nu dau cu anii pe la spitalele de stat ca să beneficieze de contribuție, dar să ne recomande în același timp, pe un ton rece, al aritmeticii implacabile, eliminarea excepțiilor. Iar asta e valabil și pentru bugetari.
Deși nu e cu totul relevant pentru că este vorba despre Spania, totuși, concluzia lui Jesús Huerta de Soto în privința utilizării de către bugetarii spanioli a serviciilor publice de sănătate este surprinzătoare, pentru o țară în care cu siguranță serviciul public de sănătate (calitativ vorbind) este superior celui din România. Cu toate acestea:
Ca exemplu, să ne amintim că, în Spania, în mod surprinzător, aproape 80% din funcționarii publici înșiși – inclusiv vicepreședintele guvernului de coloratură socialistă – preferă sectorul privat de sănătate, în timp ce concetățenilor lor li se refuză pe nedrept această alegere; dar chiar și așa, 25% dintre aceștia fac sacrificiul de a plăti costul suplimentar al unei politici private de îngrijire a sănătății. (Huerta de Soto, 2021, p. 63)
Propun să facem un studiu să vedem câți bugetari (începând cu înalții funcționari), din cei aproximativ 1,3 milioane, preferă spitalele de stat vs. cele private. Experiența ne-a arătat în mai multe rânduri cum persoanele din sistemul public (inclusiv funcții precum președintele sau primul-ministru) au preferat nu doar servicii private de sănătate, dar le-au preferat pe cele din alte țări (adică acolo unde nu contribuie), sau, dacă au preferat sistemul public românesc, au fost feriți de toate problemele acestuia în virtutea unor relații mai mult sau mai puțin politice. De ce ar fi relevant un astfel de studiu? Pentru a avea simțul măsurii atunci când acuzi lăcomia mediului de afaceri, fără distincții necesare între mediul de afaceri conectat la bani publici de ani de zile și cel pur privat și fără a arăta cu degetul înspre sutele de agenții ale statului a căror existență se ia ca postulat.
Ard de curiozitate să știu care servicii de sănătate sunt accesate mai des de către cei din BNR, cele publice sau cele private? Mai ales având în vedere că au solicitat recent creșterea propriilor salarii și cumulul pensiei cu salariul. Astfel, venitul lunar la nivel de conducere în BNR poate să treacă lejer de 15.000 euro pe lună. Din poziția asta ni se spune că România cu stat minimal va ajunge Honduras. Adică vom fi o țară cu șmecheri bogați și mulți săraci. Altă jignire. E ca și cum ai spune că tot ceea ce merită românii este un stat asistențial. Iei de bun faptul că românii au intrat în această horă a asistențialismului neconsultați în vreun fel, ca și cum a fost voia lor. Ca și cum la vot tu mergi și votezi pentru platforme economice. Ca tehnocrat ai datoria din când în când să mai și educi politicienii, dar asta înseamnă din nou să părăsești un pic aritmetica de dragul principiilor din spate (dacă le ai, desigur). Iar dacă vezi că nu reușești atâția ani, mai și pleci.
Aritmetica deficitului bugetar e doar o parte a discuției
Simțul măsurii nu ți-l dă aritmetica, aritmetica e neutră ideologic, ea funcționează și într-un regim de planificare centralizată sau intervenționism, și într-un regim al economiei de piață. Nu degeaba regimurile totalitare și-au strâns în jurul lor de regulă tehnicieni, ingineri, matematicieni, care sub cifre au putut mușamaliza multe lucruri odioase. Să păstrăm proporțiile, desigur; dar e o chestiune care trebuie avută în vedere, măcar așa ca element de cultură politică generală. Tot aritmetica a funcționat și când Ceaușescu spunea în anii ‘80 că datoriile trebuie plătite.
Tu trebuie să fii capabil să arăți cum am ajuns la astfel de cifre ale deficitului bugetar, luând în calcul cine este consumatorul principal de resurse publice, cine pretinde că produce bunuri dar livrează rele publice (în sănătate, educație, infrastructură etc.), cine încarcă ministerele cu zeci de angajați și secretari de stat, cine ține în viață companii de stat cu mii de angajați, cine impozitează la cel mai înalt nivel munca pe salarii mici, cine osifică turismul printr-o schemă de pomeni numite vouchere de vacanță etc. Lista e lungă, dar dacă aș fi în poziția de a o face, cu siguranță prezentarea aritmeticii ar fi pe planul secundar; aș încerca să explic oamenilor mai apăsat problema ineficienței în sectorul public și tendința sa naturală către iresponsabilitate bugetară. Aș educa mai mult publicul în direcția asta.
Cei desemnați să o facă însă, tehnocrații, par să ignore cu totul aceste probleme sau probabil s-au instalat în ideea că nu putem avea astfel de așteptări și că singurul proiect de țară e pomana PNRR. E grav dacă lucrurile stau așa, e un eșec total. E ca și cum ai spune: am eșuat ca țară, dar uite, ne dau bani alte țări, măcar atât. Dacă filozofia ta (adică ce e în spatele aritmeticii, a cifrelor) e că populația nu se conformează, e indisciplinată fiscal, în condițiile în care îi spui asta (poate) și unuia care și-a pierdut părinții arși de vii la ATI într-un spital public – e un exemplu, putem lua și altele –, atunci numele ei este cinism. Cu filozofia asta, România nu va ajunge departe. Ea va fi în continuare o vacă de muls pentru partidele politice și aparatul lor executiv, lucru care convine și la Bruxelles, atâta vreme cât dovedești că te încadrezi în cifrele agregate.
Revenind, ideea că beneficiezi dar nu contribui suficient este bazată pe o presupunere care ignoră ceva: care beneficiu? În plus, cum ar putea fi lacom cineva care plătește și pentru sistemul public de sănătate (pe care s-ar putea să nici nu-l folosească), dar și pentru cel privat (unde se duce ca să aibă garanția ca va fi tratat omenește)? Sau cum ar putea fi lacom cineva care își face nouă IMM-uri per familie (cu dorința moral legitimă de a plăti mai puține taxe) cu scopul de a-i rămâne ceva mai mulți bani pentru educația copiilor în sistemul privat (căci pentru cel public oricum plătește dar nu beneficiază)?
Având în vedere calitatea serviciilor publice în România (mai ales cele de sănătate și educație), a face mediul de afaceri lacom că nu vrea să plătească taxe e o formă de orbire și propagandă în favoarea unui sistem public care trebuie acceptat ori de câte ori vrea să înghită mai mult din avuția privată. Tot ce trebuie să faci ca tehnocrat e să repeți mantra avem deficit, nu se pot face multe, dar putem să îmbunătățim colectarea de taxe. Politicienii de la stânga la dreapta vor jubila, răsuflând ușurați că au trecut pârleazul și de data asta, dacă reușesc să aducă deficitul bugetar la un nivel acceptabil pentru stăpânul și veghetorul reformelor noastre, UE.
Totuși sunt unii care nici măcar nu contribuie, dar beneficiază
Cât privește categoriile care nu plătesc contribuții sociale dar beneficiază de servicii (sunt amintiți constructorii), nu pot decât să constat din nou haosul alocativ din sistemul public și imposibilitatea unei gestiuni raționale a mijloacelor de producție. Dar nici asta nu cred că se discută la BNR, oricât ar fi pomenit numele lui Mises sau Hayek pe-acolo. Încă o dată, eliminarea proprietății private și a prețurilor (sub pretextul gratuității unui serviciu) va conduce mai devreme sau mai târziu la scăderea calității și chiar epuizarea acelui serviciu. Politica gratuității e sărăcie curată. Ne amăgim făcând din sănătate sau educație cazuri speciale sau cazuri unde intervenția statului nici nu se pune în discuție. Priviți ce se întâmplă și cum acționează oamenii când se dă ceva gratuit.
Să amintim însă principala categorie socială care beneficiază de servicii publice dar nu le plătește. Această este reprezentată de nimeni alții decât bugetarii. Să luăm o aritmetică simplă, nu mai intrăm în literatura de specialitate, că și așa cu cititul e mai greu. Dacă iau bani cu forța de la A (privat) 1 milion de lei și îi dau lui B (bugetar) 500.000 de lei, urmând să fac bugetul total obținut din taxe (adică 1 milion de lei), este evident că singurul plătitor net este A, iar B doar încasează, consumă. Apoi, dacă fac un spital public care costă 400.000 de lei, îl voi construi din taxele colectate tot de la A, și nu de la B (ale căror venituri sunt posibile ca urmare a taxării lui A). Desigur, pot spune că iau 200.000 de lei din taxele plătite de A, și mai iau restul de 200.000 din veniturile pe care am stabilit că îi revin lui B însă asta nu schimbă cu nimic faptul că sursa venitului lui B e taxa plătită de A, chiar dacă eu o numesc contribuție sau taxă plătită de B. Dacă e corect ce spun, atunci în momentul în care B accesează serviciile spitalului public, el accesează de fapt un serviciu plătit exclusiv de A. Acest lucru este valabil pentru orice alt serviciu sau bun public. Deci spitalul public îl costă pe A suma de 400.000 de lei la care se adaugă salariile personalului medical și costurile derivate din faptul că la spital va avea acces și cel care nu plătește taxe, respectiv B.
Așadar faptul că bugetarii accesează serviciile publice, asta introduce un cost suplimentar pentru cei din mediul privat, care vor trebui să suporte (via noi taxe) uzura bunurilor de capital publice. E ca și cum ți-ai lăsa mașina în parcare la Universitate pentru câteva ore, timp în care administratorii parcării ți-ar folosi-o pentru scopuri personale, fără să le poți imputa legal vreun cost. În sensul acesta, bunurile și serviciile publice chiar sunt gratis, dar exclusiv pentru bugetari. Sunt deci aproximativ 1,3 milioane de români care nu plătesc taxe, dar beneficiază de serviciile și bunurile publice realizate exclusiv cu taxele aplicate celor care muncesc în sectorul privat. Vă imaginați cât s-ar economisi dacă am începe să rezolvăm această inechitate?
Nu în ultimul rând este și o discriminare, că tot se invocă aceasta ca principiu moral ultim astăzi: bugetarii sunt exceptați de la plata taxelor (fără ca asta să însemne rea voință sau altceva, ci simplă aritmetică), iar alții plătesc taxele pentru a susține Ministere, Agenții, Regii, bugetari plus construcția și furnizarea tuturor bunurilor și serviciilor publice. Tot aceștia din urmă (privații) sunt lacomi?
Ca o concluzie, întrebarea este bineînțeles cum îi scutim mai mult pe cei (din mediul privat) scutiți deja, pentru a genera mai multă ofertă privată de sănătate, educație etc. Bineînțeles că asta trebuie cuplată cu soluții privind transformarea spitalelor publice în entități care să urmărească profitul, nu să fie simpli consumatori de bugete publice. Pe fond, e o discuție de management fiscal despre cum reușești să aduci contribuțiile la același nivel și într-u mod nediscriminatoriu, dar nu suntem în situația (ca țară) de a purta a această discuție înainte de a studia temeinic calitatea serviciilor publice și irosirea banului public. Poate că aș fi dispus să port această discuție după ce știu că am rezolvat câteva din problemele de fond, dar nu e cazul astăzi. Lista ineficienței trebuie făcută și trebuie acționat cât mai repede.
Despre ideologia unor analiști și economiști și teama politicienilor de a face reforme, în curând.
Referințe
De Soto, Jesus, Huerta, Efectele economice ale pandemiei. O analiză austriacă, Editura Institutului Ludwig von Mises România, București, 2021
