Rothbard vorbește despre două forme de deviaționism în diseminarea unei ideologii, inspirat de analizele marxiștilor. Primul, pe care-l numește deviaționism de stânga, este despre respingerea schimbărilor graduale. Acestea nu sunt idealul, așa că n-are rost să pierd timpul cu ele. Un exemplu de deviaționism de stânga este respingerea îmbunătățirii condiției muncitorilor de către Marx pe motivul că acestea nu reprezintă încă trecerea la societatea comunistă fără clase. Trecem acolo când colectivizăm mijloacele de producție și redistribuim după nevoi, asigurând astfel o egalitate de rezultat. Îmbunătățiri sindicaliste ca reducerea programului de lucru sau introducerea unui salariu minim sunt prea puțin în raport cu idealul comunist. Schimbarea socială autentică este implementarea comunismului. Un deviaționist de stânga este și libertarianul neinteresat de o reducere minoră de taxe sau de o dereglementare punctuală.
Singura schimbare care contează este trecerea la anarhocapitalism. Mă treziți când abolim statul! Nu mă interesează eliminarea anexei 2 la anexa 3 din cutare reglementare birocratică. Pentru Rothbard deviaționismul de stânga este greșit. Schimbările liberale graduale sunt bune pentru că avem o lume mai liberă în urma lor. Lumea este mai bună, mai liberă, fără cutare reglementare sau printr-o reducere de taxe de la 20% la 19%.
Deviaționistul de dreapta comite eroarea inversă. Acesta nu respinge schimbările graduale, ci idealul. Motivația ar fi că există un atașament al oamenilor pentru status quo și un discurs prea radical duce la marginalizare. E un raționament de real politic valid. Una este să cer o reducere drastică de taxe, la care oamenii pot fi relativ receptivi, alta e să cer abolirea taxării sau, și mai rău, abolirea statului. E un mesaj care minimizează numărul de voturi sau potențialul de coaliție cu alte partide sau grupuri. Un social-democrat poate fi de acord cu o reducere minoră de taxe, dar nu cu abolirea taxării. Cine cere prea mult riscă să nu facă schimbări mici în direcția unei societăți libere. Un politician bun e cel care se adaptează unor tendințe ideologice populare, nu unul care promovează idei ce vor fi populare cândva, spune Hayek. Un crez minoritar e o sinucidere politică.
Schimbările graduale sunt mai realiste decât cele radicale. Radicalismul este utopic. Acesta este greu de implementat acum pentru că nu am o piață politică pentru el. De exemplu, promovez idei liberale într-un context social-democrat și așa trecem de la o social-democrație mai iliberală la una mai liberală. Un sistem de vouchere în educație à la Milton Friedman e mai liberal decât un sistem în care educația este oferită complet centralizat de către stat. Gradualismul este concentrarea exclusivă pe schimbările graduale. În context libertarian această înseamnă că un om politic nu trebuie să-și ostilizeze publicul și aliații politici aducând în discuție teme radicale ca abolirea statului sau a taxelor, ci trebuie să se limiteze la măsuri digerabile ca reducerea taxelor sau reducerea birocrației.
În context socialist ar însemna să promovez pași mărunți gen cutare subvenție pentru copiii săraci, fără a cere din prima naționalizarea educației. Un avantaj probabil al politicilor graduale este realismul lor, rezistența mai mică la schimbare. Este mai ușor de bifat un obiectiv minor ca o dereglementare punctuală decât un obiectiv radical ca abolirea statului. Similar, este mai realistă o reducere de taxe decât abolirea taxării. Ultima este un obiectiv care nu are sprijinul unei părți însemnate din populație. Însă nu putem avea schimbări instituționale majore fără schimbări culturale majore. Implementarea anarhocapitalismului în timpul vieții noastre este utopică, nerealizabilă, neavând acum suport cultural pentru construcția unei societăți fără stat.
Radicale sau graduale pot fi acțiunile și mesajele. Cineva care spune că trebuie abolit statul formulează un mesaj radical. Abolirea statului este o acțiune radicală. Un gradualist e cel care formulează mesaje graduale de minimizare a statului și acceptă acțiunile graduale aferente. Pentru Rothbard respingerea idealului este greșită pentru că mesajele și acțiunile radicale duc mai repede la o societate libertariană, pentru că inspiră mai mult. Aceasta ar fi slăbiciunea a ceea ce Rothbard numește deviaționism sau oportunism de dreapta.
De ce ar fi utopic gradualismul? Acesta nu ar duce la atingerea scopului radical. Este de bun simț că dacă nu promovez o ideologie, dacă nu vorbesc deloc despre acea ideologie nu se va ajunge vreodată la implementarea ei. Dacă obiectivul final este implementarea anarhocapitalismului, la această mutare nu se va ajunge vreodată dacă oamenii nu vorbesc explicit despre această ideologie. Dacă vreau să promovez budismul, trebuie să vorbesc explicit despre această doctrină. Cutare dereglementare punctuală creează o social-democrație mai liberală, dar nu promovează libertarianismul. Numai radicalismul face posibilă realizarea obiectivului mare în timp. Dacă nu comunic obiectivul, acesta nu va fi realizat niciodată. Cum implementez o ideologie dacă nimeni n-am auzit de ea? Un pas minimal este comunicarea ei. Aceasta înseamnă că abia radicalii sunt cei cu adevărat practici pentru că oferă o șansă a trecerii la o societate liberă. Așadar, promovarea radicalismului este mai realistă, mai practică decât gradualismul din punctul de vedere al bifării obiectivului final. Rothbard nu formulează explicit argumentul acesta, poate pentru că e prea banal.
Replica gradualistului poate fi că nu renunț la scopul final, ci doar îl ating via o strategie fabiană (Fabius este generalul roman care-l învinge pe Hannibal printr-o strategie graduală, de hărțuire) a pașilor mărunți, aboliționismul nefiind fezabil în contextul dat. Schimbări fundamentale în societate se pot face doar în timp. Trecerea la o societatea libertariană are o mie de pași mici și fac această trecere la anarhocapitalism pas cu pas via acțiuni și mesaje graduale. Penultimii pași pot fi o soluție de tip vouchere pentru serviciile de apărare, până la privatizarea lor. Ideea e că pot formula mesajul radical ca gradualist pentru că de la pasul 999 la pasul 1000 e o schimbare de grad, e o trecere de la o lume aproape libertariană la una complet libertariană, în care este abolit statul iar regulile societății sunt construite în jurul principiului non-agresiunii. Așadar, gradualismul și radicalismul depind de context. Ce e radical acum, pentru că reprezintă o abatere mare de status quo, nu mai e radical în trecerea de la pasul 999 la pasul 1000. Altfel spus, gradualismul este compatibil cu formularea de mesaje radicale și adoptarea de acțiuni radicale, doar că acestea au loc la sfârșitul sfârșitului unui proces alcătuit exclusiv din pași mărunți.
Gradualismul poate fi utopic însă în sensul că ai nevoie de cooperarea celor pe care vrei să-i reformezi. În politică și cu schimbări mici voi călca pe cineva pe picioare. Chiar și împotriva schimbărilor mici există obstacole instituționale. Aceasta ar fi, de fapt, obiecția cheie împotriva schimbării din interior și ea ține de stimulente. Beneficiarii etatismului au puține stimulente să renunțe la el. Schimbarea din interior este posibilă, însă este puțin probabil să avem schimbări mari din interior, fie și într-un ritm mărunt. Ron Paul este excepția care confirmă regula. În plus, acesta face schimbări culturale prin politică, nu instituționale. Schimbarea autentică vine din exterior, din societate, printr-un mecanism similar celui în care consumatorii disciplinează o firmă. Oferta de stat dispare pentru că dispare cererea pentru stat.
