Organismul și organizația sunt tot atât de deosebite una de alta, cât este viața de o mașină, cât o floare naturală de una artificială. Într-o plantă naturală, fiecare celulă își trăiește propria sa viață pentru sine, în timp ce funcționează reciproc cu celelalte. Ceea ce numim viață este tocmai această existență de sine și menținere de sine. În planta artificială, părțile separate sunt membre ale întregului numai în măsura în care a fost eficace voința aceluia care le-a unit. Părțile înăuntrul organizației sunt legate una de alta numai într-atât cât este eficace această voință. Fiecare parte ocupă numai locul ce i s-a dat și părăsește acel loc, ca să spunem așa, numai potrivit instrucțiunilor. Înăuntrul acestui cadru părțile pot trăi, adică exista pentru ele însele, numai în măsura în care creatorul le-a pus vii în creația sa. Calul pe care vizitiul l-a înhămat la trăsură viețuiește ca atare. În organizație, în „echipă”, calul este tot atât de străin de trăsură, cum este un motor de automobilul pe care îl propulsează. Părțile își pot întrebuința viața lor în opoziție cu organizația, ca atunci când, de exemplu, calul o ia la goană cu trăsura, sau țesutul din care este făcută floarea artificială se dezintegrează prin acțiune chimică.
Organizația omenească nu este diferită. Asemenea societății, ea este un rezultat al voinței. Dar în acest caz voința nu produce un organism social viu, cum nici fabricantul de flori nu produce un trandafir viu. Organizația rămâne închegată atâta vreme cât voința creatoare este eficace, nu mai mult. Părțile care compun organizația se contopesc în întreg numai în măsura în care voința creatorului se poate impune asupra lor și viața lor poate fi stabilită în organizație. În batalionul care defilează există numai o singură voință, voința comandantului. Toate celelalte, în măsura în care funcționează înăuntrul organizației, constituie mașinărie fără viață. În această distrugere a voinței sau a acelei porțiuni din ea care nu servește scopului corpurilor de trupă constă esența instrucției militare. Soldatul, în ordinea falangiană, luptând în front, unde corpul de trupe nu trebuie să fie nimic altceva decât o organizație – este supus ordinelor. Înăuntrul masei nu există viață. Orice fel de viață pe care o trăiește individul este pe lângă sau în afara corpului de trupe – sau împotriva lui, dar niciodată în el. Războiul modern, bazat pe acțiunea personală a tiraliorului, trebuie să facă uz de soldatul individual, de gândirea și voința lui. Așa că armata nu-l mai instruiește pur și simplu pe soldat. Ea caută să-l educe.
Organizația este o asociație bazată pe autoritate; organismul este mutualitate. Gânditorul primitiv vede întotdeauna lucrurile ca fiind organizate din afară, niciodată crescând ele însele, organic. El vede săgeata pe care a sculptat-o, știe cum a luat ființă și cum a fost pusă în mișcare. Tot așa, el întreabă despre orice lucru, vede cine l-a făcut și cine l-a pus în mișcare. Se informează despre creația oricărei forme de viață, despre autorii oricărei schimbări în natură și descoperă o explicație animistă. Astfel s-au născut zeii. Omul vede comunitatea organizată cu contrastele ei între conducători și conduși și, în consecință, încearcă să înțeleagă viața ca organizație, nu ca organism. De unde străvechea concepție a capului ca stăpân al trupului și întrebuințarea aceluiași termen de „cap” pentru șeful organizației.
Prin recunoașterea naturii organismului și eliminarea exclusivității conceptului de organizație, știința a făcut unul din marii ei pași înainte. Cu toată considerația pentru scriitorii mai timpurii, se poate spune că în domeniul științei sociale aceasta s-a înfăptuit mai cu seamă în secolul al XVIII-lea și că economia politică clasică, împreună cu precursorii ei imediați, a jucat rolul principal. Biologia a preluat opera cea bună zvârlind în lături toate credințele animiste și vitaliste. Pentru biologia modernă capul a încetat să mai fie coroana, stăpânul trupului. În corpul viu nu mai există șef și discipoli, un contrast între suveran și supuși, între mijloace și scop. Există numai membre, organe.
A căuta să organizezi societatea ar fi tot atât de nebunesc cum ar fi să sfâșii o plantă vie cu scopul de a face din părțile moarte una nouă. O organizare a neamului omenesc poate fi concepută numai după ce a fost omorât organismul social viu. Mișcările colectiviste sunt de aceea predestinate să eșueze. Ar fi posibil să se creeze o organizație care să cuprindă toată omenirea. Dar aceasta ar fi întotdeauna doar o organizație, iar în paralel viața socială ar continua. Ea ar putea fi modificată și distrusă de către forțele vieții sociale și cu siguranță că ar fi distrusă din momentul în care ar încerca să se răscoale împotriva acestor forțe. Pentru a face colectivismul un fapt, trebuie mai întâi să fie omorâtă toată viața socială, pe urmă să se construiască statul colectivist; bolșevicii sunt, ca atare, cu totul logici în dorința de a dizolva toate legăturile sociale tradiționale, de a distruge edificiul social clădit de-a lungul nenumăratelor secole, în scopul de a ridica pe ruine o structură nouă. Numai că ei trec cu vederea faptul că indivizii izolați, între care nu mai există relații sociale, nu mai pot fi organizați.
Organizațiile sunt posibile numai atâta vreme cât ele nu sunt îndreptate contra organicului sau nu-i fac nici un rău. Toate încercările de a constrânge voința vie a ființelor omenești în serviciul a ceva ce ele nu-și doresc trebuie să eșueze. O organizație nu poate prospera dacă nu este întemeiată pe voința celor organizați și dacă nu servește scopurilor lor.
