Cu o sută de ani în urmă, în orașul New York, 20 000 de oameni au mărșăluit de Ziua Independenței de-a lungul Fifth Avenue pentru a protesta împotriva unuia dintre cele mai mari experimente în materie de măsuri de sănătate publică din istorie. Unul dintre participanții la marș purta o pancartă cu imaginea „Cinei celei de Taină” a lui Leonardo da Vinci, alături de sloganul „S-a băut vin”. O femeie căruntă striga „Trăiască berea!”, potrivit unui raport al New York Times. Pe un alt afiș scria: „Tirania în numele moralității este cea mai rea formă de tiranie”.
De un an, berea, vinul și băuturile spirtoase fuseseră declarate ilegale pe tot cuprinsul Statelor Unite. Un amendament al Constituției SUA interzicea producția, transportul și vânzarea de alcool. Din perspectiva sănătății publice, aceasta părea o măsură destul de rezonabilă. Faptul că alcoolul e o substanță periculoasă era clar: bolile, violența, sărăcia și criminalitatea erau intim legate de acesta.
Nu pentru prima oară – și nici pentru ultima – americanii aveau de-a face cu tensiunea dintre libertate și siguranță. Era oare drept să interzici oamenilor să producă băuturi care nu numai că le făceau plăcere, dar care aveau și o importantă funcție culturală și religioasă?
Pentru protestatarii care au ieșit în stradă în acea zi, lucrurile erau clare. Era vorba de o invenție anti-democratică. Unii arborau postere cu George Washington, Thomas Jefferson și Abraham Lincoln. Nu așa trebuiau să stea lucrurile într-o societate liberă.
*
După încă 12 ani, experimentul a luat sfârșit. În 1933, alcoolul a devenit din nou legal. Dar asta nu se întâmpla pentru că argumentele liberale avuseseră câștig de cauză. Nu era pentru că acelor protestatari li se auziseră în sfârșit ofurile. Și nici din cauză că substanța în sine era considerată mai puțin dăunătoare sănătății. Prohibiția a încetat pentru că pur și simplu nu a funcționat.
Nu mai conta dacă alcoolul era periculos sau nu. Nu mai conta ce opinie politică aveai. Dacă nu a funcționat, atunci nu a funcționat.
Pentru că, indiferent ce spunea legea, americanii nu s-au oprit din a consuma alcool. Băutul s-a mutat pur și simplu din baruri în cârciumi clandestine (speakeasies), oamenii au învățat să-și distileze propriile băuturi spirtoase, contrabanda din Canada a devenit un sport popular, iar mafia americană și-a găsit o nouă sursă de venituri.
Astăzi, majoritatea oamenilor sunt de acord că experimentul – „nobilul experiment”, după cum îi spun istoricii americani – a fost un eșec gigantic.
*
Până de curând, prohibiția rămăsese unul dintre cele mai mari experimente de inginerie socială dintr-o democrație.
Și apoi, la începutul lui 2020, un nou virus a început să se răspândească din China. Și a început un nou experiment.
Confruntate cu amenințarea coronavirusului, guvernele lumii au răspuns într-un mod cu totul inedit: prin închiderea școlilor, interzicerea întâlnirilor, forțarea întreprinzătorilor să își închidă afacerile și obligarea oamenilor obișnuiți să poarte măști.
Precum prohibiția, acest experiment a provocat la rândul lui o dezbatere. În toate democrațiile lumii, libertatea a fost cântărită în raport cu ceea ce a fost perceput a fi siguranța; drepturile individuale versus ceea ce s-a considerat a fi cel mai bine pentru sănătatea publică.
Calea pe care a apucat-o Suedia s-a remarcat în mai multe moduri. Pentru cetățenii săi, acest lucru a fost cel mai evident prin faptul că nu a trebuit să poarte măști, că școlarii mai mici au continuat să meargă la școală și că activitățile tuturor au putut în general să continue nestingherite. Unele grupuri au suferit disproporționat, pierzându-și viața sau modul de viață: persoanele de peste 70 de ani, elevii de liceu, cei din industria restaurantelor. Dar era clar că suedezii au trăit mai liber decât alții.
Așadar, cum le-a mers?
*
La 11 ani după acea demonstrație din New York, Curtea Supremă a Statelor Unite a dat o hotărâre într-un proces care a ajuns să fie cunoscut ca New State Ice Co. v. Liebmann.
Nu era despre alcool. Nu era de fapt despre ceva deosebit de interesant astăzi. Se punea problema dacă Oklahoma avea dreptul să ceară o licență specială companiilor care vindeau înghețată în acel stat.
Curtea a spus „Nu”. Oricine voia să vândă înghețată o putea face.
Și asta a fost. Și probabil că acea dispută obscură ar fi fost demult uitată dacă nu ar fi existat o opinie contrară pe care unul dintre cei 9 judecători a scris-o și adăugat-o la verdict.
Numele judecătorului era Louis Brandeis și dorea să atragă atenția celorlalți oameni ai legii asupra unui lucru pe care el îl numea o „circumstanță fericită” în democrația americană. El a scris că „un stat curajos poate, dacă astfel doresc locuitorii săi, să funcționeze ca un laborator și să facă noi experimente sociale și economice fără riscuri pentru restul țării”.
Era anul 1932, iar Brandeis descria progresele științifice revoluționare pe care le făcuse Occidentul într-un scurt timp: „descoperirile în fizică, triumful inovației, demonstrează valoarea încercării și erorii. Într-o mare măsură, acest progres se datorează experimentării”.
Așadar, de ce ar renunța o democrație la aceeași oportunitate de a învăța, de a îmbunătăți, de a face viețile cetățenilor săi mai bune? Cu alte cuvinte, de a experimenta.
Ideea lui Brandeis a ajuns să fie cunoscută drept „laboratoarele democrației”. Un cercetător în științe politice ar putea prefera să o numească „competiție instituțională”, dar conceptul e același: ideile proaste sunt eliminate și înlocuite cu idei mai bune.
Mulțumită tentativei eșuate a Statelor Unite de a prohibi alcoolul, nici o democrație nu a mai luat-o pe acea cale de atunci. Au făcut un experiment. Iar noi am tras foloasele.
*
Puțini își mai amintesc astăzi faptul că, pentru cea mai mare parte a anului 2020, cuvântul „experiment” a avut conotații negative. În acest fel au fost acuzați suedezii atunci când – spre deosebire de restul lumii – au menținut o anumită aparență de normalitate.
Experimentul a fost judecat încă de timpuriu drept „un dezastru” (Time Magazine), „povestea moralizatoare a lumii” (New York Times), „nebunie fatală” (The Guardian). Cu cât mai influentă era publicația, cu atât mai dur părea să devină verdictul. În Germania, revista Focus a descris politica suedeză drept „neglijență”; La Republica din Italia a conchis că „țara modelului nordic” a făcut o greșeală periculoasă.
Dar aceste țări – toate aceste țări – efectuau la rândul lor un experiment, în sensul că testau măsuri fără precedent pentru a preveni răspândirea virusului. Suedia pur și simplu a ales o cale, restul Europei o alta.
Ipoteza restului lumii era că libertatea Suediei se va dovedi costisitoare. Absența restricțiilor, școlile deschise, recurgerea la recomandări în loc de obligativități și de aplicarea lor cu poliția, toate acestea se vor solda cu mai multe morți decât în alte țări. Între timp, lipsirea de libertăți îndurată de cetățenii celorlalte țări va „salva vieți”.
Mulți suedezi au achiesat la această ipoteză. „Închideți Suedia ca să protejați țara”, a scris Peter Wolodarski, poate cel mai influent jurnalist al țării. Experți renumiți în boli infecțioase, microbiologi și epidemiologi de pe tot cuprinsul țării au avertizat cu privire la consecințele politicii guvernamentale. Cercetători de la Universitatea Uppsala, Institutul Karolinska și Institutul Tehnologic Regal din Stockholm au produs un model alimentat de supercomputere care a prezis că 96 000 de suedezi vor muri înainte de vara lui 2020.
*
În acest stadiu, nu era nerezonabil să concluzionezi că Suedia va plăti un preț ridicat pentru libertatea sa. Pe parcursul primăverii anului 2020, bilanțul deceselor pe cap de locuitor al Suediei era mai ridicat decât al majorității celorlalte țări. Iar pe site-urile unde puteau fi urmărite în timp real ravagiile pandemiei – cum ar fi Our World in Data, baza de date a Johns Hopkins University sau Worldometer – era clar că Suedia avea rate mai mari de mortalitate decât majoritatea celorlalte țări.
Însă experimentul nu s-a încheiat aici. În anul care a urmat, virusul a continuat să facă ravagii în lume și, rând pe rând, bilanțul deceselor în țările care au instituit o carantină a început să îl depășească pe cel al Suediei. Marea Britanie, SUA, Franța, Polonia, Portugalia, Cehia, Ungaria, Spania, Argentina, Belgia – țări care, de la un caz la altul, au închis locuri de joacă, au amendat cetățeni pentru că își petreceau timpul la plajă și au păzit parcurile cu drone – toate au fost afectate mai grav decât Suedia.
La momentul redactării [1 noiembrie 2021], mai mult de 50 de țări înregistrează o rată a mortalității de Covid superioară. Dacă se măsoară excesul de mortalitate pe întreg anul 2020, Suedia (conform Eurostat) va obține locul 21 din 31 de țări europene. Dacă Suedia ar face parte din Statele Unite, rata sa a mortalității s-ar situa pe poziția 43 din 50 de state.
*
Acest fapt este șocant de puțin mediatizat. Uitați-vă numai la numărul enorm de articole și segmente TV dedicate atitudinii liberale nebunești a Suediei față de pandemie acum un an și la referințele zilnice la cifre care sunt uitate astăzi.
Deodată e ca și cum Suedia nu mai există. Când Wall Street Journal a publicat recent un reportaj din Portugalia, acesta a descris cum țara „oferă o imagine” a traiului cu virusul. Noul normal implică, printre altele, pașapoarte vaccinale și măști faciale la evenimente aglomerate precum meciurile de fotbal.
Nicăieri în reportaj nu se menționează că în Suedia se poate merge la meciuri de fotbal fără să porți o mască pe față, sau că Suedia – cu o proporție mai scăzută de decese Covid pe parcursul pandemiei – a pus capăt practic tuturor restricțiilor. Suedia trăiește cu virusul de ceva vreme.
Wall Street Journal nu e singurul organ de presă care face reportaje selective. New York Times, Guardian, BBC, The Times erau toate atât de flămânde de informații încât le este imposibil acum să-și falsifice teoriile inițiale.
Ceea ce gândește Comisia suedeză pentru coronavirus este foarte neclar. Din ultimul raport reiese cu siguranță că restricționările și carantina nu funcționează, dar nu trage nici o concluzie din acest fapt. Poate vom avea o discuție mai detaliată în raportul final de anul viitor.
Cei care au urmat exemplul Suediei au făcut, de asemenea, obiectul multor critici. Atunci când statul Florida – cu mai bine de un an în urmă și inspirat puternic de exemplul Suediei – a ridicat majoritatea restricțiilor pe care le instituise și a permis școlilor, restaurantelor și parcurilor de distracții să se redeschidă, judecata mass-mediei americane a fost fulgerătoare. S-a prezis că guvernatorul republican al statului „își va conduce statul la morgă” (The New Republic). Presa a fost scandalizată de imagini cu locuitori ai Floridei înotând și bronzându-se pe plajă.
Omologului lui DeSantis din New York, contestatului democrat Andrew Cuomo, pe de altă parte, i s-a oferit un contract de publicare pentru cartea sa „Lecții de leadership din epidemia Covid-19”. Cu câteva luni în urmă, acesta a fost forțat să demisioneze după ce a hărțuit o duzină de femei. Însă rezultatele „lecției sale de leadership” dăinuiesc chiar și după ce și-a încetat funcția: 0,29% din populația statului său a decedat de Covid-19. Cifra echivalentă pentru Florida – statul care nu numai că a permis mai multă libertate, dar are și a doua cea mai ridicată proporție de pensionari din țară – este de 0,27%.
Din nou, un fapt prea puțin mediatizat.
Din punct de vedere uman, este ușor de înțeles refuzul de a confrunta aceste cifre. E greu de evitat concluzia că milioane de oameni au fost privați de libertatea lor și că educația a milioane de copii a fost serios păgubită pentru beneficii demonstrabile foarte mici. Cine ar vrea să admită că a fost complice la așa ceva?
Însă în „laboratoarele democrației” s-au făcut experimentele umane – iar rezultatele sunt tot mai clare.
*
Este mai dificil de explicat cu exactitate de ce anume rezultatele sunt cele care sunt, însă poate că „nobilul experiment” din SUA anilor 1920 ne poate oferi câteva indicii.
Eroarea pe care au făcut-o autoritățile americane a fost să subestimeze complexitatea societății. Doar pentru că au interzis alcoolul acest lucru nu a însemnat că alcoolul a și dispărut. Impulsurile, dorințele și comportamentele oamenilor erau imposibil de prezis sau de circumscris unui plan.
O sută de ani mai târziu, un nou set de autorități au făcut aceeași greșeală. Închiderea școlilor nu a împiedicat copiii să se întâlnească în alte medii. Când viața socială a fost exterminată în orașe, mulți le-au părăsit, împrăștiind infecția în noi locuri; autoritățile și-au îndemnat cetățenii să cumpere alimente on-line fără să se gândească la cine va transporta alimentele din casă în casă.
Dacă politicienii ar fi fost onești cu ei înșiși, aceștia ar fi putut să prevadă ce se va întâmpla. Căci tot așa cum politicienii americani erau prinși în mod constant consumând alcool în timpul prohibiției, succesorii lor erau prinși 100 de ani mai târziu încălcând exact restricțiile pe care le-au impus tuturor celorlalți.
Primarii din New York și Chicago, consilierul-șef al guvernului britanic, ministrul olandez de justiție, comisarul european pentru comerț, guvernatorul Californiei, [primul ministru și unii miniștri ai României – n.tr.], cu toții au încălcat regulile.
*
Nu este ușor să controlezi viețile altor oameni. Nu este ușor să dictezi comportamente dezirabile într-o populație prin comandament centralizat. Acestea sunt lecții pe care mulți dictatori le-au învățat.
În timpul pandemiei Covid, multe democrații le-au învățat de asemenea. Lecția nu a fost poate pe deplin absorbită, dar e de sperat că în cele din urmă ea va fi absorbită.
Apoi poate vor mai trece încă 100 de ani înainte să facem iar aceeași greșeală.
*
Articol apărut inițial în Sydsvenskan și preluat într-o variantă editată pe Unherd.
