1. Doctrina prejudecății
Acuzația de prejudecată a fost adusă economiștilor cu mult înainte ca Marx să o fi integrat în doctrinele sale. Astăzi este în general susținută de scriitori și politicieni care, fiind în multe privințe influențați de idei marxiste, nu pot fi considerați chiar marxiști. Trebuie să atașăm reproșului lor o semnificație care este diferită celei avute în contextul materialismului dialectic. Trebuie, așadar, să distingem între două varietăți ale doctrinei prejudecății: marxistă și non-marxistă. Prima va fi abordată în părțile ulterioare ale acestei lucrări, într-o analiză critică a materialismului marxist. Doar ultima este tratată în acest capitol.
Susținătorii ambelor variante ale doctrinei prejudecății recunosc că poziția lor ar fi foarte slabă dacă ar blama doar știința economică pentru o presupusă părtinire, fără să acuze toate celelalte ramuri ale științei de aceeași vină. Așa că generalizează doctrina prejudecății – dar pe această doctrină generalizată nu e nevoie să o examinăm aici. Ne putem concentra asupra nucleului ei, asupra afirmației că știința economică este cu necesitate lipsită de wertfrei, în schimb este tarată de presupuneri și prejudecăți ce izvorăsc din judecăți de valoare. Putem face acest lucru deoarece toate argumentele avansate pentru susținerea doctrinei generale a prejudecății sunt utilizate și în eforturile de a dovedi doctrina specială a prejudecății în teoria economică, în timp ce unele din argumentele aduse în favoarea doctrinei speciale a prejudecății sunt evident inaplicabile doctrinei generale.
Unii susținători contemporani ai doctrinei prejudecății au încercat să o lege de ideile freudiene. Ei pretind că părtinirea pe care o văd la economiști nu este o părtinire conștientă. Cei vizați nu sunt conștienți de prejudecățile lor și nu caută conștient rezultate care le vor proba concluziile anticipate. Din ungherele întunecare ale subconștientului, dorințele suprimate, necunoscute gânditorilor înșiși, exercită o influență distorsionantă asupra gândirii lor și le direcționează cugetările către rezultate care sunt în acord cu dorințele și pornirile lor reprimate.
În orice caz, nu contează care variantă a doctrinei prejudecății este susținută. Ambele sunt deschise acelorași obiecții.
Deoarece referința la prejudecată, fie ea intenționată sau subconștientă, este nelalocul ei dacă acuzatorul nu este în situația de a demonstra clar în ce anume constă deficiența doctrinei vizate. Tot ceea ce contează este dacă o doctrină este corectă sau incorectă. Acest lucru se va stabili prin raționament discursiv. Devoalarea forțelor psihologice care l-au animat pe autorul unei teorii nu afectează câtuși de puțin robustețea și corectitudinea acelei teorii. Motivele care l-au ghidat pe gânditor sunt irelevante pentru aprecierea lucrării sale. Biografii sunt astăzi preocupați să explice opera geniului ca un produs al complexelor și libidoului său și ca o sublimare a dorințelor lui sexuale. Studiile lor ar putea fi contribuții valoroase pentru psihologie sau, mai degrabă, pentru timologie (vezi mai jos p. 265), dar ele nu afectează în nici un fel evaluarea căutărilor subiectului biografiei. Cea mai sofisticată analiză psihanalitică a vieții lui Pascal nu ne spune nimic despre robustețea sau fragilitatea științifică a doctrinelor sale matematice și filosofice.
Dacă eșecurile și erorile unei doctrine sunt demascate prin raționament discursiv, istoricii și biografii pot încerca să le explice urmărind legătura lor cu parțialitatea autorului. Dar, dacă nu pot fi aduse obiecții justificate contra unei teorii, este irelevant ce fel de motive l-au inspirat pe autor. Putem accepta că a fost părtinitor. Dar apoi trebuie să înțelegem că presupusa lui prejudecată a produs teoreme care au rezistat cu succes tuturor obiecțiilor.
Apelul la parțialitatea unui gânditor nu este un substitut pentru respingerea doctrinelor sale cu argumente pertinente. Cei care acuză economiștii de părtinire nu fac decât să arate că sunt incapabili să le respingă teoriile prin analiză critică.
2. Bine comun versus interese speciale
Politicile economice sunt orientate către atingerea unor scopuri precise. În analiza lor, teoria economică nu cercetează valoarea atașată acestor scopuri de oamenii care acționează. Investighează doar două chestiuni: în primul rând dacă politicile vizate sunt potrivite pentru atingerea acelor scopuri pe care vor să le atingă cei care recomandă și aplică politicile. În al doilea rând, dacă aceste politici nu produc cumva efecte care, din punctul de vedere al celor care le recomandă și le aplică, sunt indezirabile.
Este adevărat că termenii în care mulți economiști, în special cei din generațiile mai vechi, și-au exprimat rezultatele cercetărilor ar putea fi cu ușurință interpretați greșit. Privitor la o anumită politică, ei au adoptau o manieră de exprimare care ar fi fost adecvată din punctul de vedere al celor care luau în considerare adoptarea ei pentru atingerea unor scopuri precise. Tocmai pentru că economiștii nu erau părtinitori și nu se încumetau să pună la îndoială alegerea scopurilor de către decidenți, ei își prezentau rezultatul deliberărilor într-un mod de exprimare care lua de bune evaluările decidenților. Oamenii țintesc la anumite scopuri atunci când recurg la o taxă vamală sau când decretează un salariu minim. Când economiștii considerau că asemenea politici ar atinge scopurile urmărite de susținătorii lor, le numeau bune – precum un doctor numește o anumită terapie bună pentru că ia de bun scopul, vindecarea pacientului.
Una dintre cele mai faimoase teoreme dezvoltate de economiștii clasici, teoria ricardiană a costurilor comparative, este la adăpost față de orice critică, dacă am putea judeca după faptul că sute de adversari pasionați, de-a lungul unei perioade de 140 de ani, nu au reușit să aducă nici un argument corect împotriva ei. Este mult mai mult decât o simplă teorie despre efectele liberului schimb și ale protecționismului. Este o afirmație despre principiile fundamentale ale cooperării umane în condiții de diviziune a muncii și specializare și integrare a grupurilor vocaționale, despre originea și continua intensificare a legăturilor sociale dintre oameni, și ca atare trebuie numită legea asocierii. Este indispensabilă pentru înțelegerea originii civilizației și a parcursului istoriei. Contrar concepțiilor populare, nu spune că liberul schimb este bun și protecționismul este rău. Ci doar demonstrează că protecționismul nu este un mijloc de a crește cantitatea de bunuri produse. Astfel, nu spune nimic despre adecvarea sau inadecvarea protecționismului pentru atingerea altor scopuri, de exemplu pentru îmbunătățirea șanselor unei națiuni de a-și apăra independența într-un război.
Cei care-i acuză pe economiști de parțialitate se referă la presupusa lor nerăbdare de a servi „interesele”. În contextul acuzațiilor lor, aceasta se referă la urmărirea egoistă a bunăstării grupurilor speciale în detrimentul binelui comun. Acum, trebuie să amintim că ideea unui bine comun, cu sensul de armonie a intereselor tuturor membrilor societății, este o idee modernă și că își datorează apariția tocmai învățăturilor economiștilor clasici. Generațiile mai vechi credeau că există un conflict ireconciliabil de interese între oameni și între grupuri de oameni. Câștigul unuia este invariabil în dauna altora; nici un om nu profită decât prin pierderea altora. Putem numi acest principiu dogma lui Montaigne, pentru că Montaigne a fost cel care a propus-o primul în perioada modernă. Este esența învățăturilor mercantilismului și principala țintă a criticilor aduse de economiștii clasici mercantilismului, căreia ei i-au opus doctrina armoniei intereselor corect înțelese sau pe termen lung ale tuturor membrilor unei societăți de piață. Socialiștii și intervenționiștii resping doctrina armoniei intereselor. Socialiștii declară că există un conflict ireconciliabil între interesele diferitelor clase sociale ale unei națiuni; în timp ce interesele proletarilor cer înlocuirea capitalismului cu socialismul, cele ale exploatatorilor cer păstrarea capitalismului. Naționaliștii declară că interesele diferitelor națiuni se află într-un ireconciliabil conflict.
Este evident că antagonismul unor astfel de doctrine incompatibile poate fi rezolvat doar prin raționament logic. Dar oponenții doctrinei armoniei nu sunt pregătiți să-și supună vederile unei astfel de examinări. Imediat ce le critică cineva argumentele și încearcă să dovedească doctrina armoniei, ei strigă prejudecată. Simplul fapt că doar ei – nu și adversarii lor, suporterii doctrinei armoniei – aduc acest reproș de părtinire arată clar că sunt incapabili să le respingă oponenților afirmațiile prin raționament. Ei se angajează în examinarea problemelor discutate cu atitudinea că doar apologeții părtinitori ai sinistrelor interese ar putea să pună la îndoială corectitudinea dogmelor lor socialiste sau intervenționiste.
Dusă până la ultimele consecințe logice, această atitudine implică doctrina polilogismului. Polilogismul neagă uniformitatea structurii logice a minții umane. Fiecare clasă socială, fiecare națiune, rasă sau perioadă istorică este echipată cu o logică ce diferă de logica altor clase, națiuni, rase sau epoci. Astfel, teoria economică burgheză diferă de teoria economică proletară, fizica germană de fizica altor națiuni, matematica ariană de matematica semită. Nu este nevoie să examinăm aici esența diferitelor tipuri de polilogism[1], pentru că polilogismul nu a depășit niciodată stadiul de simplă declarație că există o diversitate a structurii logice a minții. Nu a arătat niciodată în ce anume consistă aceste diferențe, de exemplu cum diferă logica proletară de cea a burgheziei. Adepții polilogismului nu au făcut decât să respingă anumite afirmații referindu-se la caracteristici nespecificate ale logicii autorului.
3. Teorie economică și valoare
Principalul argument al doctrinei clasice a armoniei pornește de la distincția între interesele pe termen scurt și cele pe termen lung, ultimele fiind numite interesele corect înțelese. Să examinăm efectele acestei distincții asupra problemei privilegiilor.
Un grup de oameni are cu siguranță de câștigat printr-un privilegiu care li se oferă. Un grup de producători protejați de o taxă vamală, o subvenție sau orice altă metodă protecționistă contra concurenței din partea rivalilor mai eficienți are de câștigat pe seama consumatorilor. Dar va tolera restul națiunii, plătitorii de taxe și cumpărătorii bunului protejat, privilegiul unei minorități? Îl vor accepta doar dacă ei înșiși beneficiază de un privilegiu analog. Atunci toți pierd în calitatea lor de consumatori cât câștigă în calitate de producători. Mai mult, toți sunt afectați de substituirea metodelor mai eficiente cu metode mai ineficiente de producție.
Dacă politicile economice sunt analizate din punctul de vedere al acestei distincții între interesele pe termen lung și cele pe termen scurt, nu există motive pentru a-l acuza pe economist de părtinire. El nu condamnă privilegierea constructorilor de căi ferate pentru că-i protejează pe aceștia în detrimentul altor grupuri pe care economistul le preferă. Ci el arată că grupul constructorilor de căi ferate nu poate împiedica generalizarea practicii privilegierii și deci că apoi, adică pe termen lung, le va dăuna lor nu mai puțin decât altor oameni.
Bineînțeles, obiecțiile aduse de economiști planurilor socialiștilor și intervenționiștilor nu au nici o importanță pentru cei care nu sunt de acord cu țelurile pe care membrii civilizației occidentale le consideră de la sine înțelese. Cei care preferă penuria și sclavia, în locul bunăstării materiale și a tot ceea ce se poate dezvolta doar acolo unde există bunăstare materială, pot considera că toate aceste obiecții sunt irelevante. Dar economiștii au subliniat tot timpul că tratează socialismul și intervenționismul din punctul de vedere al valorilor general acceptate ale civilizației occidentale. Socialiștii și intervenționiștii nu numai că nu au negat – cel puțin nu fățiș – aceste valori, ci au declarat emfatic că realizarea propriului lor program le va atinge mult mai bine decât o face capitalismul.
Este adevărat că cei mai mulți socialiști și intervenționiști consideră valoroasă egalizarea nivelului de trai pentru toți indivizii. Dar economiștii nu au contestat judecata de valoare implicată. Ei nu au făcut decât să atragă atenția asupra consecințelor inevitabile ale politicii de egalizare. Nu au spus: scopul la care țintiți este rău. Au spus: urmărirea acestui scop va avea efecte pe care voi înșivă le considerați mai puțin dezirabile decât inegalitatea.
4. Prejudecată și intoleranță
Este evident că există mulți oameni care lasă ca raționamentele să le fie influențate de judecăți de valoare și că prejudecata corupe adesea gândirea oamenilor. Ceea ce trebuie respins este doctrina populară că e imposibil să fie tratate problemele economice fără prejudecată și că simpla referință la părtinire, fără a demasca erorile din lanțul argumentativ, este suficientă pentru a demantela o teorie.
Apariția doctrinei prejudecății implică, de fapt, recunoașterea categorică a indestructibilității învățăturilor teoriei economice contra cărora au fost aduse reproșurile de părtinire. A fost primul stadiu al întoarcerii către persecuția și intoleranța față dizidenți care sunt unele dintre principalele trăsături ale epocii noastre. Cum dizidenții se fac vinovați de părtinire, este drept să fie „lichidați”.
*
Traducere de Tudor Smirna.
Note:
- Vezi Mises, Acțiunea umană, pp. {74-89} ↑
