Am avut întotdeauna o atitudine rea față de secrete oficiale, indiferent de cine le ține. Această prejudecată și John Kenneth Galbraith sunt de vină pentru o sustragere neautorizată pe care am făcut-o de la Banca Mondială.
Când trăiam în Boston la sfârșitul anilor 1970, am plătit 25$ pentru a participa la o serie de prelegeri ținute de Galbraith despre asistența internațională pentru dezvoltare și alte subiecte. Cu cât Galbraith lăuda mai zgomotos asistența externă pentru dezvoltare, cu atât eram mai plictisit. Aiurelile sale m-au incitat să citesc pe această temă și m-au împins spre recunoașterea faptului că asistența externă pentru dezvoltare este una dintre cele mai rele nenorociri de care poate suferi o țară săracă. După cum spune butada unui critic, asistența financiară externă nu înseamnă altceva decât bani de la guverne către guverne, pentru guverne.
După ce m-am mutat la Washington, asistența financiară externă a devenit una dintre țintele mele favorite ca jurnalist de investigație. Când am discutat cu șeful Agenției Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională (USAID), Peter McPherson, în 1985, întrebările mele prea directe l-au făcut literalmente să țipe la mine la nici patru minute după ce am început interviul. McPherson probabil că a zbierat și mai tare când a văzut articolul pe care l-am scris terfelind USAID.
Asistența internațională era venerată de establishment-ul din Washington, iar Banca Mondială întruchipa culmea aroganței stăpânilor financiari ai universului (cel puțin în mintea și comunicatele lor de presă). Banca Mondială, puternic subvenționată de contribuabilii SUA, profita de pe urma oricărei calamități căreia îi dădea naștere. Cu cât Banca făcea mai multe împrumuturi, cu atât dobândea mai mult prestigiu și influență. După ce o abundență de împrumuturi proaste către guvernele „lumii a treia” a contribuit la izbucnirea unei crize a datoriilor, am avertizat într-un articol din 1985 scris pentru Wall Street Journal că extinderea rolului Băncii Mondiale „s-ar asemăna cu numirea vacii Doamnei O’Leary ca șef al Departamentului de Pompieri din Chicago”.
Eram stupefiat cu privire la numărul de despoți pe care Banca Mondială îi sprijinea. Finanțarea tiranilor era echivalentul unei Legi a Sclavilor Fugitivi pentru o întreagă națiune, prevenindu-se astfel o evadare în masă a victimelor politicii. Cu toate acestea, aproape toate detaliile privind împrumuturile Băncii Mondiale erau tăinuite, ceea ce permitea viclenilor săi oficiali să se dea în stambă ca salvatori. În 1987, am zguduit acoperișul Băncii Mondiale cu un articol în Wall Street Journal intitulat „Banca Mondială își face confidențial autocritica”. Acel articol s-a bazat pe un vraf de documente bancare confidențiale în care mi-am strecurat degetele.
Poate cel mai grav delict al Băncii a fost sprijinirea regimurilor comuniste, salvând în mod repetat de la faliment economiile lor de comandă și control. Spre sfârșitul anilor 1970, Banca a contribuit la finanțarea unui brutal program al guvernului vietnamez de relocare forțată a milioane de fermieri în Vietnamul de Sud, recent cucerit. Banca a vărsat miliarde de dolari în Ungaria, Yugoslavia și Romania. O analiză confidențială a Băncii din 1986 admitea eșecul programului său de împrumuturi către statele comuniste : „Proiectele au fost pregătite pentru a îndeplini obiective ale planului cincinal care nu puteau fi puse sub semnul întrebării sau analizate de către Bancă”. De ce dolarii din taxele SUA erau puși zălog pentru niște regimuri comuniste corupte?
În anii 1980, sediul Băncii Mondiale din mijlocul Washingtonului avea mult mai multă securitate decât majoritatea agențiilor federale. Reprezentanților media li se permitea accesul nesupervizat în acea clădire numai în timpul întâlnirilor anuale care aveau loc în fiecare septembrie. În timpul întâlnirilor din 1987, am cutreierat în lung și în lat interiorul Băncii. Cu ocazia vizitei la biroul de presă al Corporației Financiare Internaționale (IFC), o ramură a Băncii Mondiale care ar trebui să împrumute doar entităților private, am răsfoit câteva dintre comunicatele lor de presă curente și am cerut informații despre altele mai vechi. O secretară canadiană de vreo douăzeci-și-ceva de ani m-a direcționat către o sală adiacentă de înscrieri. Am intrat și am observat că un cabinet de înscrieri avea un sertar cu eticheta „Proiecte în așteptare”. Era prea multă lume care se învârtea prin sala de presă ca să verifice acel sertar, dar curiozitatea mi-a fost stârnită.
Anul următor, Banca Mondială își zăngănea paharul de aramă pentru angajamente in valoare de 14 miliarde din partea guvernului SUA. Luând în considerare bilanțul dezolant al Băncii din deceniul anterior, umplerea cuferelor sale însemna a arunca alți bani pe fereastră.
M-am întors, așadar, la scena pre-infracțiunilor financiare din iunie 1988. Aveam nevoie de un pretext pentru a intra în sediul Băncii Mondiale, așa că am programat o vizită la biblioteca sa de cercetare. După ce paznicii mi-au percheziționat viguros geanta de umăr de tip curier pe bicicletă, mi s-a înmânat o insignă mare de identificare: VIZITATOR. Era important să nu pierzi insigna cu pricina, așa că am băgat-o în buzunarul pantalonului. După un popas la bibliotecă, am trecut pe la biroul de presă al IFC. Secretara m-a recunoscut și am pălăvrăgit despre cum se compară viața din Washington cu cea din Ottawa. Angajații Băncii Mondiale primesc salarii grase fără taxe, așadar dânsa nu suferea prea mult.
„Te superi dacă mă uit la vechile voastre comunicate de presă?” am întrebat.
„Sigur – nicio problemă”, mi-a răspuns și mi-a indicat sala de înscriere.
Am glisat în încăpere, m-am îndreptat către fișet și am rânjit până la urechi când sertarul cu „Proiecte în așteptare” s-a deschis silențios. Am răsfoit titlurile dosarelor și am fost hipnotizat de unul etichetat „Polonia”. De ce o ramură din sectorul privat al Băncii Mondiale ar face împrumuturi către o țară comunistă în faliment? Polonia datora 38 de miliarde $ către Occident – cu zero șanse de a-i plăti, dată fiind zbaterea în care se afla economia sa. Banca nu făcuse niciodată un împrumut către Polonia anterior. De ce adăugau un regim comunist pe ștatele lor de asistență socială? Și de ce se grăbea Banca Mondială să își pună pecetea pe o dictatură militară care se clătina datorită valurilor de greve eroice de pe tot cuprinsul țării organizate de sindicatul Solidaritatea?
Am vârât dosarul polonez în geanta mea de curier și m-am îndreptat încet către sala de presă principală. Am văzut o secretară târând un vraf de hârtii pe culoar și am urmărit-o până într-o sală cu copiator.
M-am așezat la coadă și, curând, sporăvăiam cu secretarele din fața și din spatele meu despre vremea estivală brutală din Washington și despre ultima creștere de preț a călătoriei cu metroul. Oficialii Băncii Mondiale tind să fie cu nasul mai pe sus decât chiar senatorii SUA și poate că înfățișarea mea prietenoasă constituia ceva aproape ieșit din comun.
Mi-a venit rândul și am așezat acel dosar în deschizătura aparatului de copiat. Am apăsat butonul „Copiază”, dar mașinăria nu se mișca fără un cod.
M-am întors către una dintre femeile cu care am pălăvrăgit, am zâmbit și, două minute mai târziu, am vârât copia de patruzeci de pagini în geanta mea de curier.
Am plutit iar către sala dosarelor și am așezat cu grijă documentul original înapoi în sertar. Dacă s-ar fi făcut o investigație internă a Băncii, acest lucru i-ar fi îndreptat spre o pistă falsă. Eu aș fi putut fi pus sub acuzare de autoritățile federale și riscam închisoarea dacă aș fi fost prins sustrăgând documente financiare confidențiale dintr-o organizație cvasi-guvernamentală a Națiunilor Unite. Însă, dacă Banca suspecta că unul dintre angajații săi ori un oficial al guvernului SUA a scurs documentul, ar fi ezitat să sape prea adânc, deoarece acest lucru le-ar fi provocat mai multă stânjeneală decât merita.
A face o copie e un lucru, dar a ieși din clădire cu ea e cu totul altceva. Fotocopiile în cauză erau prea voluminoase pentru a le ascunde sub haine – locul meu favorit de a ascunde ceva când cutreieram Blocul Estic. Mi-a trecut prin minte să întreb paznicul prognosticul său privind meciul echipei Redskins din sezonul care urma să înceapă, însă m-am bazat în schimb pe manevra cu privirea plictisită, de lucrător obosit. Paznicul a aruncat o privire la geanta mea de umăr și mi-a făcut cu mâna să îmi continui drumul.
După ce am ieșit din sediul Băncii, m-am oprit pe Strada K, am răsfoit primele pagini, și mi-am dat seama că am dat peste un filon de aur. Întors la biroul meu de acasă, am sunat pe cel mai intrepid editor pe care îl cunoșteam – Tim Ferguson, editorul de conținut al Wall Street Journal. Tim a suspinat audibil când i-am relatat cum a migrat copia în geanta mea, dar era câștigat în ceea ce privește publicarea poveștii. (Unii editori cu care am avut mai târziu de-a face ar fi sunat probabil la Banca Mondială, s-ar fi scuzat îndelung și ar fi oferit o declarație pe proprie răspundere ca să fiu pus sub acuzare pentru subminarea încrederii într-o instituție susținută de guvernul Statelor Unite.)
Am „periat” puțin articolul și în următoarele câteva zile am petrecut niște ore la telefon cu o franțuzoaică de la biroul de presă a IFC, primind răspunsurile sale oficiale la acuzațiile mai puțin incendiare din text. La ora 4 după-amiază în ziua publicării, în timpul ultimului apel pentru a clarifica detaliile finale, am adăugat nonșalant: „Aș vrea, de asemenea, să îmi confirmați că Banca Mondială urmărește în continuare să facă un împrumut cooperativei Hortex din Polonia.”
„ACEASTA E O INFORMAȚIE SECRETĂ” a scâncit, accentul său suferind o inflexiune asemeni unei stewardese Air France care tocmai a fost ciupită de fund.
„Am nevoie de o confirmare că acel proiect avansează.”
După o pauză laconică, a spus: „Da”.
Deși aceasta era cea mai importantă chestiune din articol, nu i-am menționat-o decât în ultimul moment. Aveam experiență anterioară cu modul în care agențiile guvernamentale utilizează toate pârghiile posibile pentru a suprima un articol care constituie o amenințare înainte de a fi tipărit.
Comentariul meu din numărul Wall Street Journal de a doua zi a dezvăluit: „IFC este nerăbdătoare să înceapă activitatea de împrumut în Polonia, după cum arată o analiză confidențială de proiect din 24 martie.” Un memoriu redactat de un înalt oficial al Băncii promova un împrumut în valoare de 18 miliarde $ propus unei cooperative agricole poloneze și se îngrijora că „există un pericol real ca autoritățile poloneze să își piardă răbdarea cu instituțiile financiare internaționale … O investiție rapidă, timpurie a IFC ar avea un efect enorm asupra prestigiului IFC în Polonia, ar demonstra că IFC este o instituție flexibilă, responsabilă și ar crește numărul de posibilități de investiții în stare de proiect. IFC ar obține foarte multă bunăvoință printr-o investiție timpurie.”
Banca Mondială voia să fie iubită de către împrumutații săi comuniști în faliment – și, în egală măsură, voia sa maximizeze „posibilitățile de investiții” pentru pomeni ulterioare marca Banca Mondială. O analiză confidențială justifica împrumutul pe baza valorii de capital nete a firmei agricole, calculată luând în considerare cursul de schimb oficial de 175 de zloți polonezi pentru un dolar. Însă la acel moment cursul de schimb pe piața neagră era de 1.300 de zloți pentru un dolar. A greși cursul de schimb cu 600 și ceva la sută era versiunea Băncii Mondiale a lui „merge și așa când lucrezi la stat”. Dacă același truc ar fi fost folosit de un bancher SUA care acorda un împrumut garantat de guvernul federal, bancherul ar fi putut ajunge la pușcărie.
Documentul confidențial lăuda Polonia pentru că „a introdus o versiune radicală de socialism de piață”. Aproba din toată inima guvernul polonez pentru faptul că „a introdus o taxă progresivă al cărei scop este să stăvilească creșterile salariale” – o taxă care crucifica muncitori plătiți mizerabil pe un altar al nebuniilor planificării centralizate („taxe suedeze pe salarii etiopiene”, conform dizidenților). Când comuniștii au ținut un referendum asupra reformelor economice spre sfârșitul anului 1987, un oficial de rang înalt al Băncii Mondiale a îndemnat polonezii să voteze în favoarea planului guvernamental. Banca Mondială dorea să reformeze comunismul, dar poporul polonez dorea libertate, nu o reformă. Articolul meu din WSJ a conchis că Banca Mondială submina reforma reală și că „a trădat cetățenii „lumii a treia” și ai Europei de Est.”
Un ofițer de presă pensionat al Băncii Mondiale mi-a spus mai târziu că articolul meu a lovit Banca asemeni unei bombe, dând naștere unor întâlniri matinale de urgență pentru a se încerca îndiguirea pagubelor politice. Banca Mondială a lansat un contra-atac pentru a presa Wall Street Journal să își retracteze articolul de investigație, dar în zadar. Oficialii Băncii erau convinși că un om din interior mi-a dat documentele confidențiale poloneze mură-n gură. Însă a fi un jurnalist de investigație înseamnă să îți culegi singur murele.
Cinci luni după publicarea articolului meu în WSJ, și imediat după alegerile prezidențiale câștigate de George H.W. Bush, Banca a aprobat acel prim împrumut către Polonia. Ziarul New York Times a scris că Banca plănuia să ofere până la 250 milioane $ Poloniei în anul următor. Însă dictatura militară din Polonia a făcut efectiv implozie la mijlocul anului 1989, înainte ca Banca Mondială să dea drumul robinetelor cu împrumuturi subvenționate. Rata inflației a urcat la 5.000% în Polonia, distrugând orice pretenție de investiție rațională din partea Băncii Mondiale sau a oricărei alte entități.
Ulterior, în acel an, președintele Băncii Mondiale Barber Conable mi-a terfelit opera într-un comentariu din New York Times. Articolul său a fost alăturat unui „punct de vedere opus” scris de mine care concluziona : «Sindromul „avem bani, trebuie să împrumutăm” al Băncii Mondiale va continua să reprezinte un blestem pentru cetățenii oprimați ai lumii … Domnul Conable ar trebui să se pensioneze cât mai degrabă posibil.» Conable a dispărut de mult timp, dar din nefericire Banca Mondială există bine-mersi în continuare.
[Traducere de Bogdan Enache. Publicat inițial pe Mises.org.]
