Potrivit doctrinei socialiste taxele mari, progresive ajută săracii. Cu o taxare progresivă statul ia de la un bogat și dă la un sărac. Bogatul nu pierde prea mult pentru că are bani iar săracul va fi într-o situație mai bună decât cea dinaintea redistribuției. Dacă taxez 2 bogați și ajut 100 de săraci, cu atât mai bine. Majoritatea e într-o situație mai bună. Votantul median simte nevoie să-și semnalizeze virtutea și să spună că taxele mari sunt bune pentru că ajută săracii. „Sunt cinstit pentru că mi-am plătit taxele” devine „Sunt cinstit pentru că susțin taxarea progresivă”.
Rolul taxării progresive este să dea mai multe șanse săracilor, egalitatea de șanse fiind valoarea fundamentală a socialismului contemporan, soft. Un sărac asistat are mai multe șanse la bunurile și serviciile din privat, îi crește accesul la ele și astfel i se îmbunătățește standardul de viață. Ajutorul social îi oferă șansa la un trai mai bun, dar și la mai mult timp liber.
Există însă și alte creșteri de șanse produse de o taxare progresivă. Activitatea corporațiilor nu rămâne intactă la o dublare a taxării. Acestea închid facilități existente sau nu deschid altele, optând pentru relocarea investițiilor existente sau a celor noi către meleaguri cu taxe mai mici. Există și scenariul când nu mai vin firme noi auzind de creșterea substanțială a taxelor. O astfel de reducere a investițiilor înseamnă salarii mai mici via reducerea cererii și prețuri mai mari via reducerea productivității. În plus, o reducere a activității existente înseamnă șomaj. Reformulat altfel, o taxare progresivă crește riscul de șomaj, salarii mai mici și prețuri mai mari. Săracii care vor lucra în continuare în privat vor avea șanse mai mici la un loc de muncă, salarii mai mici și prețuri mai mari.
Taxarea progresivă doar redistribuie șansele, nu le crește în agregat. Săracii asistați câștigă pe seama săracilor din privat. Însă și săracii subvenționați vor avea mai puține oportunități de muncă în privat, salarii mai mici sau vor trebui să plătească prețuri mai mari din cauza reducerii ofertei de bunuri și servicii generate de taxarea progresivă și problema este acum dacă le convine această situație în raport cu ajutorul social. Prefer un ajutor de 200 de euro dacă aceasta înseamnă pierderea unei oportunități salariale de 600?
E posibil să nu se încaseze nimic suplimentar prin introducerea taxării progresive dacă avem în vedere punctul de pe curba Laffer unde veniturile încasate scad prin creșterea taxelor. Și așa nu se obține nimic de distribuit pentru săracii asistați.
Dar poate că e posibil scenariul în care obțin ceva din taxarea progresivă și pot asigura, să spunem pe cazul României, un 300 de euro ajutor permanent pentru un anumit număr de săraci asistați. Scenariul e posibil, dar puțin probabil. Săracii sunt în competiție cu ceilalți beneficiari ai statului pentru acești bani, competiție pe care, de obicei, săracii o pierd. Ajutorul social e mic și limitat în timp.
Pentru David Friedman clivajul săraci / bogați se menține și la serviciile publice. Săracii câștigă mai bine de pe piață decât din politică. Vezi mai des mașini bune în ghetou decât școli bune. În opinia sa, bunurile publice sunt o licitație unde e mai probabil să obții ceva în funcție de cât contribui. Iar săracii nu contribuie cu mare lucru. Cineva care contribuie cu 3 euro nu va obține afaceri de milioane de euro. Așa că săracii nu vor obține partea leului prin politică, contractele cu statul sau joburile bune la stat, ci doar niște firimituri. Împuternicit cu adevărat via măsurile socialiste este statul.
Un alt lucru trecut cu vederea de socialiști este și distribuția inegală și a talentelor politice, nu doar a celor productive, care duce la o inegalitate de rezultat și de șanse în distribuția resurselor din politică. Nu toți oamenii fac la fel bani din politică. Într-un fel câștigă un politician sau un afacerist cu statul, în altul un om de serviciu într-un minister sau un beneficiar de ajutor social. Imaginea socialistă e că piața produce inegalități iar politicul le reduce prin programe distributive, corectează această loterie naturală a talentelor din piață. Dacă avem în vedere inegalitatea talentelor politice, distribuția prin politică nu va tinde să fie una egalitară, nu vom avea o distribuție echitabilă a prăzii, a banilor furați prin taxe, ci una dictată de grupuri de interese.
Loteria naturală există și pentru talentele politice, pentru calitățile prădătoare, extractive. Apoi avem și o problemă motivațională. Atâta timp cât natura umană este predominant egoistă, acest lucru se va manifesta și în distribuția politică. Probabilitatea ca politicienii și birocrații să accepte o împărțire egală cu săracii a resurselor publice tinde spre zero. Dacă decidenții politici voiau o împărțire egală a prăzii, un ajutor permanent de 300 de euro pentru săraci s-ar putea face cu banii furați în mod curent prin cota unică. Nu e nevoie de cotă în trepte.
Taxarea progresivă nu ajută săracii. Aceștia pierd oportunități mai mari de pe piață și nici din politică nu câștigă mare lucru.
