Încă de la Lunea Neagră (Meltdown Monday) din 19 octombrie 1987, publicul a fost asaltat cu explicații irelevante și contradictorii și cu sfaturi de la politicieni, economiști, finanțiști și alți experți de-o teapă. Să încercăm deci să clarificam și să combatem câteva din ideile absurde legate de natura, cauzele și remediile crahului.
Mitul 1
Nu a fost un crah, ci o „corecție”.
Total greșit. De la sfârșitul lui august, din momentul în care a început să coboare brusc de la cel mai ridicat nivel de până atunci, piața a fost într-o situație efectivă de crah. Lunea Neagră pur și simplu a finalizat un proces de diminuare ce se derula încă de la începutul lui septembrie.
Mitul 2
Crahul a avut loc deoarece prețurile bursiere au fost „supraevaluate”, iar acum supraevaluarea a fost corectată.
Aceasta alătură o eroare filozofică Mitului 1. A spune că prețurile bursiere au coborât deoarece au fost supraevaluate este echivalent cu vechea eroare de a „explica” de ce opiumul adoarme oamenii spunând ca „provoacă somnolență.” O definiție a fost transpusă ca prin magie într-o „cauză.” Prin definiție, dacă prețurile bursiere coboară, înseamnă că au fost supraevaluate anterior. Și ce? Această „explicație” nu spune nimic despre motivul pentru care au fost supraevaluate și dacă sunt „supra” sau „sub” evaluate în acest moment, sau ce anume se va întâmpla în continuare.
Mitul 3
Crahul s-a petrecut din cauza tranzacțiilor prin intermediul computerelor, care – asociate cu indicii bursieri futures – au făcut piața bursieră mai volatilă. Astfel, fie tranzacțiile prin intermediul computerelor, fie indicii bursieri futures sau amândouă ar trebui să fie restricționate sau interzise.
Acesta este un exemplu al folosirii termenului „eroare de computer” ca țap ispășitor pentru a disculpa „erorile umane”. Este și o variantă a vechii erori luddite ce învinovățește tehnologia modernă pentru erorile umane și cere distrugerea mașinăriilor noi cu ranga. Oamenii tranzacționează și tot oamenii programează computerele. În mod empiric, mai mult decât atât, „rolele” a fost cu mult în urma evenimentelor petrecute în Lunea Neagră, deci computerele au jucat un rol minimal. Instrumentele futures care vizează indicii bursieri sunt un nou mod excelent pentru investitori de a se proteja împotriva schimbărilor în prețurile bursiere și ar trebui să fie binevenite în loc să fie vizate – de competitorii lor care practică tipurile de tranzacționare tradiționale – spre a fi etichetate ca “țapi ispășitori” pentru crah.
A acuza instrumentele futures sau tranzacțiile pe computer este similar cu a împușca mesagerul – piețele – care aduc vești financiare proaste. Apogeul acestei reacții a fost amenințarea – și câteodată realitatea – de a forța oprirea tranzacționării într-o încercare inutilă și demnă de milă de a împiedica veștile prin distrugerea lor. Tranzacționarea pe bursa din Hong Kong a fost oprită timp de o săptămână în tentativa de a stopa crahul iar atunci când au reînceput s-a descoperit că crahul ce a urmat drept consecință a fost mult mai rău.
Mitul 4
O cauză importantă a crahului a fost deficitul comercial mare al SUA.
Greșit. Nu este nimic în neregulă cu deficitul comercial. De fapt, nici nu există un deficit al balanței de plăți. Dacă importurile SUA sunt mai mari decât exporturile, acestea trebuie finanțate cumva, iar modalitatea de a realiza acest lucru sunt investițiile în dolari ale străinilor, în așa fel încât există un aflux de capital către SUA. În felul acesta, dintr-un deficit comercial mare rezultă un deficit nul al balanței de plăți.
Străinii au investit masiv în dolari – în deficitele Trezoreriei, în imobiliare, fabrici etc. – timp de mai mulți ani și acesta este un lucru bun, de vreme ce le permite americanilor să se bucure de un dolar mai apreciat (și, în consecință, de importuri mai ieftine) decât în altă situație.
Însă, spun susținătorii Mitului 4, lucrul îngrozitor este că SUA a devenit în ultimii ani o națiune debitoare în loc de una creditoare. Și ce-i cu asta? SUA a fost, în același fel, o națiune debitoare de la începutul său ca republică până la Primul Război Mondial, iar acest lucru a fost însoțit de rata cea mai mare de creștere economică și industrială și de creștere a nivelului de trai din istoria omenirii.
Mitul 5
Deficitul bugetar este o cauză importantă a crahului și trebuie să ne străduim să îl reducem, fie prin micșorarea cheltuielilor guvernamentale sau prin creșterea taxelor, fie ambele.
Deficitul bugetar este nefavorabil și cauzează probleme economice, dar nu și crahul de pe piața bursieră. Doar pentru că ceva anume reprezintă o politica greșită, asta nu înseamnă că toate problemele economice sunt cauzate de acel lucru. Deficitul bugetar este la fel de irelevant pentru crah pe cât de irelevant a fost deficitul și mai mare pentru boom-ul de pe piața bursieră din perioada pre-septembrie 1987. Creșterea taxelor este momentan remediul favorit pentru crah al keynesiștilor liberali și conservatori deopotrivă. Numai că, una dintre puținele părți bune ale perspectivei originale, sau „clasic” keynesiste, a fost în mod curios trecută cu vederea. Cum anume se poate remedia un crah (sau viitoarea recesiune) prin creșterea taxelor?
Creșterea taxelor va fi fără îndoială o lovitură dezastruoasă date unei economii deja instabile din cauza crahului. Creșterea taxelor pentru a remedia un crah a fost una din politicile principale ale unui program, aparținând lui Herbert Hoover, după care nimeni nu a plâns. Este de dorit o repetare? Ideea că o creștere a taxelor va „încuraja” piața este complet țăcănită.
Mitul 6
Bugetul ar trebui diminuat, dar nu cu mult, pentru că un nivel mai mic al cheltuielilor guvernamentale ar da naștere unei recesiuni.
Din nefericire, așa cum sunt lucrurile acum, nu trebuie să ne îngrijorăm cu privire la o reducere masivă a cheltuielilor guvernamentale. O astfel de reducere ar fi minunată, nu numai de dragul de a o face, ci și pentru că o tăiere ar diminua proiectele risipitoare și neproductive ce sunt incluse în cheltuielile guvernamentale și astfel ar inclina proporția socială a veniturilor dinspre consum către mai multă economisire și investire.
A avea mai multă economisire și investire comparativ cu consumul este unul din remediile Școlii austriece pentru a diminua efectele recesiunii și pentru a reduce numărul lichidărilor corective pe care recesiunea le cere, cu scopul de a recupera investițiile proaste din timpul boom-ului, cauzate de expansiunea inflaționistă a creditului bancar.
Mitul 7
Ceea ce este necesar pentru a contracara crahul și pentru a ține recesiunea la distanță este multă inflație monetară (cunoscută și prin eufemismul „lichiditate”) și rate mai mici ale dobânzii. Guvernatorul Fed, Alan Greenspan, a făcut exact ceea ce trebuia atunci când a pompat rezerve imediat după crah și a anunțat că Fed va asigura lichidități suficiente pentru bănci, pentru întreaga piață și pentru întreaga economie. (Un punct de vedere susținut de fiecare variantă a înțelepciunii economice convenționale, de la keynesisti la „adepții pieței libere”.)
În acest fel, Greenspan și guvernul federal au propus vindecarea bolii – crahul și viitoarea recesiune – prin injectarea în economie a unei cantități mai mari din același virus (expansiunea inflaționistă a creditului) ce a cauzat boala încă de la început. Numai într-o lume țăcănită, pentru a repeta, este mai multa inflație leacul pentru inflație.
Și mai simplu: cauza crahului a fost boom-ul creditelor generat de expansiunea monetară cu două cifre orchestrată de Fed în ultimii ani. Timp de câțiva ani, cum se întâmplă întotdeauna în Faza I a unei perioade inflaționiste, prețurile au crescut mai încet decât inflația monetară. Aceasta, faza tipic euforică a inflației, a fost „miracolul Reagan” al banilor ieftini și mulți, însoțiți de creșteri moderate ale prețurilor.
Până în 1986, principalii factori care contracaraseră inflația monetară și menținuseră prețurile relativ scăzute (dolarul neobișnuit de apreciat și prăbușirea cartelului OPEC) au străbătut sistemul prețurilor și au dispărut. Următorul pas inevitabil a fost întoarcerea și accelerarea inflației prețurilor; inflația a crescut de la aproape 1% în 1986 la aproape 5% în 1987.
Drept consecință, dat fiind că piața era sensibilă la inflație și se aștepta o eventuală reaccelerare a acesteia, ratele dobânzii au început să crească brusc în 1987. O dată ce ratele dobânzii au crescut (ceea ce a avut puțin sau nimic de a face cu deficitul bugetar), un crah pe piața bursieră era inevitabil. Boom-ul anterior de pe piața bursieră se bazase pe fundația instabilă a ratelor mici ale dobânzii începând cu 1982.
Mitul 8
Crahul a fost precipitat de neinspirata politică monetară strictă a Fed din aprilie 1987 încolo, după care masa monetară a rămas constantă până la crah.
Exista un sâmbure de adevăr, însă unul total distorsionat. O masă monetară constantă pentru 6 luni probabil că a făcut inevitabilă o viitoare recesiune și a contribuit la crahul de pe piața bursieră. Cu toate acestea, politica monetară strictă a fost un lucru bun. Nicio altă școală de gândire economică în afară de Școala austriacă nu înțelege că o dată ce un boom inflaționist al creditului bancar a fost lansat, o recesiune corectivă este inevitabilă și, cu cât mai repede apare aceasta, cu atât mai bine.
Cu cât mai repede apare o recesiune, cu atât mai puține investiții nesănătoase vor trebui lichidate, și cu atât mai repede se va termina recesiunea. Aspectul important al unei recesiuni este ca guvernul să nu intervină, să nu provoace inflație, să nu reglementeze și să permită recesiunii să își îndeplinească rolul curativ cât mai repede posibil. Intervenția în timpul recesiunii, prin inflație sau reglementare, nu poate decât să prelungească recesiunea și să o înrăutățească, așa cum s-a întâmplat în anii 1930. Și totuși, experții, economiștii tuturor școlilor, politicienii tuturor partidelor se aruncă nechibzuiți în politicile deja stabilite: Inflația și Reglementarea.
Mitul 9
Înainte de crah principalul pericol era inflația iar Fed a procedat corect prin contracția creditelor. Însă, după crah, trebuie să schimbam strategia deoarece recesiunea este principalul inamic și în consecință Fed trebuie să recurgă la inflație, cel puțin până în momentul în care inflația prețurilor se accelerează rapid.
Această întreagă analiză, de care este plină mass-media și Establishmentul, pleacă de la premisa că problema și lecția importantă a anilor 1970, și a ultimelor două mari recesiuni, nu s-a petrecut: i.e., recesiunea inflaționistă. Anii 1970 au trecut prin tubul pneumatic din cartea lui Orwell spre gaura de memorie și Establishmentul a ajuns din nou pe cai mari, împroșcând peste tot cu keynesista Curbă a lui Phillips, care probabil are distincția de a fi cea mai absurdă eroare a teoriei economice moderne.
Curba Phillips pleacă de la premisa că avem de ales între mai multă recesiune și șomaj, pe de o parte, sau mai multă inflație, pe de alta. În realitate, Curba Phillips, dacă trebuie să folosim acești termeni, este tocmai opusul: alegerea se face între mai multă inflație și o recesiune mai mare, pe de o parte, sau niciuna din acestea, pe de alta. Pericolul iminent este o altă recesiune inflaționistă, iar reacția lui Greenspan sugerează că va fi extrem de gravă.
*
Traducere de Georgiana Mihalache publicată inițial la Centrul Rothbard, revizuită de Tudor Smirna.
