Spre o teologie a statului
Cu un prilej anterior[1] arătam că, dacă suntem îndreptățiți să vorbim despre piață ca virtute (desigur, nu în sensul că piața prin sine însăși ar avea vreo părtășie cu lucrarea duhovnicească a virtuților, ci în sensul că ea oferă oamenilor circumstanțele și stimulentele ce încurajează comportamente economice mai curând virtuoase / morale decât pătimașe / imorale), atunci suntem deopotrivă îndreptățiți să vorbim și despre stat ca patimă (așișderea, nu în sensul că statul prin însăși natura sa fraternizează cu lucrarea „tainei fărădelegii” în societatea umană, ci în sensul că intervenționismul etatist germinează circumstanțele și stimulentele ce facilitează comportamente economice mai curând pătimașe decât virtuoase).
Și totuși, credem că această ultimă idee ar trebui nuanțată, întrucât iată ce ne spune Sfântul Cuvios Sofronie de la Essex[2]:
„Omul care a părăsit pe Dumnezeu își făurește singur vrăjmași: primul dintre ei – statul. Iar ieșire din aceasta nu este. Cu cât se organizează și se întărește mai mult aparatul statal, cu atât mai rapid și mai crunt procesul de depersonalizare a oamenilor.”[3]
Cuvintele Sfântul Sofronie sunt clare, răspicate și grave în același timp. În înțelegerea noastră și în contextual discuției ce o purtăm aici, ele au o importanță crucială. Pe de o parte, pun un pod de legătură nemijlocită între tărâmul transcendentului (lumea credinței) și cel economic (lumea științei); aceasta întrucât, luată în ansamblul ei, afirmația sfântului face o caracterizare neechivocă a naturii statului (ca problemă centrală în analiza economică), pe care o plasează în contextual stării spiritual-duhovnicești a omului în general (ca problemă centrală a reflecției teologice). Pe de altă parte, importanța crucială a cuvintelor Sfântului Sofronie mai decurge și din faptul că ele conferă dialogului economie-teologie un palier de problematizare comun, de mare consistență și bogată folosință.
Drept urmare, vă propunem în continuare să zăbovim ceva mai mult cu tâlcuirea și interpretarea cuvintelor cuviosului. Deci, spune marele duhovnic:
„Omul care a părăsit pe Dumnezeu își făurește singur vrăjmași: primul dintre ei – statul”
Ideea clară și fără echivoc exprimată aici este aceea că statul, în general (și intervenționismul etatist, în particular), sunt urmarea faptului că oamenii L-au părăsit pe Dumnezeu. În esența sa, deci, intervenționismul etatist provine din starea de cădere spiritual-duhovnicească a omului din toate vremurile, inclusiv cele ale noastre. Și apoi, părintele mai precizează:
„Iar ieșire din aceasta nu este. Cu cât se organizează și se întărește mai mult aparatul statal, cu atât mai rapid și mai crunt procesul de depersonalizare a oamenilor”
Ceea ce înseamnă că, pe de o parte, odată făurit, statul apare a fi o realitate umană ireversibilă („Iar ieșire din aceasta nu este”) și, pe de altă parte, că procesul de depersonalizare a omului este rezultatul accentuării intervenționismului statal, el constând atât într-o agresiune permanentă asupra proprietății private, cât și într-o conduită ce duce în felul acesta în mod implacabil la desconsiderarea persoanei.
Date fiind gravitatea în sine, precum și importanța consecințelor afirmațiilor Sfântului Sofronie, problema firească care se pune este aceea a determinării temeiurilor lor scripturistice. Este ceea ce vă propunem să investigăm în cele ce urmează, căutând identificarea adevărurilor revelate, cuprinse în Sfânta Scriptură, pe care se întemeiază cuvintele sfântului.
Pentru atingerea acestui scop, considerăm că este folositor să urmărim modul în care este descrisă în Vechiul Testament (în cadrul Cărții judecătorilor și a Cărții întâi a regilor) devenirea în timp a relației lui Dumnezeu cu poporul Său ales (iudeu).[4] Mizăm pe faptul că, prin analizarea succesiunii în timp a perioadelor distincte pe care le-a parcurs această relație, vom fi în măsură să identificăm temeiul scripturistic al spuselor Sfântului Sofronie.
1. Perioada în care Dumnezeu conduce direct pe poporul Său
După ce Dumnezeu a scos pe Israel din Egipt și l-a izbăvit din mâna egiptenilor, Domnul a continuat să-și conducă în mod nemijlocit poporul, ”scoțându-l din mâna tuturor împăraților care îl apăsau” (vezi I Regi 10, 18-19). Relatările din Sfânta Scriptură sunt numeroase și grăitoare în acest sens. Vom prezenta două dintre ele:
„Și a fost Domnul cu Iuda și acesta a luat în stăpânire partea muntoasă (…)” (subl.ns.) [Judecători 1, 19]
„S-au suit de asemenea și fii lui Iosif asupra Betelului și Domnul a fost cu ei” (subl.ns.) [Judecători 1, 22]
2. Perioada în care Dumnezeu conduce prin judecători pe poporul Său
În Sfânta Scriptură se relatează adeseori despre abaterea repetată a poporului ales spre necredință și neascultare de Domnul. Erau vremurile în care, datorită neascultării lor, Dumnezeu a îngăduit ca iudeii să fie conduși de El prin judecători:
„(…) Și erau foarte strâmtorați. Atunci le-a ridicat Domnul judecători care i-au izbăvit din mâinile jefuitorilor lor” (subl.ns.) [Judecători 2, 15-16]
„Când le ridica Domnul judecători, atunci Însuși Domnul era cu judecătorul și-i izbăvea pe ei de vrăjmașii lor în toate zilele judecătorului” (subl.ns.) [Judecători 2, 18]
Este așadar perioada în care, prin voia lui Dumnezeu, pentru necredința și neascultarea lor, iudeii nu mai erau conduși „direct” de către Dumnezeu, ci prin judecătorii ridicați de El. Este, de asemenea, perioada în care poporul ales continuă să nu dea ascultare poruncilor lui Dumnezeu, de data aceasta prin neascultarea nemijlocită de judecători (vezi Judecători 2, 17), dar și prin abaterea de la credința în Domnul, când murea vreun judecător (vezi Judecători 2, 19).
Se poate spune, deci, că poporul iudeu nu realiza că menirea judecătorului era divină, și nu una lumească, în virtutea unor pretinse merite omenești ale acestuia. În interpretarea noastră, această neputință de a înțelege prefigura încă de pe atunci dorirea iudeilor pentru un conducător lumesc, și nu unul ceresc. Este elocvent în acest sens că omul lui Dumnezeu, Ghedeon, le arată iudeilor că Domnul trebuie să domnească, nu omul:
„După aceea au zis Israeliții lui Ghedeon : «Domnește peste noi tu și fiul tău și fiul fiului tău, pentru că ne-ai izbăvit din mâinile Madianiților !». Iar Ghedeon le-a zis: «Nici eu nu voi domni peste voi, nici fiul meu nu va domni peste voi, ci Domnul să domnească peste voi !»” (subl.ns.)
[Judecători 8, 22-23]
Să mai reținem că, pe lângă menirea divină de a izbăvi din strâmtorări pe poporul ales, prin puterea lui Dumnezeu, judecătorii aveau și menirea lumească de a pune rânduială în viața poporului:
„Aceasta (Debora-proorocița, judecător în Israel) locuia sub palmierul Deborei, între Rama și Betel, pe muntele Efraim și veneau acolo la ea fiii lui Israel să se judece” (subl.ns.) [Judecători 4, 5]
3. Perioada în care Poporul se leapădă de conducerea lui Dumnezeu și cere să fie condus de rege (lumesc)
Din relatările Vechiului Testament reiese că vremea judecătorilor era încă o vreme a libertăților:
„În zilele acelea (ale judecătorilor –n.n.) nu era rege în Israel, ci fiecare făcea ce i se părea că este drept” [Judecători 17, 6]
„În zilele acelea nu era rege în Israel și fiecare făcea ce i se părea că este cu dreptate” [Judecători 21, 25]
Este totodată vremea în care iudeii își formulează explicit dorința de a fi sub conducerea unui conducător lumesc:
„Atunci s-au adunat toți bătrânii lui Israel, au venit la Samuel, în Rama, și au zis către el: «Tu ai îmbătrânit, iar fiii tăi nu-ți urmează căile. De aceea pune peste noi un rege, ca să ne judece acela, ca și la celelalte popoare !». Cuvântul acesta însă n-a plăcut lui Samuel când i-au zis: «Dă-ne rege, ca să ne judece!». Și s-a rugat Samuel Domnului. Și a zis Domnul către Samuel: «Ascultă glasul poporului în toate câte îți grăiește; căci nu pe tine te-au lepădat, ci M-au lepădat pe Mine, ca să nu mai domnesc Eu peste ei (…)” (subl.ns.) [ I Regi 8, 4-7]
Suntem de părere că se vede aici, cu claritate, pe ce temei scripturistic se întemeiază cuvintele Sfântului Sofronie. Astfel, putem observa acum că atunci când părintele spune: „Omul care a părăsit pe Dumnezeu își făurește singur vrăjmași: primul dintre ei – statul”, el are în vedere cuvintele Sfintei Scripturi: „căci nu pe tine te-au lepădat, ci M-au lepădat pe Mine, ca să nu mai domnesc Eu peste ei”. Aceasta, întrucât din cuvintele Sfintei Scripturi reiese că cererea poporului iudeu de a fi condus de către un rege (formă a instituției statale) este expresia nemijlocită a lepădării evreilor de condiția de a fi sub domnia lui Dumnezeu.
Samuel arată poporului său că dorința de a avea un rege înseamnă dorința de a lepăda domnia Domnului:
„Și a zis (Samuel –n.n.) către fiii lui Israel: Așa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: «Eu am scos pe Israel din Egipt și v-am izbăvit din mâna Egiptenilor și din mâna tuturor împăraților care vă apăsau». Dar voi acum ați lepădat pe Domnul Dumnezeul vostru, Care vă scapă din toate necazurile și nevoile voastre și ați zis către El: «Pune rege peste noi!»” [ I Regi 10, 18-19]
Samuel caută să explice poporului său urmările grele ale înfăptuirii voinței lor:
„Veți suspina atunci sub regele vostru, pe care l-ați ales, și atunci nu vă va răspunde Domnul” [ I Regi 8, 18]
Iar motivele pentru care domnia regelui este pricină de suspin și suferință, Samuel le explică pe îndelete poporului său:
„Și a spus Samuel toate cuvintele Domnului poporului care îi cerea rege. Și a zis: «Iată care vor fi drepturile regelui care va domni peste voi: pe fiii voștri îi va lua și-i va pune la carele sale și va face din ei călăreții săi și vor fugi pe lângă carele lui. Va pune din ei căpetenii peste mii, căpetenii peste sute, căpetenii peste cincizeci; să lucreze țarinile sale, să-i secere pâinea sa, să-i facă arme de război și unelte la carele lui. Fetele voastre le va lua, ca să facă miresme, să gătească mâncare și să coacă pâine. Țarinile, viile și grădinile de măslini cele mai bune ale voastre le va lua și le va da slugilor sale. Din semănăturile voastre și din viile voastre va lua zeciuială și va da oamenilor săi și slugilor sale. Din robii voștri, din roadele voastre, din cei mai buni feciori ai voștri și din asinii voștri va lua și-i va întrebuința la treburile sale. Din oile voastre va lua a zecea parte și chiar voi veți fi robii lui (…)»” (subl.ns.) [ I Regi 8, 11-17]
Poporul preferă însă domnia regelui (Statului) domniei Domnului:
„Poporul însă nu s-a învoit să asculte pe Samuel, ci a zis: «Nu, lasă să fie rege peste noi. Și vom fi și noi ca celelalte popoare, ne va judeca regele nostru, va merge înainte și va purta războaiele noastre»” [ I Regi 8, 19-20]
Ne îngăduim ca, în încercarea de a aprofunda înțelesul cuvintelor Sfintei Scripturi și, corespunzător, pe cel al cuvintelor Sfântului Sofronie Saharov, să facem două succinte comentarii cu privire la opțiunea poporului ales pentru stat și nu pentru Domnul.
Drept prim comentariu, am zice că din conduita iudeilor rezultă că a fi și a te menține sub rânduiala poruncilor Domnului cere urcuș duhovnicesc. În sensul acesta, Domnul este „incomod” sau greu de suportat, pentru că nu ne convin chemările Lui: rugăciune, post, milostenie, blândețe, smerenie și alte fapte nu tocmai lesne de înfăptuit. Coborâșul însă este mai ușor și mai accesibil: pofte, plăceri, confort, semeții, răzbunări, zgârcenie, precum și alte fapte ce ne stau la îndemână.
Ca un al doilea comentariu, am zice că, la un astfel de nivel de trăire a vieții dăruite de Dumnezeu, apare că Domnia regelui / statului pare să fie de preferat domniei lui Dumnezeu: nu mai suntem sub povara chemărilor Domnului, ci transferăm povara noastră regelui / statului: „va merge înainte și va purta războaiele noastre”.
Concluzionând acum în legătură cu întemeierea scripturistică a cuvintelor Sfântului Sofronie, credem că putem spune că această întemeiere există cu adevărat, întrucât, după cum am văzut:
– omul „căzut” se leapădă de Dumnezeu și se alipește de domnia lumească a regelui (statului);
– ca născută drept urmare lepădării de Dumnezeu, instituția statală este prin natura ei vrăjmaș al omului;
– ceea ce înseamnă că omul „căzut” preferă vrăjmășia statului decât domnia Domnului.
În acest context, suntem de părere că relevanța pe care viziunea teologiei ortodoxe o poate avea în legătură cu problema naturii de profunzime a Statului constă în ceea ce am numi „limpezirile” pe care ea le poate aduce, și anume:
– fiind „rodul” lepădării de Dumnezeu a omului, „orice stat este greu de «taina fărădelegii»”[5]. Și aceasta sub un dublu aspect: mai întâi, prin faptul că, prin însăși natura sa, statul se dovedește a fi expresia stării de cădere prin păcat a omului; apoi, prin faptul că odată creat, statul însuși duce și mai mult în jos căderea duhovnicească a omului. Aceasta facilitează înțelegerea faptului că intervenționismul guvernamental presupune, în esență, desconsiderarea persoanei, adică agresarea instituțională a proprietății private și a libertății personale;
– mărturia teologiei ortodoxe oferă astfel argumente tari pentru faptul că problemele economice au cauze economice (iar nu de natură spirituală) și își găsesc soluții economice. Ca atare, pentru rezolvarea perenă a crizelor, bunăoară, intervenționismul statal trebuie neutralizat și în final abandonat, iar piața liberă trebuie lăsată să-și creeze voluntar și non-violent ordinea proprietății private;
– deși există, soluțiile economice nu pot fi însă și aplicate. Aceasta, deoarece aplicarea lor ar însemna micșorarea statului și creșterea pieței, în timp ce, la scară istorică, voința populară se dovedește a fi exact opusă – menținerea și chiar creșterea statului în detrimentul pieței;
– persistența în timp a preferinței oamenilor pentru un model de dezvoltare centrat pe stat și nu pe piața liberă este, în profunzimea ei, o expresie a stării lor pătimașe, de cădere duhovnicească. Acest lucru este cu atât mai valabil în vremurile noastre, când credința a slăbit, iubirea s-a răcit, iar fărădelegea s-a înmulțit;
– ca atare, schimbarea preferinței pentru stat nu se poate rezuma doar la, eventual, acțiunea politică, acțiunea civică sau acțiunea prin educație (așa cum întrevăd nu puțini dintre economiștii adepți ai pieței libere). Apelarea la perspectiva adusă de învățătura de credință creștin-ortodoxă ne permite să înțelegem că schimbarea preferinței cere în primul și în primul rând despătimirea, adică acțiunea prin credință.
Etica și economia statului în perspectiva rothbardiană
Pe acest fundal și referindu-ne acum strict la nivelul teoretizării economice, apare în mod neîndoios faptul că una dintre temele centrale ale gândirii praxeologice libertariene privind lumea în care trăim se referă la problema abandonării principiului instituțional al dobândirii de proprietate numai prin mijloace voluntare în favoarea instituționalizării dobândirii de proprietate prin agresiunea activității etatiste, guvernamentale. Găsim cât se poate de grăitoare în acest sens cuvintele colegului nostru Marius Spiridon: „Este limpede din natura activității guvernamentale că guvernul este subiectul proeminent al analizei în termeni de proprietate, mai precis al alternativei la mijloacele voluntare de organizare a societății. Avem mereu de ales între guvern și piață, între constrângere și proprietate privată, între birocrat și întreprinzător”.[6]
Și, se poate spune că printre cele mai consistente și profunde analize libertariene ale acestui subiect le găsim în opera lui Murray Rothbard, în mod predilect, după părerea noastră, în lucrarea sa Pentru o nouă libertate: manifestul libertarian.[7] Lucrare în care Rothbard abordează patru probleme majore ale activității etatiste: caracteristicile ce dau identitate statului; natura sa de profunzime (conținutul codului său genetic); factorii cauzali ai perenității puterii statului; și limitarea puterii acestuia.
Și, lucru important de precizat pentru contextul analizei noastre, „duhul” în care Rothbard tratează aceste probleme consună, în opinia noastră, cu înțelegerea statului ca stare de cădere spirituală, duhovnicească. Deoarece, corespunzător lecturii pe care o dăm noi analizei rothbardiene, el ne vorbește – așa cum vom arăta în continuare – despre natura pervertită a Statului, ce decurge:
– din acțiunea sa mistificatoare și manipulatoare în ceea ce privește scopurile urmărite;
– din modalitatea coercitivă și agresivă prin care caută să-și atingă aceste scopuri;
– din consecința dezumanizării, a desconsiderării libertății și demnității umane, ce decurge din propria sa activitate;
– din comportamentele precare din punct de vedere moral pe care le stimulează și alimentează.
I
Cu privire la prima dintre problemele majore abordate, cea legată de caracteristicile identitare ale statului, Rothbard are în vedere în primul rând faptul că acesta este o instituție (organizație) agresoare împotriva majorității persoanelor și proprietarilor:[8]
– statul este supremul agresor împotriva marii majorități a persoanelor și proprietarilor, în sensul că nu există, și nu poate exista, un alt agresor mai mare;
– el este în același timp și eternul agresor, agresiunea fiind pecetea implacabilă a statului. Ceea ce înseamnă că o astfel de organizație nu se poate schimba, adică ea nu poate ființa altfel decât ca agresor, în toate timpurile și în toate locurile;
– mai mult, statul este cel mai bine organizat agresor, în sensul că este cel mai „eficient” generator de agresiune asupra persoanelor și proprietarilor.
O a doua caracteristică identitară a statului la care se referă Rothbard ține de faptul că el este o instituție ce transcende moralitatea, ca privilegiu „autoconfecționat”, nenatural, artificial indus în viața societății.[9] Dintotdeauna și pretutindeni, arată autorul nostru, conducătorii și operatorii statului s-au considerat (și au fost considerați) a fi deasupra regulilor morale generale, ipostazierea acestei trans-moralități etatiste (dacă ne putem exprima astfel) reprezentând-o așa-zisul principiu „Din rațiuni de stat”.
Pe de o parte, aceasta înseamnă că a fi în slujba statului presupune justificarea tuturor acțiunilor care ar fi considerate imorale sau penale dacă ar fi comise de cetățeni privați. Astfel:
– statul a comis crime în masă, pe care le-a numit „război”;
– statul i-a înrolat pe oameni în batalioanele sale armate și a numit acest lucru „încorporare” în „armata națională”;
– statul i-a jefuit pe oameni sub amenințarea violenței (forței) și a numit acest lucru „impozitare”.
Pe de altă parte, acest principiu „Din rațiuni de stat” ne arată că pentru Rothbard „Statul este o bandă de tâlhari”,[10] și aceasta în cel mai propriu sens al cuvintelor. Este, poate, cea mai concisă și inspirată definiție dată statului de către Rothbard. De altfel, printre alte definiții pe care le-a mai formulat autorul nostru în această lucrare am mai reținut două: ca organizare a mijloacelor politice, statul reprezintă „sistematizarea procesului de prădare într-un teritoriu dat” – este de fapt o definiție preluată de la Franz Oppenheimer (p.57 din lucrarea ce o discutăm); precum și „Statul este o instituție ce posedă monopolul coercitiv al forței asupra unui teritoriu dat” (pp.77-78).
În fine, cea de-a treia caracteristică ce dă identitate instituției statale stă în aceea că statul își arogă în societate un monopol aproape complet al violenței și al autorității ultime în luarea deciziilor.[11] Acest monopol merge în tandem și este alimentat de monopolul etatist asupra serviciului de protecție: bunăoară, dacă nu suntem de acord cu deciziile luate de tribunalele statului, nu există nici o altă agenție de protecție la care să apelăm. Iar consecința majoră a acestei stări de lucruri o reprezintă absența oricărei limite a acțiunii agresiv-prădătoare pe care statul o poate iniția și înfăptui.[12] Astfel că, arată Rothbard, „Mult lăudatele mecanisme de «limite și ponderi» și «separarea puterilor» în statul American sunt de fapt șubrede, deoarece toate aceste diviziuni fac parte din același stat și sunt guvernate de același set de conducători”.[13]
II
Legat de problema naturii de profunzime a statului (a conținutului „codului său genetic”), analiza rothbardiană parcurge, după părerea noastră, câțiva pași succesivi.
(i) Mai întâi se argumentează că statul apare prin violență și cucerire, întrucât originea sa nu a fost niciodată prin „contract social”. Și, chiar dacă s-a întâmplat câteodată ca statul să fie creat prin procese interne, acest lucru nu a avut loc prin consens și contract;[14]
(ii) Apoi, se arată că numai statul este împuternicit să agreseze contra drepturilor de proprietate ale subiecților săi, fie pentru a-și extrage venitul, ori a impune codul moral, sau pentru a ucide pe cei cu care nu e de accord:
…orice stat – chiar și cele mai puțin despotice – și-a obținut întotdeauna cea mai mare parte din venituri prin puterea coercitivă de taxare. Istoric vorbind, statul este vinovat, de departe, pentru grosul înrobirilor și crimelor din istoria omenirii. Și, dat fiind că principalul scop al libertarianului este să se opună tuturor agresiunilor împotriva drepturilor persoanei și proprietății, el se opune în mod necesar instituției statale, pe care o vede ca fiind inerent și de departe cel mai mare inamic al acestor prețioase drepturi.[15]
Gândind în acești termeni, arată Rothbard, se poate înțelege ceea ce distinge în mod clar statul de toate celelalte organizații din societate. Lucru important atâta timp cât o bună parte dintre cercetătorii din domeniul științelor politice și sociologice au șters această distincție vitală, „referindu-se la toate organizațiile și grupurile ca fiind ierarhice, structurate, «guvernamentale» etc.”.[16] Or, pentru libertarian – susține autorul nostru – sunt cruciale cele două distincții ce există între guvernare (fie ea centrală, de stat sau locală) și toate celelalte instituții din societate:
– prima este că, în timp ce fiecare persoană sau grup din societate își constituie venitul din surse voluntare (fie prin contribuții voluntare sau daruri, fie prin cumpărarea voluntară a bunurilor și serviciilor sale pe piață), statul este „singura organizație din societate care își obține venitul prin coerciție și violență”.[17] Adică, prin amenințarea directă cu confiscarea sau întemnițarea dacă plata către stat nu este făcută (această prelevare coercitivă reprezentând impozitarea);
– a doua distincție este aceea că, spre deosebire de infractori, doar statul își poate utiliza fondurile pentru a comite acte violente contra subiecților săi sau ai altora (bunăoară, doar statul poate să interzică pornografia, să oblige la o anumită conduită religioasă, sau să încarcereze oamenii pentru că vând bunuri la un alt preț, mai mare decât crede el de cuviință).
(iii) Mai departe, următorul pas pe care-l parcurge Rothbard în preocuparea de a scoate la lumină „codul genetic” al statului, constă în evidențierea faptului că starea sa normală și continuă este stăpânirea oligarhică:[18] domnia unei elite coercitive care a reușit să obțină controlul mașinăriei de stat. În opinia autorului nostru, există două mari motive pentru care se întâmplă astfel:
– în primul rând, inegalitatea și diviziunea muncii inerente naturii umane, ce decurg din faptul că indivizii diferă între ei în ceea ce privește abilitățile și interesele, atât în cadrul, cât și între ocupații.[19] De aceea, în toate activitățile și domeniile vieții conducerea va fi inevitabil preluată de către o minoritate relativă de oameni mai abili și mai energici, în timp ce restul majorității îi va urma;
– în al doilea rând, este vorba despre natura parazitară a statului, despre faptul că acesta trăiește coercitiv din producția cetățenilor. Pe firul acestei idei, Rothbard arată că roadele exploatării parazitare sunt de folos beneficiarilor ei doar dacă ele sunt consumate de o minoritate relativă. Altfel, „…ar fi un jaf inutil al tuturor de către toți, din care nimeni nu ar avea de câștigat”.[20] Analiza lui Franz Oppenheimer evidențiază cel mai bine – susține Rothbard – natura coercitivă și parazitară a statului, prin distincția pe care acesta o face între mijloacele economice de a prospera, prin producția și schimbul voluntar (metoda pieței libere) și mijloacele politice de a prospera (metoda tâlhăriei, prin utilizarea violenței pentru confiscarea bogăției create de cetățeni).
Legat de această natură parazitară a statului, credem că merită să fie menționată și următoarea paralelă pe care o dezvoltă Rothbard: pe de o parte, se poate spune că, în general, delincvența privată este sporadică și incertă, parazitismul fiind efemer iar legătura parazitară, coercitivă putând fi întreruptă în orice moment, atâta timp cât victimele opun rezistență; pe de altă parte, statul oferă un mod legal, ordonat și sistematic de prădare a proprietății producătorilor, ceea ce face ca aderența clasei parazitare la societate să fie temeinică, certă și relativ „pașnică”.[21] Cât se poate de elocvente sunt în acest sens și cuvintele scriitorului libertarian Albert Jay Nock, citat de Rothbard în studiul său: „…statul preia și exercită monopolul activității penale … Interzice crima privată, dar organizează el însuși crima la o scală colosală. Pedepsește furtul privat, dar își pune el însuși mâinile necinstite pe orice își dorește, fie că e proprietatea cetățenilor sau a străinilor”.[22]
(iv) Aspectul următor pe care îl menționează Rothbard în analiza naturii de profunzime a statului este faptul că elita conducătoare e constituită în orice moment de către (a) aparatul permanent care operează statul (regii, politicienii și birocrații), precum și (b) grupurile de interese clientelare, căutătoare de rente economice / privilegii de la stat, obținute în virtutea gestionării banilor publici de către aparatul permanent.
(v) În fine, ultimul pas pe care ni-l propune Rothbard este constatarea că, prin natura sa specifică, statul, activitatea guvernamentală conduce în mod inevitabil la generarea în sânul societății a două clase inegale și structural conflictuale:
– cei care, net, plătesc taxe și impozite („plătitorii de taxe”) și
– cei care, net, trăiesc de pe urma taxelor și impozitelor („consumatorii de taxe”).
Cu cât este mai mare sfera în care statul / guvernul poate lua decizii, cu atât va fi mai mare povara fiscală ce apasă asupra contribuabililor. Și, cu cât va fi mai mare povara fiscală, cu atât va fi mai mare inegalitatea artificială între cele două clase.[23]
III
Cea de-a treia problemă majoră abordată de Rothbard în studiul său privind statul se referă, așa cum arătam la începutul acestor pagini, la factorii cauzali ai perenității puterii statului.
Întrebarea crucială pe care și-o pune Rothbard în legătură cu această problemă este următoarea: dacă statele au fost peste tot conduse de un grup oligarhic de prădători, cum se face că au reușit să-și mențină dominația asupra majorității populației? În opinia noastră, răspunsul lui poate fi sintetizat în trei idei centrale:[24]
(i) Mai întâi, este vorba despre faptul că, pe termen lung, fiecare stat, oricât de dictatorial, se sprijină pe susținerea majorității supușilor săi (aici Rothbard face apel și la argumentația dezvoltată în acest sens de David Hume). Și, în esența ei, această supunere a majorității nu este altceva decât o obediență civilă de acceptare pasivă și resemnată a inevitabilității Statului:
Evident că acest lucru nu face ca guvernele să fie „voluntare”, deoarece însăși existența taxelor și a altor puteri coercitive arată câtă agresiune trebuie să exercite statul. Nici măcar nu trebuie ca susținerea majorității să fie o aprobare dornică și entuziastă; poate foarte bine să fie una de consimțământ pasiv și resemnare. Asocierea din faimoasa sintagmă „moartea și taxele” implică o pasivă și resemnată acceptare a inevitabilității statului și a taxării.[25]
După părerea noastră, Rothbard are dreptate atunci când explică perenitatea puterii statului în termenii percepției pe care către majoritatea cetățenilor o are cu privire inevitabilitatea acestuia. Cred însă că natura cauzală a unei astfel de percepții trebuie tratată mult mai nuanțat decât înțelegerea ei în mod reductiv la o obediență civilă de acceptare pasivă și resemnată, așa cum procedează autorul nostru. Bunăoară, există analize[26] ce arată că, pe de o parte, majoritatea oamenilor susțin diferite politici guvernamentale pentru că ei cred cu adevărat că guvernul trebuie să rezolve problemele sociale. Numai rareori ei iau în calcul și posibilitatea că guvernul ar putea fi cauza acestor probleme sau că intervenția acestuia le agravează. Așa după cum nu iau în calcul nici posibilitatea ca acțiunile voluntare să fie capabile să rezolve multe din așa-zisele eșecuri ale pieței.
Pe de altă parte, credința larg răspândită în menirea naturală a statului este dublată de credința la fel de larg răspândită în slăbiciunea intrinsecă a pieței libere, în sensul că:
– sistemul bazat pe piața liberă nu poate apărea sau persista pentru că anumiți oameni vor avea întotdeauna atât stimulentul cât și abilitatea de a folosi forța împotriva celorlalți;
– și chiar dacă societatea ar lua naștere într-o lume perfect libertariană fără nici un stat, grupuri aflate în competiție vor forma în cele din urmă un guvern coercitiv;
– astfel că, în lipsa monopolului guvernamental asupra folosirii forței, grupuri aflate în competiție care pot coopera pentru a soluționa disputele ar putea la fel de bine să comploteze pentru exercitarea coerciției;
– ca atare, e improbabil ca o societate libertariană să supraviețuiască, și aceasta datorită a ceea ce poate fi numit „paradoxul cooperării”: unii oameni vor fi capabili să coopereze îndeajuns de mult încât să îi amenințe pe ceilalți cu forța privată sau cu cea a unui guvern, lucru ce constituie o caracteristică absolut inevitabilă a unei societăți non-statale (care nu se bazează pe ordinea legitimă impusă de stat);
– și chiar în eventualitatea în care cei mai mulți oameni ar fi pașnici, grupurile mai puternice tot le-ar putea amenința pe celelalte, care nu prea ar avea altă posibilitate decât să bată în retragere: deși victimelor le-ar fi mai bine dacă nu ar fi persecutate deloc, totuși ele sunt într-o situație mai bună dacă suportă persecuția și nu răspund cu aceeași monedă, decât dacă ar riposta, deoarece confruntările sunt costisitoare.
Pe această linie de judecată se înscriu, de altfel, și următoarele aserțiuni ale unui cercetător cu reputație în domeniu: „În lipsa guvernului – sau chiar și atunci când există un guvern slab – grupuri predatoare se vor impune prin forță și vor crea un guvern pentru a extrage venituri și bogăție de la aceștia (restul populației –n.ns.)”,[27] ceea ce impune în mod firesc și implacabil concluzia, pentru adepții unei astfel de interpretări a ontologiei sociale, că guvernul este inevitabil iar preferința pentru stat este rațională.
Așadar, percepția inevitabilității statului nu este de fapt doar expresia unei obediențe civile de acceptare pasivă și resemnată (ideea dezvoltată de Rothbard), ci mai curând expresia unei preferințe raționale (ceea ce nu înseamnă neapărat și corecte) pentru o organizare centrată pe stat a societății.
(ii) A doua idee centrală dezvoltată de Rothbard în legătură cu factorii cauzali ai perenității puterii statului se referă la faptul că obediența civilă este obținută și asigurată în baza alianței între birocrația etatistă și intelectualitate.[28] Încă de la originile timpurii ale statului, arată el, conducătorii săi au recurs invariabil la alianța cu clasa intelectualilor, pentru susținerea de care aveau nevoie, în condițiile în care: „Masele nu își creează propriile idei abstracte, nu regândesc critic și independent ideile; ci urmează pasiv ideile adoptate și promulgate de corpul intelectualilor, deveniți astfel «formatori de opinie» ai societății”.[29] Drept temeiuri motivaționale ale alianței, Rothbard identifică:
– mai întâi, faptul că intelectualii răspândesc ideea că statul și conducătorii săi înțelepți, buni, câteodată chiar divini și, în orice caz, necesari și mai buni decât orice altă alternativă;
– apoi, în schimbul propagării unei astfel de ideologii, statul integrează intelectualii în rândul elitei conducătoare, dându-le putere, statut, prestigiu și siguranță materială;
– în fine, mai este nevoie de intelectuali și pentru a asigura prin aceștia competențele necesare funcționării birocrației etatiste, dar și realizarea „planificării” economiei și societății.
(iii) A treia idee-cheie adusă în discuție de Rothbard în argumentația sa privind persistența în timp a puterii statale se referă la armele ideologice pe care statul și intelectualii săi le-au folosit peste vremuri pentru a induce obediența supușilor.
O primă „armă” extrem de eficientă s-a dovedit a fi puterea tradiției. Cu cât a durat mai mult domnia oricărui stat, cu atât a devenit mai puternică această armă. Aceasta întrucât o astfel de domnie, persistență în timp, are greutatea a secole de tradiție în spatele ei. Venerarea strămoșilor devine atunci un mijloc (deloc subtil, nuanțează Rothbard) de a cultiva venerarea conducătorilor strămoșești. În acest fel, forța tradiției – potențată de obiceiurile străvechi – este de natură să confirme supușilor aparenta legitimitate și adecvare a conducerii sub care trăiesc. Pe firul acestei idei, Rothbard îl citează pe politologul Bertrand de Jouvenel:
Motivul esențial al obedienței este acela că a devenit un obicei al speciei … Puterea este pentru noi un fapt al naturii. Din primele zile ale istoriei cunoscute, a condus permanent destinele umane … autoritățile care au condus … în timpurile străvechi nu au dispărut fără să le lase succesorilor privilegiile sau fără să-și lase în mințile oamenilor urmele cu efect cumulativ. Succesiunea statelor care au domnit de-a lungul secolelor asupra aceleiași societăți poate fi privită ca un singur guvernământ ce își schimbă treptat și continuu chipul.[30]
O altă forță ideologică utilizată de stat este punerea în lumină negativă a individului și exaltarea colectivității din societatea trecută sau prezentă. Orice voce izolată, arată Rothbard, oricine își pune întrebări noi poate fi astfel atacat ca un profanator al înțelepciunii strămoșilor. Mai mult, orice idee nouă și cu atât mai mult orice idee nouă și critică trebuie să înceapă în mod necesar ca o opinie a unei minorități insignifiante. De aceea, „pentru a face ca nici o idee potențial periculoasă să nu amenințe acceptarea de către majoritate a domniei lui, statul va încerca să omoare din fașă noua idee, prin ridiculizarea oricărei păreri care se pune de-a curmezișul opiniei populare”.[31]
Această tendință generală a statului de a căuta și înlătura orice vederi heterodoxe este pusă în lumină și de scriitorul libertarian H.L. Mencken:
Tot ceea ce poate vedea [statul] într-o idee originală este capacitatea de schimbare și deci invazia prerogativelor sale. Cel mai periculos om, pentru orice stat, este omul capabil să gândească cu capul său, fără a ține cont de superstițiile și tabuurile populare. (Acest om) ajunge aproape inevitabil la concluzia că statul sub care trăiește este necinstit, nebun și intolerabil, așa că, dacă este romantic, încearcă să îl schimbe. Și dacă el însuși nu este un romantic, este foarte capabil să răspândească nemulțumirea printre cei care sunt.[32]
O altă importantă armă ideologică este inducerea credinței că domnia statului este inevitabilă. Una dintre metode este asumarea determinismului istoric: „Dacă statul X ne conduce, atunci aceasta a fost hotărâtă inevitabil pentru noi de Legile Inexorabile ale Istoriei (sau de Voința Divină, sau de Absolut, sau de Forțele Productive Materiale) și nimic din ceea ce ar putea să facă indivizii insignifianți nu poate schimba inevitabilul.[33]
Domnia statului este astfel făcută să pară inevitabilă. Mai mult, orice alternativă la statul existent este cuprinsă într-un duh al fricii. Escamotând ipocrit și viclean propriul monopol asupra hoției și violenței prădătoare, statul induce subiecților săi spectrul haosului care se presupune că ar apărea în lipsa sa. Se susține că oamenii nu ar putea de unii singuri să-și producă propria protecție contra crimelor și tâlhăriilor ce pot apărea în viața societății.
Legat de cele discutate puțin mai sus, Rothbard arată că una dintre armele doctrinal-ideologice și tacticile de bază ale conducătorilor oricărui stat a fost și identificarea statului însuși cu teritoriul pe care îl guvernează. Și, întrucât oamenii tind în general să-și iubească patria, identificarea acelui teritoriu și a populației sale cu statul a fost și este o metodă de a pune patriotismul în slujba statului:
Atunci, dacă „Ruritania” este atacată de „Walldavia”, prima grijă a statului ruritanian și a intelectualilor săi este să convingă populația Ruritaniei că atacul este într-adevăr asupra lor, nu doar asupra clasei lor conducătoare. Astfel, un război între conducători este convertit într-un război între popoare, fiecare popor grăbindu-se să-și apere conducătorii cu credința eronată că și conducătorii fac eforturi să-i apere pe ei.[34]
În fine, conchide Rothbard, o altă metodă consacrată pentru a obține legitimitate și obediența supușilor este inculcarea vinovăției. Spune autorul nostru în acest sens: „Orice creștere a prosperității private poate fi atacată ca «lăcomie nerușinată», «materialism» sau «afluență excesivă»; iar schimburile mutual avantajoase de pe piață pot fi denunțate ca «egoiste»”.[35] De unde concluzia la care se ajunge mai întotdeauna că trebuie expropriate mai multe resurse din sectorul privat și „sifonate” în parazitarul sector public, de stat.
În opinia lui Rothbard, acest tip de argumentare reflectă un dublu etalon general de moralitate, care se aplică întotdeauna conducătorilor statului, dar nimănui altcuiva:
Nimeni, de exemplu, nu este surprins sau oripilat că oamenii de afaceri caută profituri mai mari. Nimeni nu este oripilat că salariații schimbă locuri de muncă mai prost plătite cu unele mai bănoase … Dar dacă cineva îndrăznește să afirme că politicienii și birocrații sunt motivați de dorința de a-și maximiza propriile venituri, acuzele de «conspiraționist» și «determinist economic» se fac auzite în tot ținutul. Opinia generală – cultivată cu grijă, bineînțeles, de către stat însuși – este aceea că oamenii intră în politică sau în sectorul guvernamental din pură grijă pentru binele public și bunăstarea comună.[36]
Înțelegerea faptului că politicienii și birocrații urmăresc aceleași scopuri monetare ca toată lumea ar facilita și înțelegerea faptului că, în timp ce cetățenii de rând folosesc „mijloacele economice”, pașnice și productive, pentru a-și obține bunăstarea, în schimb aparatul de Stat apelează la „mijloacele politice”, coercitive și exploatatoare. Atunci, „Împăratul Stat ar fi dezgolit de haina presupusului altruism pentru binele comun”.[37]
În esența ei, credem că analiza rothbardiană poate fi sintetizată la ideea că alianța birocrați-intelectuali se bazează pe un quid pro quo: intelectualii au nevoie de stat pentru simplul fapt că traiul lor în regim de piață liberă este în general destul de nesigur, intelectualii, ca de altfel oricine de pe piață, depinzând de valorile și alegerile maselor, mase care au în general drept caracteristică faptul că nu sunt interesate de probleme intelectuale; statul, pe de altă parte, este dornic să ofere intelectualilor un loc călduț, sigur și permanent în aparatul său, atâta timp cât aceștia sunt eficienți în modelarea opiniei publice în favoarea conducătorilor etatiști.
Aceasta nu înseamnă, atenționează Rothbard, că toți intelectualii, de oriunde, au fost „intelectuali de curte”, servanți și parteneri ai puterii:
Însă, aceasta a fost regula în istoria civilizațiilor … așa cum cum regula în acele civilizații a fost despotismul, într-o formă sau alta. Au existat, totuși, excepții glorioase, mai ales în istoria civilizațiilor occidentale, unde intelectualii au fost adesea critici tranșanți și oponenți ai puterii statale, utilizându-și talentul în proiectarea unor sisteme teorerice care să fie folosite în lupta pentru eliberarea de sub puterea statului.[38]
IV
Ajungem în felul acesta la cea de-a patra problemă majoră – și ultima în comentariul pe care l-am angajat în aceste pagini – abordată de Rothbard în studiul său privind statul, respectiv șansele (principiale) de reușită a luptei împotriva puterii statale.
Credem că ideea centrală în analiza rothbardiană a acestei probleme este aceea că, chiar dacă, de-a lungul istoriei (occidentale), intelectualii independenți și neaserviți puterii statale au formulat teorii pentru a controla și limita puterea statului, fiecare stat și-a folosit proprii intelectuali aserviți pentru a converti acele idei în legitimări și mai puternice pentru consolidarea și dezvoltarea propriei puteri.[39] Autorul nostru aduce în sprijinul afirmațiilor sale și ideile profesate în această privință de Bertrand de Jouvenel:
Mulți dintre cei care au dezvoltat teorii despre suveranitate au elaborat unele sau altele dintre aceste metode restrictive [de limitare a puterii statale – n.ns.]. Dar, până la urmă, fiecare dintre aceste teorii și-a pierdut, mai devreme sau mai târziu, țelul original și a ajuns să fie folosită doar ca o pârghie pentru Putere, dotând-o cu sprijinul tare al ideii unui suveran invizibil, cu care, în timp, a reușit să se identifice.[40]
Cea mai ambițioasă tentativă istorică de a impune limite statului a fost, susține Rothbard, Declarația Drepturilor, alături de alte părți restrictive ale Constituției Statelor Unite: se poate spune că limitele scrise asupra statului au devenit legea fundamentală, care trebuia interpretată de ramura juridică, ce se presupunea a fi independentă de alte ramuri ale statului. Ceea ce observă aici cu mare acuratețe autorul nostru este faptul decisiv că, fiind o ramură a statului, justiția este de facto monopolizată de către acesta, lucru de natură să conducă la o evoluție implacabilă: justiția (monopolizată de stat) a lărgit inexorabil puterea statului de-a lungul ultimului secol și jumătate. Aceasta înseamnă că: „statul a putut transforma însăși supervizarea juridică, dintr-o metodă limitativă, într-un instrument puternic de obținere a legitimității pentru acțiunile sale în ochii publicului”,[41] statul instituindu-se astfel drept judecător în propriul caz, încălcând în acest mod un principiu juridic fundamental pentru obținerea oricărei decizii juste.
În acest fel, concluzionează Rothbard, chiar și în Statele Unite (țară unică printre alte state pentru că posedă o constituție care, măcar parțial, a fost scrisă pentru a impune limite stricte asupra acțiunii guvernamentale) constituția s-a dovedit un instrument de ratificare a expansiunii puterii statale, mai degrabă decât invers. În cuvintele autorului nostru: „orice limite scrise care lasă statului posibilitatea de a-și interpreta propriile puteri sunt sortite să fie interpretate ca aprobări pentru expansiunea acelor puteri, și nu pentru constrângerea lor. Într-un sens profund, ideea prinderii puterii în lanțurile unei constituții scrise s-a dovedit a fi un nobil experiment ratat”.[42]
Murray Rothbard își încheie în forță strălucita sa analiză privind acțiunea guvernamentală în societatea contemporană, punctând câteva concluzii-cheie, și anume:
– ideea unui stat strict limitat s-a dovedit a fi utopică;
– pentru împiedicarea creșterii statului agresiv trebuie găsite alte mijloace, mai radicale;
– sistemul libertarian ar putea soluționa această problemă prin eradicarea completă a ideii de a crea un stat, o instituție ce posedă in mod implacabil, prin însăși natura sa de profunzime, monopolul coercitiv al forței asupra unui teritoriu dat;
– alternativa libertariană este abținerea de la un astfel de stat monopolist, de la bun început.
Adică, o societate fără Stat.
Note:
Vezi https://mises.ro/carti/piata-ca-virtute-o-analiza-economica-a-serviciilor-medicale-din-sua/ ↑
Ucenic al Sfântului Siluan Athonitul, Cuviosul Sofronie s-a născut în Rusia (23 septembrie 1896), a crescut duhovnicește în Sfântul Munte, iar în ultima parte a vieții lui (a trecut la cele veșnice în ziua de 11 iulie 1993) a trăit în Essex, Anglia, unde „a zidit o mănăstire și unde a împărtășit experiența lui duhovnicească și maturitatea sa ucenicilor care s-au apropiat pentru a-i urma învățăturile profunde, înrădăcinate în tradiția ortodoxă” (vezi mitropolit Hierotheos Vlachos (2011): Cunosc un om în Hristos. Părintele Sofronie de la Essex, București, Editura Sophia, Alexandria, Editura Cartea Ortodoxă, p.12). ↑
Arhimandritul Sofronie (2003), „Nașterea întru Împărăția cea Neclătită”, traducere din limba rusă de Ieromonahul Rafail Noica, Alba Iulia, Editura Reîntregirea. ↑
Datorăm această linie de analiză îndrumărilor primite din partea părintelui Petre Comșa. ↑
Formularea îi aparține lui Dan Cristian Comănescu: https://mises.ro/opinii/sensul-liberalismului/ ↑
Marius Spiridon (2005), Ciclul în teoria economică modernă, Teză de doctorat, București, Academia Română, Institutul Național de Cercetări Economice, p.92. ↑
Murray Rothbard (1973), For a New Liberty: The Libertarian Manifesto, First Edition, New York, Macmillan Publishers, ediția în limba română Murray Rothbard (2020), Pentru o nouă libertate: manifestul libertarian, București, Editura Institutului Ludwig von Mises România (cu o introducere de Tudor Gherasim Smirna). Este ediția la care vom face referire în continuare în studiul nostru. ↑
M.Rothbard, op.cit., p.52. ↑
Ibidem. ↑
M.Rothbard, op.cit., p.53. ↑
M.Rothbard, op.cit., p.54. ↑
Este adevărat, arată Rothbard, că în constituțiile moderne sunt impuse limite stricte asupra unor puteri ale statului. Dar, observă el, nici o constituție nu se poate interpreta sau impune pe sine, ci ea trebuie interpretată de oameni. Astfel că, dacă dacă autoritatea ultimă de interpretare a constituției este dată unui organism ce aparține tot statului (Curtea Supremă în cazul Statelor Unite, spre exemplu), atunci tendința inevitabilă este ca această instituție să-și dea aprobarea pentru ca propriul său stat să obțină puteri din ce în ce mai cuprinzătoare. ↑
M.Rothbard, op.cit., p.54. ↑
M.Rothbard, op.cit., p.78. ↑
M.Rothbard, op.cit., pp.53-54. ↑
M.Rothbard, op.cit., p.53. ↑
Ibidem. ↑
M.Rothbard, op.cit., p.56. ↑
M.Rothbard, op.cit., pp.56-57. ↑
M.Rothbard, op.cit., p.57. ↑
Ibidem. ↑
Albert Jay Nock (1929), On Doing the Right Thing, and Other Essays, New York, Harper and Broth., p.145, apud M.Rothbard, op.cit., p.58. ↑
M.Rothbard, op.cit., p.60. ↑
Vezi, în acest sens, M.Rothbard, op.cit., pp.61-67. ↑
M.Rothbard, op.cit., p.61. ↑
Vezi, spre exemplu, Edward P. Stringham, Jeffrey Rogers Hummel (2010), If a Pure Market Economy is So Good, Why Doesn’t It Exist? The Importance of Changing Preferences versus Incentives in Social Change, Quarterly Journal of Austrian Economics, vol.13, nr. 2. ↑
Randall G.Holcombe (2007), Government:Unnecessary but Inevitable, în Journal of Libertarian Studies, Vol.21, No.1, p.326. ↑
M.Rothbard, op.cit., p.62. ↑
Ibidem. ↑
Bertrand de Jouvenel (1949), On Power, New York, Viking Press, p.22, apud M.Rothbard, op.cit., p.63. ↑
M.Rothbard, op.cit., p.64. ↑
H.L.Mencken (1949), A Mencken Chrestomathy, New York, Alfred A.Knopf, p.145, apud M.Rothbard, op.cit., pp.64-65. ↑
M.Rothbard, op.cit., p.65. ↑
M.Rothbard, op.cit., p.66. ↑
Ibidem. ↑
M.Rothbard, op.cit., p.67. ↑
Ibidem. ↑
M.Rothbard, op.cit., p.71. ↑
M.Rothbard, op.cit., p.73. ↑
Bertrand de Jouvenel, op.cit., p.27, apud M.Rothbard, op.cit., p.74. ↑
M.Rothbard, op.cit., p.74. ↑
M.Rothbard, op.cit., p.77. ↑
