Statele, indiferent de constituția lor, nu sunt întreprinderi economice. Spre deosebire de acestea din urmă, statele nu se finanțează prin vânzarea de produse și servicii unor clienți care plătesc în mod voluntar, ci prin taxe obligatorii: impozite colectate prin amenințarea și utilizarea violenței (și prin intermediul banilor de hârtie pe care îi creează literalmente din nimic). În mod semnificativ, economiștii s-au referit, prin urmare, la guverne – adică la deținătorii puterii de stat – ca la niște bandiți staționari. Guvernele și toți cei aflați pe statul lor de plată trăiesc din prada furată de la alți oameni. Ei duc o existență parazitară pe seama „gazdei”, a unei populații supuse.
O serie de observații suplimentare se desprind de aici.
În mod firesc, bandiții staționari preferă o pradă mai mare decât o pradă mai mică. Acest lucru înseamnă că statele vor încerca întotdeauna să își mărească veniturile fiscale și să își sporească și mai mult cheltuielile prin emiterea de mai mulți bani de hârtie. Cu cât prada este mai mare, cu atât mai multe favoruri pot obține pentru ei înșiși, pentru angajații și pentru susținătorii lor. Dar există limite naturale pentru această activitate.
Pe de o parte, bandiții trebuie să fie atenți să nu-și împovăreze „gazda”, a cărei muncă și performanță fac posibilă existența lor parazitară, atât de mult încât aceasta din urmă să înceteze să mai lucreze. Pe de altă parte, ei trebuie să se teamă că „gazdele” lor – și în special cele mai productive dintre ele – vor migra de sub stăpânirea (teritoriul) lor și se vor stabili în altă parte.
În acest context, o serie de tendințe și procese istorice devin ușor de înțeles.
În primul rând, devine de înțeles de ce există o tendință de expansiune teritorială și de centralizare politică: prin aceasta, statele reușesc să aducă tot mai multe „gazde” sub controlul lor și să le îngreuneze emigrarea în teritorii străine. Este de așteptat ca acest lucru să ducă la o cantitate mai mare de pradă. Și devine clar de ce punctul final al acestui proces, înființarea unui stat mondial, nu ar fi nicidecum o binecuvântare pentru întreaga omenire, așa cum se pretinde adesea. Pentru că nu se poate emigra dintr-un stat mondial și, din acest punct de vedere, nu există nicio posibilitate de a scăpa de jaful statului prin emigrare. Prin urmare, este de așteptat ca, odată cu înființarea unui stat mondial, sfera și amploarea exploatării de stat – indicate, printre altele, de nivelul veniturilor și cheltuielilor statului, de inflația monetară, de numărul și volumul așa-numitelor bunuri publice și de persoanele angajate în „serviciul public” – să continue să crească dincolo de orice nivel cunoscut anterior. Iar aceasta nu este cu siguranță o binecuvântare pentru „populația gazdă” care trebuie să finanțeze această suprastructură de stat!
În al doilea rând, devine de înțeles un motiv central al ascensiunii Occidentului către statutul de principală regiune economică, științifică și culturală a lumii. Spre deosebire de China, în special, Europa a fost caracterizată de un grad ridicat de descentralizare politică, cu sute sau chiar mii de teritorii suverane independente de la începutul Evului Mediu și până în trecutul recent. Unii istorici au descris această stare de lucruri drept „anarhie politică ordonată”. Iar în prezent, istoricii economici obișnuiesc să vadă în această stare cvasi-anarhică un motiv esențial pentru așa-numitul miracol european. Pentru că într-un mediu cu o mare varietate de teritorii independente, de mici dimensiuni, aflate în imediată vecinătate unele față de altele, este relativ ușor pentru supuși să voteze cu picioarele și să scape de hoțiile conducătorilor de stat prin emigrare. Pentru a evita acest pericol și pentru a-i ține în frâu pe producătorii locali, acești conducători sunt în mod constant supuși unei mari presiuni pentru a-și modera exploatarea. Iar această moderație, la rândul ei, promovează antreprenoriatul economic, curiozitatea științifică și creativitatea culturală.
În cele din urmă, în lumina considerațiilor de mai sus, este posibilă o clasificare și o evaluare istorică bine fundamentată a Uniunii Europene (UE).
UE este un prim exemplu al tendinței menționate mai sus de expansiune teritorială și centralizare politică, cu consecințele rezultate: o creștere a măsurilor de exploatare de stat și o creștere corespunzătoare a suprastructurii parazitare a statului (cuvânt-cheie: Bruxelles).
Mai concret: UE și Banca Centrală Europeană (BCE) reprezintă primul pas spre crearea unui superstat european, care ar trebui să se contopească în cele din urmă cu un guvern mondial unic dominat de SUA și de banca sa centrală, Federal Reserve. Contrar declarațiilor politice eufonice, UE și BCE nu au avut niciodată ca scop comerțul internațional liber și concurența. Pentru asta nu este nevoie de mii și mii de pagini, pline de ordonanțe și reglementări! Mai degrabă, a fost vorba întotdeauna și mai presus de toate de armonizarea dispozițiilor fiscale, juridice și de reglementare ale tuturor statelor membre, pentru a reduce sau a elimina orice concurență legată de localizarea economică în acest sens. Pentru că, dacă ratele de impozitare și reglementările statale sunt aceleași peste tot sau se aliniază din ce în ce mai mult, atunci există din ce în ce mai puține motive economice pentru ca oamenii productivi să își mute activitățile în altă parte, iar bandiții staționari pot fi cu atât mai puțin deranjați și, prin urmare, își pot continua activitatea de luare și distribuire a prăzii.
În plus, actuala UE, ca un cartel format din diverse guverne, rezistă doar atât timp cât bandiții mai bogați, care se pot baza pe o „populație gazdă” mai productivă, în primul rând guvernele germane, sunt dispuși și capabili să îi sprijine pe omologii lor mai nevoiași din sud și din est, cu „gazdele” lor mai puțin productive, pe o permanentă scară largă. Și totul pe seama producătorilor locali!
În concluzie, UE și BCE sunt niște monstruozități morale și economice. Nu poți penaliza în mod constant productivitatea și succesul economic, recompensând în același timp parazitismul, risipa și eșecul economic, fără să provoci un dezastru. UE se va prăbuși de la o criză economică la alta și, în cele din urmă, se va dezintegra.
Având în vedere acest lucru, este urgent să ne facem o idee clară despre posibilele alternative la cursul actual de centralizare politică tot mai mare. Iar amintirea „miracolului european” menționat mai sus ar trebui să indice calea de urmat. O descentralizare radicală este necesară pentru ca Europa să prospere. În locul UE și al BCE, este nevoie de o Europă formată din mii de Lichtenstein-uri și cantoane elvețiene, legate între ele prin liberul schimb și un etalon internațional al aurului și care să concureze pentru a păstra și atrage oameni productivi cu condiții de localizare atractive.
Cu toate acestea, pentru ca această situație să devină nu doar imaginabilă, ci și fezabilă, este necesar ca statele și politicienii să nu mai fie priviți drept ceea ce pretind a fi, ci drept ceea ce sunt de fapt: bandiți staționari, gangsteri și escroci. Până de curând, această perspectivă era de neconceput pentru majoritatea covârșitoare a populației. Dar regimul coronavirusului din ultimii doi ani, cu interdicțiile sale arbitrare și absurde de a părăsi locuința, de întâlnire și adunare, precum și cu reglementările sale în continuă schimbare privind testele, certificatele și vaccinările, inclusiv vaccinările obligatorii, a făcut ca între timp foarte mulți politicieni să fie considerați drept nelegiuiți violenți, lipsiți de scrupule și dotați cu armament din greu.
*
Observație: necesită evenimentele militare actuale din Ucraina o revizuire sau o corecție a analizelor de mai sus?
Dimpotrivă.
În primul rând, nu rușii, ucrainenii, germanii sau americanii sunt cei care provoacă războaie, ci grupurile de bandiți care conduc Rusia, Ucraina, Germania și America și care pot transfera costurile unui război asupra populației civile în cauză.
Apoi, statele mici sau grupurile mici de bandiți poartă doar războaie mici împotriva unor adversari mici. Pe de altă parte, statele mari, care au apărut în urma unor războaie mici anterioare de succes, sunt, în general, mai războinice și poartă nu doar războaie mici, ci și războaie mai mari împotriva unor adversari mari. Iar cel mai mare și mai puternic dintre toate statele, SUA și statele sale vasale reunite în NATO (Organizația Tratatului Atlanticului de Nord), este cel mai dornic de război și de expansiune. Chiar și numai acest lucru este un motiv pentru state mici și pentru descentralizare.
În cele din urmă, atunci când un stat mai mic se confruntă cu dorința și amenințarea expansionistă a unui stat mai mare, acesta are practic două opțiuni: Se poate supune. Sau poate încerca să își mențină independența. Iar pentru a atinge acest obiectiv și pentru a evita războiul sau a minimiza riscul de război, există o singură rețetă promițătoare: neutralitatea. Nu intervine în afacerile interne ale marii puteri și nu o amenință sau provoacă.
Nici măcar o mare putere nu poate invada pur și simplu o altă țară. Pentru că acest lucru necesită întotdeauna o justificare în fața propriei populații, care trebuie să suporte povara unui război. Și cu cât un stat este mai mic, cu atât este mai dificil să prezinte comportamentul său ca o amenințare sau o provocare. (Cine se simte amenințat de Lichtenstein?!) Iar acest imperativ al neutralității se aplică cu atât mai mult atunci când, ca în cazul Ucrainei, te confrunți în același timp cu două mari puteri cu pretenții rivale, iar a lua partea uneia dintre ele înseamnă o amenințare suplimentară pentru cealaltă.
Războiul actual este rezultatul multiplelor încălcări ale acestei reguli de către guvernul Ucrainei. Dacă guvernul care a venit la putere în urma unei lovituri de stat orchestrate de SUA în 2014 s-ar fi abținut în mod expres de la aderarea la NATO și la UE, așa cum a făcut Elveția, iar cele două provincii rusofone separatiste de atunci din estul țării ar fi fost lăsate să plece în loc să fie intimidate și terorizate, amenințarea potențială la adresa Rusiei ar fi fost redusă, iar catastrofa actuală aproape sigur nu ar fi avut loc.
Sub presiunea susținută a SUA, combinată cu propria îndrăzneală, clica conducătoare ucraineană nu a făcut nimic de acest gen și a continuat să ceară aderarea la NATO. Acest lucru ar fi extins prezența militară americană până la granițele Rusiei, care a fost declarată stat inamic. Prin urmare, nimeni nu putea să se îndoiască de faptul că comportamentul guvernului ucrainean ar fi fost perceput de partea rusă ca o provocare extraordinară și o amenințare serioasă. Rezultatul real al acestei provocări, care este acum disponibil, nu era previzibil, dar era destul de previzibil că propriul comportament va face mai probabilă și o reacție rusă precum cea care a avut loc în realitate.
În războiul din Ucraina, ca de atâtea ori în istorie, Putin nu are doar un singur tată, ci mai mulți. Prin urmare, isteria și agitația anti-rusească complet unilaterală, care este răspândită în prezent în Occident, nu numai că este incorectă din punct de vedere faptic, dar este destinată în primul rând să distragă atenția de la propriul rol al Occidentului în drama actuală. Și este menită să ne facă să uităm că Statele Unite și vasalii săi din NATO au fost responsabili pentru mult mai multe victime și pagube de război în ultimii treizeci de ani decât a fost Rusia de la prăbușirea Uniunii Sovietice și până în prezent în Ucraina.
