1. Judecățile de valoare și propozițiile de existență
Propozițiile care afirmă existența (propoziții existențiale afirmative) sau nonexistența (propoziții existențiale negative) sunt descriptive. Ele afirmă ceva despre starea întregului univers sau despre părți ale universului. În privința lor, chestiunea adevărului sau falsității este semnificativă. Ele nu trebuie să fie confundate cu judecățile de valoare.
Judecățile de valoare au caracter voluntar. Ele arată sentimentele, gusturile sau preferințele persoanei care le exprimă. În privința lor nu se poate pune problema adevărului sau falsității. Sunt ultime și nu pot fi supuse probării sau dovedirii.
Judecățile de valoare sunt acte mentale ale persoanei în discuție. Ca atare, trebuie să fie deosebite clar de afirmațiile prin care o persoană încearcă să-și informeze semenii despre conținutul judecăților sale de valoare. Putem descrie această stare de lucruri în următorul mod: fiecare judecată de valoare este de asemenea ea însăși un fapt al stării actuale a universului și ca atare poate fi subiectul unor propoziții existențiale. Afirmația „îl prefer pe Beethoven lui Lehar” se referă la o judecată de valoare. Dacă privim la ea ca la o propoziție existențială, este adevărată dacă îl prefer într-adevăr pe Beethoven lui Lehar și mă comport în consecință, și este falsă dacă îl prefer de fapt pe Lehar și, din anume motive, mint în privința sentimentelor, gusturilor sau preferințelor mele reale. Într-un sens similar, propoziția existențială „Paul îl preferă pe Beethoven lui Lehar” poate fi adevărată sau falsă. Declarând că în privința unei judecăți de valoare nu se poate pune problema adevărului sau falsității, ne referim la judecata în sine și nu la afirmațiile prin care conținutul unei asemenea judecăți de valoare este comunicat altor oameni.
2. Evaluare și acțiune
O judecată de valoare este pur academică dacă nu îl împinge pe cel care o afirmă să acționeze în vreun fel. Există judecăți care trebuie să rămână academice pentru că este peste puterea persoanei să se angajeze în orice acțiune direcționată de ele. Un om ar putea să prefere un cer înstelat unuia fără stele, dar nu poate încerca să substituie ultima stare, care îi place mai puțin, cu prima stare, care îi place mai mult.
Semnificația judecăților de valoare constă tocmai în aceea că sunt sursele acțiunii umane. Ghidat de evaluările sale, omul intenționează să substituie condițiile pe care le consideră mai puțin satisfăcătoare cu cele care îi plac mai mult. El folosește mijloace cu intenția de a atinge scopurile urmărite.
De aceea, istoria chestiunilor umane trebuie să lucreze cu judecățile de valoare care i-au împins pe oameni să acționeze și le-au direcționat conduita. Ceea ce s-a întâmplat în istorie nu poate fi descoperit și povestit fără raportare la diferitele valori ale persoanelor care au acționat. Nu este sarcina istoricului qua istoric să facă judecăți de valoare cu privire la persoanele ale căror conduită este tema cercetărilor sale. Ca ramură a cunoașterii, istoria face doar afirmații existențiale. Dar aceste propoziții existențiale se referă adesea la prezența sau absența unor anumite judecăți de valoare din mintea persoanelor a căror acțiune este vizată. Una din sarcinile specifice ale înțelegerii proprie științelor istorice este aceea de a stabili ce conținut aveau judecățile de valoare ale persoanelor vizate.
Este o sarcină a istoriei, de exemplu, să lege originea sistemului de caste din India de valorile care au animat generațiile care l-au dezvoltat, perfecționat și conservat. O altă sarcină este aceea de a descoperi care au fost consecințele acestui sistem și cum au influențat aceste efecte judecățile de valoare ale generațiilor ulterioare. Dar nu este treaba istoricului să facă judecăți de valoare despre sistem, să îl laude sau să-l condamne. El trebuie să studieze relevanța sa pentru evoluția evenimentelor, să-l compare cu proiectele și intențiile autorilor și susținătorilor săi și să-i descrie efectele și consecințele. Trebuie să se întrebe dacă mijloacele utilizate erau sau nu potrivite pentru atingerea scopurilor urmărite de persoanele implicate.
Este un lucru cert că nu prea există istoric care să fi reușit să nu facă deloc judecăți de valoare. Dar astfel de judecăți sunt întotdeauna numai accidentale pentru sarcinile autentice ale istoriei. Pronunțându-le, autorul vorbește ca individ care judecă din punctul de vedere al valorilor personale, nu în calitate de istoric.
3. Caracterul subiectiv al evaluării
Toate judecățile de valoare sunt personale și subiective. Nu există judecăți de valoare în afară de cele care afirmă că eu prefer, mie îmi place mai mult, eu doresc.
Nu poate fi negat de nimeni că diferite persoane diferă mult în privința sentimentelor, gusturilor și preferințelor și chiar că aceleași persoane, la momente diferite ale vieții lor, evaluează aceleași lucruri diferit. În lumina acestui fapt, este inutil să vorbim despre valori absolute și eterne.
Aceasta nu înseamnă că fiecare persoană își extrage valorile din propria sa minte. Imensa majoritate a oamenilor își iau valorile din mediul social în care sunt născuți, în care au crescut, care le-a modelat personalitatea și i-a educat. Puțini sunt oamenii care au puterea să devieze de la setul tradițional de valori și să-și stabilească propria scară a ceea ce pare să fie mai bun și ceea ce pare să fie mai rău.
Înțelesul teoremei subiectivității evaluării este acela că nu există un etalon care să ne permită respingem vreo judecată de valoare ca greșită, falsă sau eronată în felul în care putem respinge o propoziție existențială ca evident falsă. Este în van să argumentăm despre judecăți ultime de valoare așa cum argumentăm despre adevărul sau falsitatea unei propoziții existențiale. Imediat ce începem să respingem cu argumente o judecată ultimă de valoare, o privim ca pe un mijloc pentru atingerea unor anumite scopuri. Dar atunci nu facem decât să mutăm discuția pe alt plan. Nu mai vedem principiul discutat ca pe o valoare ultimă ci ca pe un mijloc pentru atingerea unei valori ultime și ajungem din nou în fața aceleiași probleme. Am putea încerca, de exemplu, să-i arătăm unui buddhist că a acționa în conformitate cu învățămintele crezului său produce efecte pe care le considerăm dezastruoase. Dar suntem reduși la tăcere dacă ne răspunde că aceste efecte sunt în opinia sa mai puțin rele sau deloc rele în comparație cu ceea ce ar rezulta din nerespectarea regulilor sale de conduită. Ideile sale despre binele suprem, mulțumire și fericirea eternă sunt diferite de ale noastre. Lui nu-i pasă de valorile care-i animă pe criticii săi și caută satisfacția în alte lucruri decât ei.
4. Structura logică și sintactică a judecăților de valoare
O judecată de valoare privește la lucruri din punctul de vedere al celui care o exprimă. Ea nu afirmă nimic despre lucruri așa cum sunt. Denotă răspunsul afectiv al unui om în fața unor anumite condiții din univers în comparație cu alte condiții anumite.
Valoarea nu e intrinsecă. Ea nu este în lucruri și condiții, ci în subiectul care evaluează. Este imposibil să atribui valoare exclusiv unui lucru sau unei stări a lucrurilor. Evaluarea compară invariabil un lucru sau o condiție cu alt lucru sau condiție. Gradează diferite stări ale lumii externe. Contrastează un lucru sau o stare, reale sau imaginate, cu alt lucru sau stare, reale sau imaginate, și le aranjează pe ambele pe o scară a ceea ce autorul judecății de valoare preferă mai mult și mai puțin.
Se poate întâmpla ca persoana care judecă să considere că ambele lucruri sau condiții vizate sunt egale. Nu-i pasă dacă este A sau B. Atunci, judecata sa de valoare exprimă indiferența. Dintr-o astfel de dispoziție neutră nu poate rezulta nici o acțiune.
Câteodată, exprimarea unei judecăți de valoare este eliptică și are sens doar dacă este completată corect de cel care o aude. „Nu-mi place pojarul” înseamnă „prefer absența pojarului prezenței sale”. O astfel de incompletitudine este semnul tuturor referirilor la libertate. Libertatea înseamnă invariabil libertatea de (absența a) ceva care este menționat explicit sau implicit. Forma gramatică a unor astfel de judecăți poate fi caracterizată ca negativă. Dar este inutil ca din această descriere idiomatică a unei clase de judecăți să deducem orice afirmații despre conținutul lor și să le acuzăm de un presupus negativism. Fiecare judecată de valoare permite o formulare în care lucrul sau starea valorate mai mult să fie exprimate logic fie într-un fel pozitiv, fie într-unul negativ, cu toate că este posibil câteodată ca o limbă să nu fi dezvoltat termenul potrivit. Libertatea presei implică respingerea sau negarea cenzurii. Dar, afirmată explicit, înseamnă o stare de lucruri în care doar autorul hotărăște asupra conținutului publicației sale, spre deosebire de o stare în care poliția are dreptul de a se amesteca în chestiune.
Acțiunea implică necesarmente renunțarea la ceva căreia îi este atribuită o valoare mai mică pentru obținerea sau păstrarea unui lucru căruia îi este atribuită o valoare mai mare. Astfel, de exemplu, cineva renunță la o cantitate anume de timp liber pentru a obține produsul unei cantități anume de muncă. Renunțarea la timp liber este mijlocul prin care se obține un lucru sau o stare mai valoroase.
Există oameni ai căror constituție este atât de sensibilă încât nu pot îndura versiunea brută a multor chestiuni legate de natura fiziologică a corpului uman și caracterul praxeologic al acțiunii umane. Astfel de oameni sunt ofensați de afirmația că omul trebuie să aleagă între cele mai sublime lucruri, idealurile umane cele mai înalte, pe de o parte, și nevoile corpului său, pe de alta. Ei consideră că astfel de afirmații lezează noblețea lucrurilor înalte. Nu vor să țină cont de faptul că în viața omului apar situații în care este forțat să aleagă între a rămâne fidel idealurilor înalte și porniri animalice precum hrănirea.
Oricând omul este pus în fața necesității de a alege între două lucruri sau stări, decizia sa este o judecată de valoare indiferent dacă ea este exprimată sau nu în forma gramaticală care este folosită de obicei în exprimarea unor astfel de judecăți.
