În 2015 am sosit în SUA din Italia pentru a studia la Universitatea Indiana în cadrul unui program de schimb studențesc. Îmi amintesc că într-o bună zi am fost surprins în mod deosebit să descopăr că statul Indiana avea un rating de credit AAA. Și atunci mi-am pus întrebarea cum e posibil ca oamenii din Illinois-ul învecinat, unde ratingul era cu o treaptă deasupra statutului „junk” în cel mai bun caz, să nu mai contenească a vota pentru politici care aruncă țara în ruină financiară și să se mute cu miile în Indiana, având tot timpul ca exemplu o economie sustenabilă chiar în dreapta graniței.
Fiind italian, m-am gândit că cunosc răspunsul. Illinois a intrat în cercul vicios al clientelismului, taxelor, cheltuielilor publice necugetate și a mișcării sindicale ostile creării de locuri de muncă ce a adus în stare de avarie statul italian cel puțin de la începutul anilor șaptezeci. E o spirală din care este foarte dificil de ieșit: cheltuielile publice fără limită adună voturi, în timp ce externalitățile negative sunt împinse în viitor și date spre soluționare următorului oficial public ales.
Când m-am întors în Statele Unite pentru a lucra în 2019, m-am considerat un fel de refugiat economic. Rata italiană a șomajului în rândul tinerilor se situa la aproximativ 40% pe atunci (acum este chiar mai mare, după carantina Covid) și majoritatea prietenilor mei erau fără ocupație sau subremunerați. Una dintre puținele mele cunoștințe de succes reușise să deschidă o companie în Italia, dar apoi a renunțat din cauza taxării opresive (imaginați-vă că plătiți o rată efectivă de taxare de 60%) și s-a relocat cu succes în afara UE. Restul prietenilor mei erau fie șomeri, încă studenți (la 27 de ani) sau pur și simplu blocați într-un ciclu nesfârșit de stagii neplătite (internships).
Dacă întrebi tinerii italieni care sunt motivele din spatele situației economice disperate a țării, răspunsul oferit de obicei este ceva legat de „neoliberalism”, „inegalitate economică” sau „capitalism”.
Este o taxă asupra muncii care forțează angajatorii să plătească de două ori ceea ce unui angajat îi rămâne în buzunar liberalism? Este un sistem de pensii care plătește beneficii definite de pensionare persoanelor care se retrag din activitate la 40 de ani capitalism scăpat de sub control? Este o taxă de 75% pe benzină economie de piață liberă? Răspunsul lor este adesea: da (și „nu ne putem permite capitalismul!”).
În mod ironic, Italia înregistrează cel mai ridicat „scor al individualismului” (dimensiunea culturală Hofstede) printre țările non-anglo-saxone, dar ea a fost guvernată cel puțin de la începutul anilor 1920 ca una dintre cele mai colectivist orientate dintre marile țări europene. Acum putem vedea rezultatele. Nu e un secret că Epoca de Aur a Renașterii a apărut din concurența economică și culturală între cetăți-stat (familia Medici a creat de facto finanța modernă, activitatea bancară și o versiune timpurie de capitalism, în timp ce un alt italian din acea perioadă a inventat contabilitatea cu două intrări). Însă centralizarea puterii nu ne-a adus decât eșec economic, cu actori diferiți, variind de la Statele Papale la Regatul Unit al Italiei din secolul XIX și invenția italiană a fascismului în 1921. În ciuda evidenței, italienii analfabeți de astăzi sunt împotmoliți în status quo, care înseamnă un ciclu peren de stagnare economică și datorie mereu crescândă.
Statele Unite, am crezut, era ultimul far al economiei de piață libere reale și aplicate la o scară largă din lume. În ciuda deficiențelor sale majore în materie de educație și sănătate (ambele cauzate de amestecul etatic, dar acesta e un subiect pentru o altă ocazie), Statele Unite încă semnifică(a) un tărâm al oportunității pentru mulți tineri europeni, adesea blocați în țări mult mai sigure dar considerabil mai puțin mobile social și „arzând” de dorința de a fi liberi.
E adevărat, semne ale unei „europenizări” a SUA își făcuseră deja apariția în timpul sejurului meu în Indiana din 2015: administrația Obama tocmai reușise să introducă o extindere extrem de costisitoare și de ineficientă a Medicare și a Securității Sociale, să salveze bănci de pe Wall Street falimentare din punct de vedere moral și financiar și să alimenteze inegalitatea de venit cu multiple runde de „relaxare cantitativă” (QE). Dar situația încă părea să fie ținută sub control, raportul datoriei publice situându-se la 70% din PIB, departe de raportul de 120% al Italiei ruinate financiar.
Derulând repede filmul până în prezent, o combinație mortală între o pandemie și cel mai stângist guvern al SUA din istorie au creat dezechilibre economice pe termen lung care ar trebui dar nu pot fi soluționate în câțiva ani (în ciuda asigurărilor privind natura „temporară” a intervențiilor date de Guvern și de Fed, banca centrală). Nivelul extrem de ridicat al cheltuielilor publice și al beneficiilor guvernamentale (drepturi sociale) vor crea segmente uriașe de populație complet dependente de sprijinul guvernamental pentru supraviețuire. Acest lucru poate fi deja observat în dificultatea de a ocupa multe locuri de muncă vacante în SUA de un nivel începător. De ce ar mai lucra cineva? Lumea poate acum câștiga echivalentul a 25 $/h stând acasă (ba chiar mai mult decât atât dacă ești și angajat „informal” pe lângă). În majoritatea statelor poți acum primi chiar mai mult decât dublu salariului anterior, dacă câștigai 10 $/h.
E ca și cum legea cererii și ofertei nu mai există. Cu siguranță ea nu pare să existe în statul Washington, unde pragul pentru a câștiga mai mult din ajutor de șomaj se situează acum la 30 $ sau aproximativ 62 000 $ pe an.
Nu ai nevoie de un premiu Nobel pentru a vedea ce împinge țările spre ruină. În 1900 Argentina a fost cea mai bogată țară din lume și a risipit toți banii pe subvenții, cheltuieli publice și taxare. Italia a fost a patra țară din lume din punct de vedere al PIB agregat în anii 1960 și din nou în anii 1980, dar a doua oară averea privată s-a construit pe baza deficitelor publice (vă sună familiar?). Astăzi, mobilitatea socială în Italia este atât de scăzută încât cele mai bogate familii aflate în vârful scării economice în 2021 sunt aceleași care ocupau această poziție ca în vremea lui Lorenzo din Medici, cu vreo 600 de ani în urmă.
În Statele Unite în schimb, avem acum indivizi dezgustători și anti-americani care servesc în Congres, dintre care așa-numita „Squad” este în realitate doar vârful icebergului. Dar Partidul Republican este de asemenea aproape în întregime pierdut. Unii republicani sunt poate puțin mai ipocriți decât Pelosi, care este paladinul omului mărunt dar câștigă 5 milioane de dolari în opțiuni call pe acțiuni Apple. Însă ambele partide sunt complice în această harababură. Unde erau republicanii când Trump derula deficite de 500 miliarde de dolari în timpul unei expansiuni economice?
Crede lumea că nu am văzut politicieni ca Alexandra Ocasio Cortez, Bernie Sanders, Elizabeth Warren, Jay Pritzker în Europa de sud? Niciuna dintre aceste persoane nu aduc vreo idee „nouă”, „revoluționară” sau chiar mai bună, „progresivă”. Ideile lor sunt mereu aceleași, iar acestea au fost deja încercate în numeroase țări din lume pe parcursul mai multor secole, ducând întotdeauna la un eșec zdrobitor și la suferință.
Articol publicat inițial pe Mises.org
