După eșecul empiric al socialismului în Uniunea Sovietică și impopularitatea corespunzătoare a controlului statului asupra economiei, economiștii și politicienii de stânga s-au orientat din ce în ce mai mult către alte justificări pentru intervenția statului în economie, schimbările climatice fiind un exemplu particular. Alternativ, una dintre cele mai „trendy” căi de justificare a intervenționismului de stat a fost o teorie „dinamică” a statului. Această teorie ar putea fi cel mai bine reprezentată în încercarea laureatului Premiului Nobel Joseph Stiglitz de revigorare a politicii industriale sau în cartea din 2013 a Marianei Mazzucato intitulată Statul antreprenorial.
În această viziune, statul nu este văzut ca o entitate „leneșă, birocratică, inerțială și «băgăcioasă»”, ci mai degrabă ca o entitate dinamică, antreprenorială, capabilă să direcționeze finanțarea și să fie un agent principal în dezvoltarea de descoperiri tehnologice care ar putea conduce o economie de succes.
În Statul antreprenorial, Mazzucato nu reușește să ofere nicio teorie convingătoare cu privire la modul în care mecanismul așa-numitului stat antreprenorial de determinare a alocării fondurilor de investiții – mecanismul politic sau birocratic – este superior mecanismului de pierdere a profitului în care operează actorii de pe piață. În toată cartea sa, raționamentul economic al lui Mazzucato se lovește pe una dintre cele mai de bază axiome ale economiei, și anume eroarea ferestrei sparte. Eroarea ferestrei sparte, așa cum a remarcat Henry Hazlitt în 1946,
este tendința persistentă a oamenilor de a vedea doar efectele imediate ale unei anumite politici, sau efectele acesteia doar asupra unui grup special, și de a uita să se întrebe care vor fi efectele pe termen lung ale acelei politici nu doar asupra acelui grup special, ci asupra tuturor grupurilor. Este vorba de eroare de a trece cu vederea consecințele secundare.
Grupurile speciale menționate mai sus de Hazlitt sunt acele industrii pe care Mazzucato își concentrează studiile de caz, în special energia verde și industriile energiei solare și eoliene. Este ușor, dar lipsit de sens, să discuți efectele politicii într-o lumină pozitivă atunci când te concentrezi doar pe industria subvenționată, în cazul energiei verzi, în valoare de miliarde de dolari în fiecare an. Cu toate acestea, partea nevăzută a acestor prescripții politice este ceea ce s-ar fi întâmplat dacă aceste resurse nu ar fi fost consumate de industria ineficientă a energiei verzi. Nimeni nu poate spune unde ar fi ajuns fondurile sau cum ar fi fost cheltuite, dar este cu siguranță adevărat că, prin subvenționarea energiei verzi, banii nu au fost disponibili pentru ca alte industrii să se dezvolte și să inoveze; și nici nu au fost lăsați în buzunarele contribuabililor pentru a decide singuri unde vor să meargă banii lor.
În toate piețele pe care Mazzucato le-a menționat ca fiind potrivite pentru investiții de stat, cum ar fi energia verde și produsele farmaceutice, este acuzat eșecul privat al sistemului de piață de a furniza cercetare-dezvoltare. Însă Mazzucato ignoră faptul că denaturările provocate de intervențiile guvernamentale pe aceste piețe sunt cele care cauzează „eșecurile” pieței; aceasta este eroarea „piciorului de lemn” discutată de Robert Higgs:
Aceasta este prezumția, care stă la baza tuturor tipurilor de intervenții ale statului, atât macroeconomice, cât și microeconomice, în sistemul de piață, că participanții la piețe sunt perfect capabili să acționeze mai productiv, dar, din cauza diferitelor „eșecuri ale pieței”, nu fac acest lucru de unii singuri și au nevoie de intervenția statului pentru a remedia situația. Eroarea constă în faptul că acest raționament ignoră complet nenumăratele moduri în care propriile intruziuni și angajamente ale statului în sistemul economic „zdrobesc picioarele” actorilor din sectorul privat prin denaturarea prețurilor (inclusiv a ratelor dobânzii), penalizarea acțiunilor productive și subvenționarea acțiunilor distructive. După ce au invadat ordinea economică precum proverbialul taur într-un magazin de porțelanuri, capii statului … dau vina pe „eșecurile pieței” pentru dezastrul pe care ei înșiși l-au creat – un amalgam mereu schimbător de stimulente proaste.
În ciuda insistenței lui Mazzucato că inovațiile, cum ar fi căile ferate transcontinentale, au fost posibile datorită promovării și subvenționării guvernamentale, care nu s-ar fi putut întâmpla altfel – argumentul You Didn’t Build That – istoricul Burton W. Folsom Jr, în recenta sa carte, povestește cum antreprenorul James J. Hill a depășit toate obstacolele – inclusiv concurența directă din partea unor competitori subvenționați și administrați de stat – pentru a crea o cale ferată transcontinentală de succes, lipsită de toate problemele incipiente care au afectat căile ferate Union Pacific, Northern Pacific și Central Pacific pe parcursul construcției și (proastei) gestionări a acestora.
Spre deosebire de căile ferate subvenționate de guvernul federal, Hill a trebuit să se asigure că linia sa de cale ferată era construită cât mai eficient și mai durabil posibil, alegând în același timp trasee astfel încât calea sa ferată să asigure existența unor clienți care să îl plătească pentru a o folosi. În cazul în care exista o penurie de locuitori într-o zonă prin care își construia calea ferată, Hill a încurajat colonizarea printr-o combinație de stimulente.1 Subvențiile guvernamentale, pe de altă parte, acumulau stimulente perverse care subvenționau ineficiența, ajungându-se astfel la risipă și corupție legate de acele căi ferate, ceea ce a dus în cele din urmă la insolvența transcontinentalelor guvernamentale.
Mazzucato îi menționează pe frații Wright în carteasa2, dar omite să menționeze că Wilbur și Orville Wright au reușit să îl întreacă pe Samuel Langley, finanțat de stat – cu 50.000 de dolari – folosind mai puțin de 2.000 de dolari din fonduri proprii. Langley, în ciuda faptului că era în fruntea cursei pentru obținerea zborului și era puternic subvenționat de stat, nu a dezvoltat nimic util (aeroplanele sale nu păreau să facă mai mult decât să se scufunde repetat în râu) și a fost întrecut de cei doi inventatori din Dayton, Ohio, care foloseau profiturile de la un mic magazin de biciclete pentru a-și finanța experimentele de zbor. În mod ironic, „Boston Herald l-a îndemnat pe Langley să renunțe la aparatele de zbor și să se concentreze în schimb asupra submersibilelor”,3 recunoscând tendința persistentă a întreprinzătorilor dirijați sau finanțați de stat de a eșua din cauza lipsei lor de sensibilitate la semnalele pieței, cum ar fi mecanismul profit și pierdere.
Istoria este plină de exemple de antreprenori care au depășit statul. Piețele sunt mecanisme imperfecte, cu siguranță, dar ceea ce trebuie reținut este că alternativa etatică este adesea mult mai rea.
Publicat inițial aici.
Note:
- Burton W. Folsom, Jr. și Anita Folsom, Uncle Sam Can’t Count: A History of Failed Government Investments, from Beaver Pelts to Green Energy (New York: Broadside Books, 2014), pp. 75-95.
- Mariana Mazzucato, The Entrepreneurial State: Debunking Public vs. Private Sector Myths (Londra: Anthem Press, mai 2013), p. 59 n1.
- Folsom, Uncle Sam Can’t Count, pp. 121-138.
