Că socializarea costurilor este soluția preferată a politicienilor în fața unei crize (de cele mai multe ori provocate chiar de ei) n-ar trebui să fie o noutate pentru nimeni. Și că povara este aruncată de obicei pe umerii segmentului de populație cu cea mai redusă influență publică, la fel.
În cazul Covid s-a ajuns însă la un nivel abject de aplicare a acestor „politici publice”, copiii fiind cei care suportă și vor suporta cea mai mare povară a deciziilor actualilor politicieni, în pofida faptului că sunt cel mai puțin afectați de boală.
În primul rând, închiderea școlilor le compromite viitorul. Similar, de pe urma lockdown-urilor, cel mai mult au suferit tot ei, sănătatea lor fizică, dar mai ales psihică, fiind grav afectate.
În al doilea rând, relația invers proporțională dintre efectele bolii și cele ale vaccinurilor asupra copiilor nu este o noutate pentru nimeni. Tinerii fac parte din categoria de vârstă cea mai puțin afectată de boală, dar cu efecte secundare ale vaccinurilor cel mai des întâlnite. Există studii care susțin că riscul vaccinării asupra copiilor este superior celui al trecerii prin boală. Dacă adăugăm și probabilitatea de a se infecta, este evident că vaccinarea lor este o decizie irațională (nu mai vorbesc de faptul că nici măcar argumentul reducerii transmisibilității nu ține, dată fiind evoluția pandemiei în state cu rate ridicată de vaccinare).
Cu toate astea, se invocă „aspecte” morale („să nu-ți ucizi bunicii”, cu efecte psihice terifiante asupra copiilor). Ce instanță morală poate fi invocată pentru a obliga o categorie care mai are de trăit decenii să-și asume niște riscuri superioare (și necunoscute pe termen lung) pentru a „proteja” o categorie care mai are de trăit câțiva ani și care are la îndemână și vaccinul pentru a se „auto-proteja”?! Dar cum politicienii fac parte din ultima categorie sau din categorii de vârstă mult mai apropiate de aceasta, și nu de cea a copiilor, totul poate fi justificat.
În al treilea rând, costurile economice ale măsurilor anti-Covid adoptate în acești ani vor fi suportate majoritar tot de ei. Potrivit unui raport al Parlamentului britanic, perioada pe care se va întinde „amortizarea” acestor costuri este de minim 30 de ani.
Nu în ultimul rând, principiile societății moștenite de viitoarea generație de la actuala vor fi unele profund alterate: drepturile omului vor fi un moft nu numai pentru dictatori, ci și pentru „democrații” care până mai ieri ieșeau cu pieptul gol în stradă în apărarea „statului de drept”. Siguranța și sănătatea publică vor avea un ascendent asupra libertății și vieții private, iar viața va fi probabil lungă, dar „mizeră și supusă în permanență unor diverse primejdii”.
