Calculul economic și limitele organizației

Modelul de manual al firmei a devenit motiv de frustrare pentru economiști. „Firma” din microeconomia intermediară este o funcție de producție, o misterioasă „cutie neagră” ale cărei măruntaie sunt în afara sferei teoriei economice respectabile (relegată în schimb către discipline inferioare precum managementul, teoria organizării, psihologia industrială și alte asemenea). Deși util în anumite contexte, modelul de manual s-a dovedit incapabil să explice varietatea de practici de afaceri din lumea reală: integrarea pe verticală și pe orizontală, diversificarea geografică și a gamei de produse, franciza, contractele comerciale pe termen lung, prețurile de transfer, firmele cu participație comună în scopul cercetării și multe altele. Ca alternativă la firma văzută ca funcție de producție, tot mai mulți economiști se îndreaptă către o parte din literatură care concepe firma ca organizație ce merită studiată ca atare. Acest corpus emergent din literatura de specialitate este cea mai dezvoltată parte a ceea ce se numește „noua economie instituțională”.^[1] Noua perspectivă a îmbunătățit și îmbogățit semnificativ înțelegerea firmelor și a altor organizații, într-atât încât nu mai putem fi de acord cu afirmația lui Coase din 1988 că „motivul pentru care firmele există, ce determină numărul lor, ce determină ceea ce fac firmele … sunt chestiuni lipsite de interes pentru majoritatea economiștilor” (Coase 1988a, p. 5). Teoria nouă nu a fost ocolită de critici; Richard Nelson (1991), de pildă, obiectează că noua economie instituțională tinde să subaprecieze diferențele discreționare dintre firme. Totuși, noua economie instituțională – în particular, teoria agenției și economia costurilor tranzacționale – a fost obiectul unei atenții sporite în cadrul organizării industriale, finanțelor corporative, managementului strategic și a istoriei afacerilor.^[2]

Prezenta lucrare evidențiază câteva contribuții caracteristice ale Școlii austriece la teoria firmei care au fost în mare măsură neglijate atât în interiorul școlii, cât și în afara acesteia. În particular, argumentăm că ideea lui Mises de calcul economic – instrumentul prin intermediul căruia antreprenorii ajustează structura de producție la nevoile consumatorilor – ține de prim-planul cercetării austriece asupra naturii și structurii organizațiilor. Există o perspectivă unică austriacă privitoare la planificarea economică, elaborată pe parcursul dezbaterii asupra calcului economic în socialism. Așa cum au remarcat reinterpretările austriece timpurii ale dezbaterii pe calculul economic (Lavoie 1985, Kirzner 1988), modul cum concepe Mises problema cu care se confruntă planificatorii socialiști este parte integrantă a înțelegerii sale despre alocarea resurselor pe piață. Mises însuși sublinia că planificarea este omniprezentă: „orice acțiune umană înseamnă planificare. Cei ce se autonumesc planificatori nu pledează pentru substituirea unei stări de fapt în care lucrurile sunt lăsate să curgă de la sine cu acțiunea planificată. În schimb, ei vor impunerea planului planificatorului în locul planurilor celorlalți semeni ai lui” (Mises 1947, p. 493). Toate organizațiile, publice și private, planifică și utilizează calculul economic. Astfel, problema calcului este mult mai generală decât s-a realizat de regulă.

Având o perspectivă unică asupra piețelor și a dificultăților alocării resurselor în context de planificare centralizată, economiștii austrieci din generațiile a treia și a patra au înțeles, implicit, și economia organizației. Ca atare, așa cum remarcă Nicolai Juul Foss (1994, p. 32) în numărul recent al acestei publicații, „absența unei enunțări austriece a teoriei firmei este într-o anumită măsură un paradox doctrinar”. Foss semnalează că multe elemente din teoria modernă a firmei – drepturile de proprietate, activele specifice unei relații contractuale, informația asimetrică, problema principal-agent – au apărut, cel puțin sub formă primară, în scrieri austriece începând cu stadiile mijlocii ale dezbaterii pe calcul. Astfel, tratamentul pe care Rothbard îl face dimensiunii firmei din Man, Economy, and State (1962) a fost printre primele discuții care au adoptat explicit cadrul teoretic propus de Ronald Coase în 1937, cadru care se regăsește la baza majorității teoretizărilor contemporane ale firmei. Discuția pe care o poartă Mises în Acțiunea umană (1949) despre rolul piețelor financiare anticipează importantul articol din 1965 al lui Henry Manne cu privire la piața controlului corporativ, împreună cu recunoașterea recentă a finanțelor ca parte esențială a economiei.

Dincolo de simpla anticipare a unei părți din scrierile moderne, Mises și Rothbard au introdus importante inovații, care însă nu se bucură încă de o recunoaștere generală. Deși contribuțiile lor nu se constituie într-o teorie a firmei explicită și pe deplin articulată, ele merită atenție și elaborare, în mod deosebit din partea celor din Școala austriacă preocupați de asemenea probleme.^[3] Contribuțiile constau în aplicarea de către Rothbard a problemei calculului asupra limitelor firmei, cât și discuția lui Mises despre cum piețele financiare îngrădesc discreționarismul managerial, totodată realizând finalmente alocarea resurselor într-o economie de piață.

Teoria de manual a firmei

În teoria economică neoclasică firma ca atare nu există. „Firma” este o funcție de producție sau o mulțime a posibilităților de producție, un mijloc de transformare a inputurilor în outputuri. Date fiind o anumită tehnologie disponibilă, un vector al prețurilor inputurilor și o anumită structură a cererii, firma maximizează profiturile monetare cu condiția ca planurile sale de producție să fie fezabile din punct de vedere tehnologic. Aceasta e tot. Firma este modelată ca actor singular, având în față o serie de decizii relativ simple: nivelul outputului, cantitățile angajate din fiecare factor etc. Desigur că acestea nu sunt de fapt „decizii”; sunt calcule matematice simpliste, rezultate din datele care stau la baza modelului. Pe termen lung, firma poate alege dimensiunea optimă și varietatea de producție, însă și acestea sunt determinate de caracteristicile funcției de producție (economii de scară, economii de diversificare, secvență). Pe scurt, firma este un set de curbe de cost, iar „teoria firmei” este o problemă de analiză matematică.

Aceste modele nu sunt prezentate ca descrieri realiste ale firmelor de afaceri din lumea reală; utilizarea lor este pur instrumentală. Așa cum afirmă David Kreps (1990, p. 223) – el însuși mai puțin vocal decât majoritatea cu privire la meritele modelului tradițional: dacă firmele din lumea reală nu maximizează profiturile așa cum menține teoria tradițională, „nu înseamnă că maximizarea profiturilor nu este un model pozitiv bun. Numai datele pot fi grăitoare în acest sens, doar după ce vedem implicațiile asumpției maximizării profiturilor raportat la comportamentul observat”. Însă, chiar încuviințând acestui instrumentar oarece merite îndoielnice,^[4] modelul funcției de producție rămâne nesatisfăcător, deoarece este inutil pentru explicarea varietății fenomenelor economice. Modelul „cutiei negre” este în realitate o teorie a procesului de fabricare sau de producție, nu a firmei. O singură firmă poate deține și opera mai multe procese de producție. Similar, două sau mai multe firme pot agrea contractual să opereze împreună un singur proces de producție (precum întreprinderile mixte pentru cercetare). Dacă vrem să înțelegem anvergura și amploarea firmei ca entitate legală, trebuie să privim dincolo de modelul de manual.

Coase și costurile tranzacționale

În apreciatul său articol din 1937, „The Nature of the Firm”, Ronald Coase a fost primul care a explicat că limitele organizației nu depind doar de tehnologia productivă, ci și de costurile de tranzacție ale afacerii. În paradigma coasiană, așa cum a fost ea dezvoltată și extinsă de către Williamson (1975, 1985, 1996), Klein, Crawford și Alchian (1978) și Grossman și Hart (1986), decizia de a organiza tranzacții în interiorul firmei, spre deosebire de piață – decizia de a produce sau cumpăra (make or buy decision) – depinde de costurile relative ale schimburilor interne față de cele externe ale firmei. Mecanismul pieței presupune anumite costuri: descoperirea prețurilor relevante, negocierea și aplicarea contractelor etc. În interiorul firmei, antreprenorul poate reduce aceste „costuri de tranzacție” coordonând el însuși aceste activități. Însă, organizarea internă vine cu un alt tip de cost tranzacțional, respectiv problema fluxurilor de informație, stimulentele, supravegherea și evaluarea performanței. Așadar, limitele firmei sunt determinate de un echilibru, la margine, între costurile tranzacționale interne și cele externe. În sensul acesta, limitele firmei depind nu doar de tehnologie, ci și de considerente organizaționale; cu alte cuvinte, de costurile și beneficiile contractării.

Costurile relative ale schimburilor externe și interne depind de caracteristicile particulare ale tranzacției: măsura în care sunt angajate activele specifice unei relații, gradul de incertitudine cu privire la viitor și la acțiunile partenerilor comerciali, complexitatea aranjamentului comercial, frecvența cu care are loc tranzacția. Fiecare contează în determinarea aranjamentului instituțional preferat (producție internă versus producție externă), cu toate că prima – „specificitatea activelor” – este văzută ca fiind îndeosebi de importantă.^[5] Williamson (1985, p. 55) definește specificitatea activelor ca „investiții durabile care sunt realizate în sprijinul anumitor tranzacții, ale căror costuri de oportunitate sunt mult mai scăzute în cele mai bune utilizări alternative sau de către utilizatori alternativi, în cazul în care tranzacției inițiale i s-ar pune capăt prematur.” Aceasta ar putea descrie un număr de investiții specifice unei relații, incluzând capital specializat atât fizic cât și uman, deopotrivă cu active intangibile precum cercetare-dezvoltare, cunoaștere sau capacități specifice firmei.

Mark Roe (1994, p. vii) a sintetizat bine recenta transformare a gândirii economiștilor despre firmă:

Teoria economică trata odinioară firmele ca pe o colecție de utilaje, tehnologie, stocuri, muncitori și capital. Punem toate aceste inputuri într-o cutie neagră, agităm și obținem outputuri de produse și profituri. Astăzi, teoria vede firmele ca fiind mai mult, ca o structură de management. Firma reușește dacă managerii îi coordonează activitățile cu succes; ea eșuează dacă managerii nu reușesc o coordonare eficace și să potrivească oamenii și inputurile cu tehnologia și piețele prezente. La vârful firmei sunt relațiile dintre acționari, directorii acesteia și top-management. Dacă aceste relații sunt disfuncționale, este mai probabil ca firma să întâmpine dificultăți.^[6]

Cu această nouă orientare, teoria economică are un rol din ce în ce mai vizibil în finanțe, contabilitate, management și alte domenii despre care se credea că sunt dincolo de competența acesteia.

Calculul economic și limitele dimensiunii firmei

Din nefericire, literatura economică în creștere pe teoria firmei se concentrează în cea mai mare parte pe costurile schimburilor pe piață, și mai puțin pe costurile guvernării schimburilor interne. Noile cercetări nu au produs încă o explicație pe deplin satisfăcătoare a limitelor dimensiunii firmei (Williamson 1985, cap. 6). În cuvintele lui Coase, „de ce un antreprenor nu organizează o tranzacție în plus sau minus?” sau, mai general, „de ce nu se realizează întreaga producție într-o singură firmă mare?” (Coase 1937, pp. 42-43). Teoria limitelor firmei este, probabil, cea mai dificilă și cea mai puțin elaborată parte a noii economii a organizației. Explicațiile contractuale existente se axează pe problemele autorității și ale responsabilității (Arrow 1974); distorsionarea stimulentelor provocată de drepturile de proprietate reziduale (Grossman și Hart 1986; Holström și Tirole 1989); și costurile încercărilor de reproducere în interiorul firmei a caracteristicilor guvernării prin mecanisme de piață (Williamson 1985, cap. 6). Teoria austriacă poate contribui aici în mod evident, aplicând teorema lui Mises a imposibilității calcului economic în socialism. Rothbard a arătat că necesitatea calculului monetar în termeni de prețuri reale nu doar că explică eșecul planificării centralizate în socialism, dar trasează și o limită superioară pentru dimensiunea firmei.

Dezbaterea calculului economic în socialism: o scurtă sinteză

Pentru înțelegerea poziției lui Mises în cadrul dezbaterii pe calcul, trebuie realizat faptul că argumentul său nu este exclusiv, și nici măcar în primul rând, despre socialism, ci despre rolul prețurilor bunurilor de capital. Antreprenorii decid alocarea resurselor pe baza anticipărilor cu privire la prețurile viitoare și a informației cuprinse în prețurile prezente. Pentru a obține profituri, ei trebuie să cunoască toate prețurile, nu doar prețurile bunurilor de consum, ci și ale factorilor de producție. Fără existența piețelor pentru bunuri de capital, aceste bunuri nu pot avea prețuri, iar antreprenorii nu pot judeca raritățile relative ale acestor factori. Pe scurt, resursele nu pot fi alocate eficient. Atunci, în orice context – socialist sau nu – în care un factor de producție nu are preț de piață, un potențial utilizator al acelui factor nu va putea lua o decizie rațională cu privire la folosirea lui. Formulată astfel, afirmația lui Mises este că alocarea eficientă a resurselor într-o economie de piață necesită piețe funcționale pentru active. Totuși, deoarece cercetătorii diverg cu privire la „ce a vrut cu adevărat să spună” Mises, ar putea fi utilă o succintă trecere în revistă a dezbaterii.

Înainte de 1920, conform descrierii standard,^[7] teoriile socialiste acordau puțină atenție modului în care o economie socialistă ar funcționa în practică, mulți luând aminte la avertismentul lui Marx de a evita asemenea speculații „utopice”. Apoi, Mises, cunoscut la vremea aceea ca un teoretician pe probleme monetare, își publică senzaționalul articol, tradus ulterior cu titlul „Economic Calculation in the Socialist Commonwealth” (1920).^[8] Mises susținea că fără proprietate privată asupra mijloacelor de producție nu vor exista prețuri de piață pentru bunuri de capital, prin urmare decidenții nu vor avea nici un mijloc de a evalua eficiențele relative ale diferitelor tehnici de producție. Anticipând argumentul de mai târziu pentru un „socialism de piață”, Mises a susținut că, chiar dacă ar exista piețe pentru bunuri de consum, un planificator central n-ar putea „imputa” prețuri relevante pentru bunurile de capital folosite în producerea acestora. Pe scurt, fără prețuri generate de piață atât pentru bunurile de capital, cât și pentru bunurile de consum, chiar și celui mai dedicat planificator îi va fi „imposibil” să aloce resursele conform preferințelor consumatorilor.

Pe parcursul anilor 1920 și a începutului anilor 1930 argumentul lui Mises a devenit obiectul unei discuții intense în literatura de limbă germană. În cele din urmă, s-a căzut de acord că Mises a arătat în mod corect măcar că o societate socialistă nu s-ar putea lipsi de bani și prețuri, așa cum sugerau o parte din socialiștii timpurii, și că nu exista o metodă viabilă de stabilire a prețurilor în funcție de, să zicem, cantități ale timpului de lucru. Cu toate acestea, exista senzația că Vilfredo Pareto și discipolul său, Enrico Barone (1908), au arătat că nu este nimic „teoretic” greșit la sistemul socialist, deoarece numărul necesar de ecuații ale cererii și ofertei pentru a obține un sistem „determinat” ar exista atât în capitalism, cât și în socialism. Dacă planificatorii ar putea cumva obține informația necesară cu privire la preferințe și tehnologie, ei ar putea, în principiu, calcula o alocare de echilibru a bunurilor finale.

Totuși, replica la Mises cea mai importantă și aproape universal acceptată de către economiști a fost ceea ce a devenit cunoscută drept „socialism de piață” sau „soluția matematică”, elaborată de Fred Taylor (1929), H.D. Dickinson (1933), Abba Lerner (1934) și Oskar Lange (1936-37). Într-un sistem de socialism de piață bunurile de capital sunt proprietate colectivă, dar indivizii au libertatea de a deține și de a schimba bunuri și servicii finale. Sistemul ar funcționa astfel. Întâi Comitetul central de planificare alege prețuri arbitrare pentru bunurile de consum și pentru bunurile de capital. La aceste prețuri, managerii diverselor întreprinderi deținute de stat sunt instruiți să producă până la punctul la care costul marginal al fiecărui bun final este egal cu prețul acestuia și să aleagă combinația de inputuri care minimizează costul mediu la acea cantitate produsă. Apoi, prețurile bunurilor de consum sunt lăsate să fluctueze, iar Comitetul central de planificare ajustează prețurile bunurilor de capital pe măsură ce apar penuriile sau surplusurile de bunuri finale. Astfel, resursele ar fi alocate conform cererii și ofertei, printr-un mecanism de „încercare și eroare”, esențialmente similar cu cel practicat de managerii firmelor capitaliste. S-a considerat în general că aportul lui Lange a fost acela că a arătat că producția într-un sistem de socialism de piață ar putea fi la fel de eficientă precum producția în capitalism, întrucât planificatorii socialiști „ar primi exact aceeași informație într-un sistem economic socializat pe care o primesc antreprenorii într-un sistem de piață” (Heilbroner 1970, p. 88).^[9]

Socialismul de piață a fost perceput ca un răspuns la problema misesiană a calculului, dar și la chestiunea „practicabilității” ridicată de Hayek și Lionel Robbins. Hayek, prin contribuțiile sale la Collectivist Economic Planning (Hayek, ed., 1935a), extinse mai târziu în „The Competitive Solution” (1940) și în bine-cunoscutele articole „Economics and Knowledge” (1937) și „The Use of Knowledge in Society” (1945), și Robbins, în a sa The Great Depression (1934), au schimbat termenii dezbaterii, concentrându-se nu pe problema calculului, ci pe problema cunoașterii. Pentru Hayek și Robbins, eșecul organizării socialiste este urmarea unui defect de proiectare al mecanismului, așa încât planificatorii nu pot aloca resursele eficient din cauză că nu pot obține informații complete despre preferințele consumatorilor și disponibilitatea resurselor. Mai mult, chiar dacă planificatorii ar reuși cumva să obțină aceste date, ar dura ani să calculeze milioanele de prețuri folosite într-o economie modernă. Abordarea Lange-Lerner-Taylor susținea că poate rezolva această problema a revelării preferințelor prin încercare și eroare, deci fără a fi necesare calcule.^[10]

Odată cu acceptarea pe scară largă a teoriei socialismului de piață, s-a dezvoltat o „linie ortodoxă” cu privire la dezbaterea pe calcul în socialism, sintetizată limpede în bine-cunoscuta lucrare a lui Abram Bergson, „Socialist Economics” (1948), și în Capitalism, Socialism and Democracy (1942, pp. 172-86) a lui Joseph Schumpeter. Potrivit acestei linii, problema posibilității calcului economic în socialism, ridicată pentru întâia oară de Mises, a fost respinsă de Pareto și Barone; apoi, Hayek și Robbins s-au „retras” pe poziția conform căreia planificatorii socialiști ar putea, teoretic, calcula, dar, în practică, problema informației ar face acest lucru prea dificil; atunci, socialiștii de piață au arătat că metoda încercării și erorii ar elimina nevoia de informație completă pentru planificatori. Prin urmare, teoria economică per se nu poate spune nimic definitiv cu privire la viabilitatea planificării centrale, iar alegerea între capitalism și socialism trebuie să fie pur politică.

Calcul versus Stimulente

Linia ortodoxă de interpretare a planificării socialiste a fost modificată în ultimii ani, odată cu dezvoltarea teoriei stimulentelor și a informației. Se afirmă acum, în mod obișnuit, că diferența dintre capitalism și socialism se află în diferitele stimulente proprii fiecăruia dintre cele două sisteme. Despre sistemele direcționate central se crede că ar avea costuri de agenție mai mari – putere de decizie managerială, neglijență etc. – decât sistemele de piață (a se vedea, de exemplu, Winiecki 1990). În definitiv, Lange însuși avertiza că „adevăratul pericol al socialismului este birocratizarea vieții economice” (Lange 1936-37, p. 109; sublinierea din original).

Cu toate acestea, așa cum s-a amintit în altă parte (Rothbard 1991, pp. 51-52), dezbaterea despre calcul nu a fost în primul rând despre agenție sau stimulente manageriale. Problema stimulentelor era cunoscută^[11] deja demult (chiar dacă nu pe deplin elaborată) și fusese exprimată în faimoasa întrebare: „în socialism, cine va duce gunoiul?”. Adică, dacă toți sunt compensați „după nevoi”, care va fi stimulentul pentru a face munca murdară și neplăcută; sau, de altfel, orice fel de muncă? Răspunsul tradițional socialist a fost acela că interesul propriu este un produs al capitalismului și că socialismul va săvârși o schimbare a naturii umane. În paradisul muncitoresc va emerge un „nou om socialist”, dornic să servească și motivat doar de nevoile semenilor săi. Acești teoreticieni timpurii par să fi presupus, ca să împrumutăm o expresie folosită de Oliver Williamson (1991, p. 18) în critica unei propuneri socialiste de dată mai recentă, „abolirea oportunismului de către agențiile statului.” Experiența a relevat naivitatea înduioșătoare a unor astfel de idei.

Dar provocarea adresată de Mises socialismului este diferită de bine-cunoscuta problemă a stimulentelor.^[12] Să presupunem pentru o clipă că toată lumea este dispusă să lucreze la fel de mult în context de planificare centrală, ca și într-un sistem de piață. În continuare rămâne întrebarea directivelor pe care comitetul central de planificare ar trebui sa le emită. Comitetul va trebui să decidă ce bunuri și servicii să fie produse, în ce cantități să fie produse fiecare, ce bunuri intermediare sunt necesare pentru producerea fiecărui bun final și așa mai departe. Într-o economie modernă complexă, cu multiple stadii de producție, alocarea resurselor reclamă prețuri monetare pentru bunurile de capital, prețuri care în capitalism emerg dintr-un proces continuu de licitare competitivă între antreprenori pentru factorii de producție. Acest proces nu poate fi reprodus printr-o analiză input-output, simulări pe calculator, sau alte forme de piețe artificiale. Argumentul principal al lui Mises a fost că socialismul eșuează pentru că cei ce iau deciziile au nevoie de prețuri relevante pentru toți acești factori, pentru a putea alege dintr-o plajă largă de posibile combinații între ei. „Fără recurgerea la calculul și compararea costurilor și beneficiilor producției folosind structura prețurilor monetare determinate în fiecare moment pe piață, mintea umană poate doar analiza, evalua și direcționa procesele de producție a căror anvergură este drastic redusă la orientarea specifică unei economii primitive.” (Salerno 1990, p. 52).

Distincția între calcul și stimulente este importantă deoarece literatura economică modernă cu privire la structura organizațională – de la explicații ale dimensiunii firmei bazate pe costuri tranzacționale, teorii public choice ale birocrației, la lucrări recente despre socialismul de piață și „constrângeri bugetare soft” (Kornai 1986) – se concentrează îndeosebi pe problema stimulentelor (posibil ca urmare a faimosului avertisment emis de Lange în ce privește birocrația). Teoria stimulentelor pune întrebarea: cum, într-o anumită relație dată, un principal poate determina un agent să facă ceea ce dorește el să facă. Problema ridicată de Mises, însă, era diferită: cum știe principalul ce anume să-i ceară agentului să facă? Cu alte cuvinte, ce acțiuni ar trebui realizate? Ce linii de producție ar trebui extinse și ce linii ar trebui restrânse? Ideile elaborate în dezbaterea pe calcul sugerează că, atunci când organizațiile sunt suficient de mari pentru a desfășura activități care sunt exclusiv interne – astfel încât nu există nicio raportare la o piață exterioară – ele se vor confrunta atât cu o problemă de calcul, cât și cu o problemă de stimulente.

În acest sens, propunerile socialismului de piață sunt, în mare, irelevante pentru problemele organizării socialiste. Acesta este argumentul pe care Mises însuși încerca să-l aducă în critica socialismului de piață din Acțiunea umană (Mises 1949, pp. 649-711). Acolo Mises reclama faptul că adepții socialismului de piață – și la drept vorbind, toți teoreticienii echilibrului general – concep într-un mod eronat „problema economică”. Lange, Lerner și Taylor s-au aplecat cu precădere asupra prețurilor bunurilor de consum, în timp ce problema crucială cu care se confruntă o economie modernă este structura de capital, respectiv: cum ar trebui alocat capitalul către diferite activități? Mises argumenta că economia de piață nu este pusă în mișcare prin „management” – realizarea unor sarcini specificate, într-un cadru delimitat, de către manager, ci prin antreprenoriat, însemnând speculație, arbitraj și alte activități ce presupun un risc, care determină care anume vor fi sarcinile manageriale. Nu managerii sunt esențiali, ci antreprenorii, acționând pe piețele monetară și de capital, care înființează și desființează corporații, creează și distrug linii de producție etc. Acestea sunt exact activitățile pe care socialismul de piață caută să le elimine. Cu alte cuvinte, în măsura în care stimulentele sunt importante, ceea ce socialismul nu reușește să recupereze nu sunt stimulentele puternice pentru management, ci acelea pentru anticipare și luarea deciziilor de către antreprenori.

S-a spus că Mises afirma că este nerezonabil să existe așteptarea ca managerii întreprinderilor socialiste să „se joace de-a piața”, să acționeze ca și cum ar fi managerii unor firme private, unde interesele lor proprii și directe ar fi în joc. Acest lucru poate fi adevărat, însă principala preocupare a lui Mises consta în faptul că antreprenorii nu pot fi rugați să „se joace de-a speculația și investiția” (Mises 1949, p. 705). Problema relevantă a stimulentelor, susține Mises, nu este cea a managerului subordonat (agentul), pentru care problema de rezolvat este dată, ci cea a speculatorului și investitorului (principalul), care decide care anume este problema de rezolvat. Lange, Lerner și Taylor văd piața printr-o lentilă statică, neoclasică, în care toți parametrii sistemului sunt dați și rămâne de rezolvat doar problema computațională. De fapt, însă, economia de piață este un proces dinamic, creativ, în evoluție, în care antreprenorii – folosind calculul economic – determină creșterea și restrângerea industriilor, fac ca noi și diferite metode de producție să fie încercate, iar altele să fie retrase, și schimbă constant gama de produse disponibile. Aceste caracteristici ale capitalismului de piață, nu stimulentele agenților de a lucra din greu, se pierd în absența proprietății private.

Într-adevăr, economiile de comandă tradiționale, precum cele din fosta URSS, par să fi reușit doar să mimeze acele procese pe care le îndeplineau înainte economiile de piață; nu sunt capabile să pornească și să execute noi procese.

Sistemul [sovietic] a fost deosebit de eficient atunci când prioritățile centrale presupuneau ajungerea din urmă, deoarece, în acest context, problema de a ști ce trebuie făcut și cum trebuie făcut se putea rezolva prin raportarea la un model funcțional, exploatând ceea ce Gerschenkron … numea „avantajul înapoierii”. … Aceste avantaje sunt însoțite și de deficiențe inerente naturii sistemului. Când sistemul urmărește câteva obiective prioritare, indiferent de sacrificiile sau pierderile pentru domeniile cu o prioritate inferioară, cei finalmente responsabili nu pot ști dacă succesul a meritat să fie atins. Autorităților centrale le lipsesc informația și abilitățile fizice de monitorizare a tuturor costurilor importante – în particular a costurilor de oportunitate, dar, cu toate acestea, ele sunt singurele, dată fiind logica sistemului, cu un interes real de a cunoaște aceste costuri. (Ericson 1991, p. 21)

Fără calcul economic, nu există niciun mijloc de a ști dacă procesele au fost realizate eficient. Prin urmare, fără piețe pentru capital fizic și financiar – care determină ce procese să fie efectuare și dacă au fost efectuate adecvat – sistemul economic are dificultăți în a genera ceva nou și depinde de referințe exterioare pentru a-i da o direcție. Desigur, unicul motiv pentru care Uniunea Sovietică și națiunile comuniste din Europa de est au putut exista a fost acela că nu au reușit niciodată implementarea socialismului la nivel mondial, deci puteau folosi prețurile de pe piața internațională pentru a stabili, implicit, prețurile bunurilor cumpărate și vândute în interior (Rothbard 1991, pp. 73-74). În cuvintele lui Mises, aceste economii

nu erau un sistem social izolat. Ele operau într-un mediu în care sistemul de prețuri încă funcționa. Puteau recurge la calculul economic utilizând prețurile determinate în străinătate. Fără ajutorul acestor prețuri, acțiunile lor ar fi fost lipsite de scop și imposibil de planificat. Doar pentru că s-au putut raporta la aceste prețuri străine, au putut să calculeze, să țină contabilitatea și să-și pregătească planurile mult discutate. (Mises 1949, pp. 698-99)

Așa cum vom vedea mai jos, firma se află în aceeași situație: are nevoie de prețuri de piață exterioare pentru a-și planifica și a-și evalua acțiunile.

Rothbard și limitele organizației

Principala contribuție a lui Rothbard la teoria firmei a fost generalizarea analizei lui Mises asupra problemei alocării resurselor în socialism la contextul integrării pe verticală și a dimensiunii organizației. În Man, Economy, and State, Rothbard scrie că, până la un punct, dimensiunea firmei este determinată de costuri, ca în modelul de manual. Dar „limitele superioare ale dimensiunilor relative ale firmelor sunt impuse de necesitatea existenței piețelor pentru fiecare factor de producție, în așa fel încât să fie posibil ca firma să-și calculeze profiturile și pierderile” (Rothbard 1962, p. 536). Acest argument depinde de noțiunea de „costuri implicite”. Valoarea de piață a costurilor de oportunitate pentru serviciile factorilor – ceea ce Rothbard numește „estimările veniturilor implicite” – poate fi determinată numai dacă există piețe exterioare pentru acei factori (pp. 542-44). De exemplu, dacă un antreprenor se angajează pe sine pentru a-și administra afacerea, costul de oportunitate al muncii sale trebuie inclus în costurile firmei. Însă fără o piață reală pentru serviciile manageriale ale antreprenorului, el nu va putea determina costul de oportunitate; bilanțul său va fi, prin urmare, mai puțin precis decât în situația în care ar putea măsura costul de oportunitate.

Aceeași problemă afectează o firmă care deține mai multe stadii de producție. O firmă mare, integrată este, de regulă, organizată sub forma unor grupuri de unități de afaceri semi-autonome, sau „centre de profit”, fiecare unitate sau divizie specializându-se pe un anumit bun final sau intermediar. Managementul central al firmei folosește veniturile implicite ale unităților de afaceri, așa cum sunt reflectate în conturile de profit și pierdere pe divizie, pentru alocarea capitalului fizic și financiar între divizii. Cele mai profitabile sunt extinse, iar cele mai puțin profitabile sunt reduse. Să presupunem că o firmă are o divizie în amonte care vinde o componentă intermediară către o divizie din aval. Pentru a calcula profiturile și pierderile pentru fiecare divizie, firma are nevoie de „prețuri de transfer” relevante economic pentru acea componentă. Dacă există o piață exterioară pentru componentă, firma poate folosi prețul de piață pe post de preț de transfer.^[13] Cu toate acestea, fără un preț de piață, prețul de transfer trebuie estimat prin altă metodă.

În practică, acest lucru se face, de obicei, prin metoda cost-plus; uneori, diviziile cumpărătoare și vânzătoare sunt lăsate să negocieze liber prețul (Eccles și White 1988; Shelanski 1993; King 1994). În cel mai bun caz, prețurile de transfer artificiale sau cu rol de substitut vor conține mai puțină informație decât prețurile de piață reale; Rothbard (1962, p. 547) pune problema și mai dur, echivalând prețurile substitut cu niște „simple simboluri arbitrare”. În orice caz, firmele care se bizuie pe asemenea prețuri vor avea de suferit. „Nefiind în măsură să calculeze un preț, firma n-ar putea să aloce rațional factorii și resursele de la un stadiu [sau divizie] la altul” (p. 547). Utilizarea bunurilor intermediare tranzacționate intern, pentru care nu există o piață exterioară de referință, introduce distorsiuni care diminuează eficiența organizațională. Acest lucru ne oferă elementul lipsă din teoriile contemporane ale organizării economice – o limită superioară: firma este constrânsă de nevoia unor piețe exterioare pentru toate bunurile tranzacționate intern. Cu alte cuvinte, nici o firmă nu poate deveni atât de mare încât să fie atât unicul producător, cât și unicul consumator al unui bun intermediar; pentru că atunci nu vor mai fi disponibile prețuri de transfer verificabile pe piață, iar firma nu va putea calcula profitul și pierderea diviziilor și, prin urmare, nu va putea aloca resursele corect între diferitele divizii. Așa cum punctează Rothbard:

Pentru că piața liberă tinde în permanență să stabilească cel mai eficient și profitabil tip de producție (fie tipul de bun, metoda de producție, alocarea factorilor, sau dimensiunea firmei), trebuie să conchidem că integrarea completă pe verticală pentru un bun de capital nu poate fi nicicând realizată pe piața liberă (dincolo de un nivel primitiv). Pentru fiecare bun de capital, trebuie să existe o piață definită pe care firmele cumpără și vând acel bun. Este evident că această legitate economică stabilește o limită superioară determinată a mărimii relative a unei firme pe piața liberă … Calculul economic devine și mai important pe măsură ce economia se dezvoltă și progresează, iar stadiile și complexitățile tipului și varietății bunurilor de capital cresc. Încă și mai însemnată pentru menținerea unei economii avansate este, atunci, păstrarea piețelor pentru bunurile de capital și toți ceilalți factori de producție. (pp. 547-48; sublinierile din original)

Ca și economia planificată central, firma are nevoie de piețe pentru a-i ghida acțiunile; fără acestea, firma nu poate supraviețui. A se nota că, în general, afirmația lui Rothbard se referă doar la limita superioară a firmei, nu la costul marginal pentru extinderea activităților firmei (câtă vreme există referințe de piață exterioare). De îndată, însă, ce firma se extinde până la punctul în care cel puțin o piață exterioară dispare, intervine problema calculului. Dificultățile se înrăutățesc cu cât dispar mai multe piețe, cu cât „insulele de haos calculațional se umflă și capătă proporții de mase și continente. Pe măsura ce sfera de incalculabilitate crește, gradul de iraționalitate, proasta alocare, pierderea, sărăcirea etc., devin mai mari” (p. 548). Altfel spus, firma este limitată de măsura în care există piețe pentru bunurile pe care le alocă intern. Fără prețuri de piață pentru aceste bunuri, firma trebuie să se bazeze pe metode ineficiente și relativ costisitoare pentru a-și genera propriile prețuri contabile, în vederea operării calculelor interne.^[14]

În mod semnificativ, în acest punct din Man, Economy, and State (p. 548) Rothbard lansează în discuție dezbaterea calculului în socialism, evidențiind faptul că cele două probleme sunt inextricabil legate. Motivul pentru care o economie nu poate calcula nu este acela că este socialistă, ci pentru că un singur agent deține și dirijează toate resursele. Elaborând pe această idee în eseul său din 1976, „Ludwig von Mises and Economic Calculation Under Socialism”, Rothbard explică:

Există un domeniu vital, dar neglijat, unde analiza calcului economic a lui Mises trebuie extinsă. Căci, într-un sens mai profund, teoria nu este deloc despre socialism! Mai degrabă, ea se aplică oricărei situații în care un grup a dobândit controlul mijloacelor de producție într-o arie extinsă – sau, în sens strict, pe întregul mapamond. Privind acest aspect al socialismului, nu este important dacă acest control unitar s-a obținut prin exproprieri coercitive determinate de socialism sau prin procese voluntare pe piața liberă. Întrucât lucrul pe care se concentrează teoria lui Mises nu sunt simplele și numeroasele ineficiențe ale proceselor politice comparativ cu procesele pieței generatoare de profit, ci faptul că piața bunurilor de capital a dispărut. Aceasta înseamnă că, tot așa cum planificatorul central socialist nu ar putea utiliza calculul economic, nici o Mare Firmă nu ar putea deține sau controla întreaga economie. Analiza misesiană se pretează oricărei situații în care piața bunurilor de capital a dispărut, într-o economie industrială complexă, fie din cauza socialismului, fie din cauza fuzionării într-o Mare Firmă sau un Mare Cartel. (Rothbard 1976, p. 75)

Așadar, analiza misesiană este valabilă pentru orice situație în care piața pentru un anume bun de capital dispare din motivul că firma a devenit atât de mare încât este unicul producător și utilizator al acelui bun. Așa cum am văzut, o astfel de firmă nu ar fi viabilă.

Este surprinzător că elaborarea argumentului lui Mises de către Rothbard nu s-a bucurat practic de atenție în scrierile austriece, chiar dacă el se regăsește de patru ori în Man, Economy, and State (p. 536, p. 543, pp. 547-48 și p. 585), și, din nou, în eseul din 1976.^[15] Argumentul necesită aprofundare și dezvoltare suplimentară, care ar trebui să se dovedească a fi exerciții rodnice, deoarece din literatura contemporană pe problema dimensiunii firmei lipsește o explicație adecvată a limitelor organizării. Totodată, analiza rothbardiană sugerează și o linie de cercetare în domeniul strategiei de afaceri: ceteris paribus, firmele în măsură să utilizeze prețuri de transfer de piață, ar trebui ca, pe termen lung, să le întreacă pe cele care folosesc prețuri de transfer administrate sau negociate.^[16]

Deocamdată, există puțină cercetare empirică pe acest subiect, cu toate că este posibilă emergența unei „Școli austriece de strategie” (Jacobson 1992). Cu toate acestea, o chestiune conexă, care a primit o atenție considerabilă, este dificultatea alocării costurilor globale sau a costurilor fixe între divizii. Dacă un input este indivizibil (sau nonexcludabil), atunci nu se poate calcula costul de oportunitate exclusiv al părții folosite de o anumită divizie (a se vedea Rogerson 1992 pentru o tratare a aceste probleme).^[17] Firmele cu costuri globale mari ar trebui, astfel, să aibă un dezavantaj relativ în fața firmelor care pot aloca costurile mai precis între unitățile operaționale. Într-adevăr, în literatura pe tema contabilității costurilor s-a manifestat recent un interes pentru „contabilitatea prin simularea pieței” (Staubus 1986), prin care firmele încearcă să evalueze prețul la care s-ar tranzacționa un activ pe piață, în baza prețurilor de piață observate și a informației aferente. Poziția rothbardiană asupra limitelor dimensiunii firmei sugerează că metoda simulării pieței s-ar putea dovedi o tehnică de contabilitate utilă.

Până la momentul eseului din 1976, Rothbard adoptase deja un cadru coasian explicit în discuțiile lui pe tema limitelor dimensiunii firmei. Propriul său mod de a pune problema, mărturisește Rothbard,

servește la extinderea analizei notabile a profesorului Coase a determinanților de piață a dimensiunii firmei, sau a amplorii relative a planificării corporative în cadrul firmei în contrapondere cu folosirea schimbului și a mecanismului prețurilor. Coase a subliniat că există beneficii descrescânde și costuri în creștere pentru fiecare dintre cele două alternative, rezultând, cum spune el, o „cantitate optimă de planificare” în cadrul sistemului de piață liberă. Teza noastră adaugă aceea că costul planificării corporative interne devine prohibitiv de îndată ce piețele pentru bunurile de capital încep să dispară, astfel încât optimul pieței libere va fi atins cu mult înaintea nu numai a unei unice Firme Mari pe o întreagă piață mondială, dar și a oricărei dispariții a piețelor specifice și deci a calcului economic pentru acel bun sau resursă (Rothbard 1976, p. 76)

Acest lucru este demn de luat în considerare deoarece, chiar târziu, în 1972, Coase își descria articolul din 1937 ca fiind „adesea citat, dar puțin folosit” (Coase 1972, p. 62). ”Production, Information Costs, and Economic Organization” de Alchian și Demsetz, a apărut abia în 1972, iar Markets and Hierarchies de Williamson, abia în 1975. Rothbard a fost, astfel, printre primii scriitori care au extins și elaborat perspectiva coasiană.

Discreționarismul managerial și piețele financiare^[18]

Așa cum s-a menționat mai sus, o bună parte din cercetarea prezentă în teoria firmei se concentrează pe problema agenției. În ce condiții pot managerii exercita un comportament discreționar? Ce tipuri de reguli sau mecanisme pot fi concepute pentru a alinia interesele managerilor cu ale proprietarilor? Fără reguli eficiente, ce acțiuni vor alege managerii? O aplicație timpurie a fost pretinsa „separare a proprietății de control” în corporația modernă. Berle și Means (1932) argumentau că firma modernă nu este condusă de către proprietarii săi, acționarii, ci de către managementul salarizat, ale cărui interese sunt diferite de cele ale acționarilor și cuprind avantaje, prestigiu și alte asemenea recompense. În măsura în care corporația are un acționariat difuz, nici un acționar nu are suficientă motivație să se angajeze într-o monitorizare (costisitoare) a deciziilor manageriale, deci caracterul discreționar va înflori în detrimentul valorii de piață a firmei.

Eseul lui Henry Manne, „Fuziunile și piața de control corporativ” (1965), contraargumenta că discreționarismul managerial va fi limitat câtă vreme există o piață activă pentru controlul corporațiilor. Atunci când managerii au comportament discreționar, prețul acțiunilor firmei scade, iar aceasta atrage preluarea și înlocuirea ulterioară a managementului în exercițiu. Prin urmare, chiar dacă managerii au o autonomie considerabilă în ce privește operațiunile cotidiene ale firmei, piața de capital impune o limită strictă comportamentului lor.^[19] Există o vastă și divergentă literatură despre eficacitatea mecanismului achizițiilor în disciplinarea managementului (a se vedea Romano 1992 pentru o sinteză). Dacă managerii își doresc achizițiile pentru a-și crește prestigiul sau aria de control – „să construiască imperii” – atunci o piață nereglementată va genera „prea multe preluări”. Alte critici evidențiază că în măsura în care diferența dintre prețul curent (subevaluat) al firmei și valoarea de piață post-preluare este larg cunoscută, atunci acționarii firmei țintă vor refuza să-și vândă acțiunile până ce prețul curent nu este licitat în sus, însușindu-și o parte din câștigurile acționarilor firmei cumpărătoare. În asemenea condiții, piața va genera „prea puține” preluări.^[20]

Intuiția centrală din articolul lui Manne se regăsește și în Acțiunea umană (1949), în pasajul care distinge între ceea ce Mises numește „managementul pentru profit” și „managementul birocratic” (pp. 308-11). Într-adevăr, recunoaște Mises, managementul salarizat al unei corporații deține o autonomie considerabilă în operațiunile cotidiene ale firmei. Cu toate acestea, acționarii iau deciziile ultime în a-i aloca resurse firmei, prin vânzarea și cumpărarea de acțiuni:

Doctrina [Berle-Means] nesocotește în întregime rolul pe care piețele de capital și monetară, bursele de acțiuni și obligațiuni, pe care un limbaj pertinent le numește pur și simplu „piață”, îl joacă în administrarea afacerilor în care sunt angrenate corporațiile … modificările prețurilor acțiunilor comune și preferențiale și ale obligațiunilor corporațiilor sunt mijlocul întrebuințat de capitaliști pentru a-și asigura supremul control asupra fluxurilor de capital. Structura prețurilor, așa cum este ea determinată de speculațiile de pe piețele monetară și de capital, nu stabilește numai cât capital este disponibil pentru desfășurarea afacerilor fiecărei corporații; ea creează o stare de lucruri la care managerii trebuie să-și ajusteze operațiunile în detaliu. (p. 303)

Mises nu identifică mecanismul achizițiilor per se ca pe un mijloc pentru capitaliști de exercitare a controlului – preluările erau mult mai puțin populare înainte de sfârșitul anilor 1950, când oferta publică de cumpărare a devenit metoda preferată de achiziție, înlocuind obținerea controlului prin majoritate de acțiuni (proxy contest) – dar ideea principală este limpede: adevăratul fundament al sistemului de piață nu sunt piața bunurilor, piața muncii, piața pentru servicii de management, ci piața de capital, unde se exercită judecățile antreprenoriale și se iau decizii.^[21]

Așa cum am văzut mai sus, modul cum tratează Mises importanța piețelor financiare constituie cheia respingerii finale a lui Lange, Lerner și a altor socialiști de piață, care au criticat argumentul despre calcul (Mises 1949, pp. 694-711). Socialiștii de piață, susținea Mises, nu înțelegeau că principala sarcină a sistemului de piață nu sunt prețurile bunurilor de consum, ci alocarea capitalului între diferitele ramuri ale industriei. Concentrându-se pe producție și pe decizii cu privire la prețuri într-o anumită structură de capital dată, socialiștii ignoră rolul esențial al piețelor de capital. Rothbard (1993) punctează că aceeași critică poate fi aplicată și modelului de manual al firmei ca funcție de producție, și acolo capitalul fiind considerat dat. „Microteoria neoclasică vorbește despre ‘manageri’ care produc până la punctul în care MR=MC, fără a pune problema despre cine le alocă sau cum li se alocă lor capitalul … și pot utiliza capitalul doar pentru investiții în firma lor, nu în altă parte. De aici rezultă concluzia absurdă că fiecare manager de firmă va încerca să stoarcă și ultimul cent de profit, împingând producția către MR=MC”. Din fericire, noua literatură despre relațiile contractuale și componentele de cost tranzacțional ca determinanți ai acestora a început să recupereze capitalul în microteoria acceptată.

În fine, referitor la doctrina Berle-Means, Mises observă în Acțiunea umană că „emergența unei clase manageriale omnipotente nu este un fenomen al economiei de piață neobstrucționate”, ci rezultatul politicii guvernamentale (Mises 1949, p. 307). Aici elaborează analiza mai veche din Birocrația (1944), în care ataca pretenția că birocrația decurge natural din dimensiunea firmei. Mises concepe birocrația ca fiind un comportament bazat pe norme, în antiteză cu comportamentul bazat pe profit. El rezervă termenul de „management birocratic” pentru acele activități de guvernanță pentru care nu există o valoare monetară de piață. Câtă vreme inputurile și outputurile firmei sunt cumpărate și vândute, managementul central va avea la dispoziție informația dată de prețurile de piață pentru evaluarea eficienței diferitelor departamente și divizii din firmă. În acest fel, managerilor din subordine li se poate acorda o libertate extinsă pentru a lua decizii operaționale curente.^[22] Dacă o organizație produce un bun sau un serviciu pentru care nu există un preț de piață – outputul unei agenții guvernamentale, de pildă – atunci managerii din subordine trebuie să primească instrucțiuni specifice despre cum să-și îndeplinească sarcinile.

Faptul că managerii din firmele private au libertatea de a lua deciziile de zi cu zi, argumentează Mises, nu transformă firma într-o organizație „birocratică”. „Nici o întreprindere ce are ca scop profitul, indiferent de mărimea ei, nu este susceptibilă să devină birocratică, cu condiția ca în managementul său să nu intervină statul. Tendința către rigiditatea birocratică nu este inerentă evoluției afacerilor. Este rezultatul amestecării statului în afaceri” (Mises 1944, p. 12). Prin aceasta Mises vrea să arate că intervenția guvernamentală împiedică antreprenorul să se folosească de calculul economic și să încerce să utilizeze prețurile pentru a impune disciplina managerială. Mises oferă trei exemple (pp. 64-73): taxe și reglementări de prețuri, care afectează profiturile corporațiilor (distorsionând un important semnal al performanței manageriale); legi care intervin în angajare și promovare (inclusiv prin nevoia de a angaja personal în domeniile relațiilor publice, juridic, contabilitate pentru a se conforma cu cerințele de raportare impuse de guvern); amenințarea omniprezentă a activităților arbitrare anti-trust și normative, care-i determină pe antreprenori să devină abili în „diplomație și mituire” (p. 72).

Mark Roe (1994) dezvoltă un argument similar în lucrarea sa recentă despre politica finanțelor corporative. Fenomenul, pe care el îl numește „manageri puternici, proprietari slabi”, nu este o excrescență a procesului pieței; el este rezultatul restricțiilor legale asupra deținerii și controlului firmei. În SUA, de exemplu, băncilor și altor instituții le este interzis să dețină firme; legile anti-trust nu permit aranjamente industriale de tipul keiretsu-ului japonez; restricțiile asupra preluărilor diluează efectele de disciplinare ale mecanismului achizițiilor. Legile care impun un acționariat difuz, creează ceea ce Roe numește „corporația Berle-Means”, în care „proprietatea fragmentată delegă puterea în interiorul firmei către manageri” (p. 93).^[23] Mises ar argumenta că, în absența unor asemenea restricții legale, autonomia managerială nu înseamnă ineficiență; este un instrument indispensabil pentru administrarea unei organizații mari, descentralizate. Dar firma trebuie să aibă o contabilitate divizionară precisă pentru evaluarea performanței managerilor, iar pentru aceasta are nevoie de informația conținută în prețurile de piață.

Abordări austriece alternative: Knight, incertitudinea și „Managementul de piață”

Recent, unii economiști austrieci au sugerat că paradigma coasiană ar putea fi prea îngustă, ancorată prea adânc în tradiția echilibrului general pentru a da seama în mod adecvat de problemele ridicate de Școala austriacă (Boudreaux și Holcombe 1989; Langlois 1994a). Ei susțin că teoria contemporană a firmei, pe linia lui Coase, reține perspectiva analizei echilibrului static și a maximizării profiturilor cu un set fix de posibile rezultate, care au probabilități cunoscute. Ca alternativă, unii autori propun cadrul lui Frank Knight din Risk, Uncertainty, and Profit (1921). Pradigma knightiană, susțin ei, oferă incertitudine veritabilă, dezechilibru și analiza proceselor, care lasă astfel loc pentru antreprenoriat real – aspecte despre care se spune că sunt mai specifice austriecilor. „Teoriile coasiană și knightiană ale firmei abordează chestiunea [existenței firmei] din două puncte de vedere diferite. Teoria coasiană consideră date inputurile și outputurile din procesul de producție al firmei și modelează firma ca pe o organizație ce acționează spre minimizarea costurilor transformării acestor inputuri în outputuri. … De cealaltă parte, în modelul lui Knight, antreprenoriatul este rolul principal al firmei” (Boudreaux și Holcombe 1989, p. 152). Economia costurilor tranzacționale a lui Williamson, așa cum este descrisă de Langlois (1994a, p. 175), lărgește noțiunea de minimizare a costurilor pentru a include costurile de tranzacție și, de asemenea, costurile de producție, dar rămâne esențialmente un exercițiu static acordând un rol limitat anticipărilor: „teoria admite arareori plauzibilitatea posibilității ca formele organizaționale să fie influențate de contexte care există doar ca viitoare eventualități, imaginate sau temute”.

Totuși, aceste descrieri creionează lucrurile prea grosier; așa cum indica recent Foss (1993c), există „două tradiții coasiene”. Prima, a legăturilor contractuale, asociată cu Alchian și Demsetz (1972), studiază structura mecanismelor ex ante de limitare a neglijenței atunci când supravegherea este costisitoare. Accentul cade pe monitorizare și stimulente în cadrul unei relații cu hazard moral (determinat exogen). Criticile precedente s-ar putea aplica acestei tradiții din literatura modernă, dar ele nu sunt aplicabile celeilalte tradiții, cea a guvernanței și specificității activelor, în special în formularea heterodoxă dată de Williamson. Paradigma costurilor tranzacționale a lui Williamson încorporează comportamentul non-maximizator (raționalitatea limitată); incertitudinea „structurală” și evenimente neprevăzute veritabile (contractele exhaustive nu sunt posibile, însemnând că nu pot fi cuprinse ex ante în contracte toate contingențele apărute ex post); și adaptarea în timp (relațiile comerciale se dezvoltă în timp, suferind, în genere, o „schimbare fundamentală”, care modifică termenii schimbului). Pe scurt, „cel puțin unele teorii moderne ale firmei nu presupun deloc un univers economic ‘închis’ – cu toate inputurile și outputurile relevante fiind date, acțiunea umană concepută ca maximizare etc. – văzut ca subiacent teoriei firmei de către [unii critici]” (Foss 1993a, p. 274). Altfel spus, se poate adopta o perspectivă fundamental coasiană fără a abandona ideea knightiană și austriacă a antreprenorului ca decident inovator ce surmontează incertitudinea.^[24]

Similar, abordarea descrisă în prezenta lucrare diferă de cele propuse în scrierile recente pe subiectul „managementului de piață” (Ellig 1993; Ellig și Gable 1993). Managementul de piață este filosofia conform căreia succesul firmei depinde în mod esențial de abilitatea de a reproduce caracteristicile pieței în interiorul organizației. O caracteristică este „piața internă” pentru bunuri intermediare (și pentru servicii precum cele financiare, legale, contabile și de suport pentru cercetare-dezvoltare), alături de înființarea unor centre de profit strict delimitate. Asemenea prețurilor de piață, aceste prețuri interne transmit informații despre circumstanțele locale. Alte caracteristici includ o „misiune” explicită sau o recunoaștere a competenței esențiale a firmei, responsabilități și roluri clar definite pentru angajații de la nivelurile inferioare (similar cu drepturile de proprietate dintr-o economie de piață), o „cultură corporatistă” bine definită (obiceiuri, norme comportamentale) și luarea deciziilor într-o maniera descentralizată.

La baza managementului de piață se află modelul producției în echipă sau al legăturilor contractuale, propus de Alchian și Demsetz (1972), completat cu teoria „capacităților” a lui Edith Penrose (1959), G.B. Richardson (1972) și David Teece (1980, 1982). Nu este locul aici pentru a discuta pe larg teoria capacităților; este suficient să menționăm că această viziune are atât susținători, cât și detractori.^[25] Punctul relevant este acela că scrierile pe tema managementului de piață, ca și celelalte scrieri în tradiția legăturilor contractuale, descriu inexact natura „planificării” din interiorul firmei. De pildă, ele atribuie tradiției Coase-Williamson viziunea conform căreia „piețele interne sunt sortite eșecului deoarece firma de afaceri este prin natura sa o ierarhie de comandă” (Ellig 11993, p. 9). De cealaltă parte, tradiția coasiană, nu sugerează că firmele adoptă, sau că ar trebui să adopte, o structură de comandă și control; dimpotrivă, așa cum s-a văzut, firma modernă tinde să fie semnificativ mai descentralizată, astfel încât managerii și angajații de la toate nivelurile operaționale să se poată folosi de cunoașterea locală. Nu toate deciziile sunt luate de sus în jos, prin fiat executiv; corporația „în formă de M”, descrisă de Williamson și Chandler, este un amestec de piață și ierarhie, de centralizare și descentralizare.

Cu alte cuvinte, antreprenorul ia anumite decizii în mod discreționar – prin „fiat”; firma este, în mod cert, mai degrabă un „taxis”, decât un „cosmos” (ca să utilizăm terminologia ezoterică a lui Hayek). Aceasta nu înseamnă însă că toate deciziile trebuie să fie luate la vârf; putem fi de acord cu literatura managementului de piață când afirmă că „nici planificarea centralizată, nici comanda și controlul nu sunt caracteristicile definitorii ale firmei de afaceri” (p. 11). Într-adevăr, dată fiind concurența din piețele produselor și ale factorilor de producție, firmele vor tinde întotdeauna către optimul de caracteristici „similare pieței”. Problema firmei nu este, așadar, prea multă planificare „conștientă”; chestiunea crucială este dacă aceste planuri sunt făcute și testate într-un cadru mai extins, de piață. Planurile antreprenorilor pot fi puse în aplicare, așa cum s-a arătat mai sus, doar atunci când există piețe definite pentru toate bunurile și activitățile tranzacționate în interiorul firmei. Firmele nu au neapărată nevoie de piețe interne, ci de informația generată de prețurile de piață.

Concluzie

Scopul acestei lucrări a fost să sublinieze anumite contribuții austriece la teoria firmei și să sugereze câteva direcții posibile pentru cercetări viitoare în același spirit. În particular, argumentul lui Rothbard cu privire la nevoia de piețe pentru bunurile intermediare și a modului în care acestea setează limite dimensiunii și anvergurii organizațiilor merită să fie elaborat mai departe. Această direcție s-ar putea dovedi mai rodnică decât alte tradiții austriece alternative.

[Traducere de Mihai Tănăsuică după „Economic Calculation and the Limits of Organization”, Review of Austrian Economics, volume 9, number 2, 1996, pp. 3-28.]

Referințe bibliografice

Acs, Zoltan J ., and Daniel A. Gerlowski. 1996. Managerial Economics and Organization. Englewood Cliffs, N.J.: Prentice-Hall.

Alchian, Armen A., and Harold Demsetz. 1972. “Production, Information Costs, and Economic Organization.” American Economic Review 62: 777-95.

Arrow, Kenneth J. 1974. The Limits of Organization. New York: W.W. Norton.

Barone, Enrico. 1908. “The Ministry of Production in the Collectivist State.” In Hayek, ed., 1935a. Pp. 245-90.

Batemarco, Robert. 1985. “Positive Economics and Praxeology: The Clash of Prediction and Explanation.” Atlantic Economic Journal 13 (2): 31-37.

Baye, Michael, and Richard Beil. 1994. Managerial Economics and Business Strategy. Burr Ridge, Ill.: Irwin.

Bergson, Abram. 1948. “Socialist Economics.” In Howard S. Ellis, ed., A Survey of Contemporary Economics. Vol. 1. Homewood, Ill.: Richard D. Irwin. Pp. 412-48.

Berle, Adolph A., and Gardiner C. Means. 1932. The Modern Corporation and Private Property. New York: Macmillan.

Boettke, Peter J., ed. 1994. The Elgar Companion to Austrian Economics. Aldershott, U.K.: Edward Elgar.

Boland, Lawrence A. 1979. “A Critique of Friedman’s Critics.” Journal of Economic Literature 17: 503-22.

Boudreaux, Donald J ., and Randall G. Holcombe. 1989. “The Coasian and Knightian Theories of the Firm.” Managerial and Decision Economics 10: 147-54.

Caldwell, Bruce J. 1980. “A Critique of Friedman’s Methodological Instrumentalism.” Southern Economic Journal 47 (2): 366-74.

— . 1984. Appraisal and Criticism in Economics: A Book of Readings. Boston: Allen and Unwin.

Coase, Ronald H. 1937. “The Nature of the Firm.” In Coase, 1988b. Pp. 33-55.

— . 1972. “Industrial Organization: A Proposal for Research.” In Coase, 1988b. Pp. 57-74.

–. 1988a. “The Firm, the Market, and the Law.” In Coase, 1988b. Pp. 1-31.

–. 1988b. The Firm, the Market and the Law. Chicago: University of Chicago Press.

–. 1991. “The Institutional Structure of Production.” American Economic Review 82: 713-19.

Conner, Kathleen. 1991. “An Historical Comparison of Resource-Based Theory and Five Schools of Thought within Industrial Organization Economics: Do We Have a New Theory of the Firm?” Journal of Management 17: 121-54.

De Marchi, Neil, ed. 1988. The Popperian Legacy in Economics. Cambridge: Cambridge University Press.

Dickinson, Henry Douglas. 1933. “Price Formation in a Socialist Community.” Economic Journal 43: 237-50.

Eccles, Robert, and Harrison White. 1988. “Price and Authority in Inter-Profit Center Transactions.” American Journal of Sociology 94: Supplement, S17-S48.

Ellig, Jerry. 1993. “Internal Pricing for Corporate Services.” Working Paper. Center for the Study of Market Processes, George Mason University.

Ellig, Jerry, and Wayne Gable. 1993. Introduction to Market-Based Management. Fairfax, Va.: Center for Market Processes.

Ericson, Richard E. 1991. “The Classical Soviet-Type Economy: Nature of the System and Implications for Reform.” Journal of Economic Perspectives 5 (4): 11-27.

Fama, Eugene F. 1980. “Agency Problems and the Theory of the Firm.” Journal of Political Economy 88: 288-307.

Foss, Nicolai Juul. 1993a. “More on Knight and the Theory of the Firm.” Managerial and Decision Economics 14: 269-76.

— . 1993b. “Theories of the Firm: Contractual and Competence Perspectives.” Journal of Evolutionary Economics 3: 127-44.

— . 1993c. “The Two Coasian Traditions.” Review of Political Economy 4: 508-32.

— . 1994. “The Theory of the Firm: The Austrians as Precursors and Critics of Contemporary Theory.” Review of Austrian Economics 7 (1): 31-65.

Furubotn, Eirik, and Rudolf Richter. 1991. The New Institutional Economics: An Assessment. College Station, Texas: Texas A&M Press.

Gilson, Ronald J. 1995. “Corporate Governance and Economic Efficiency: When Do Institutions Matter?” Working Paper no. 121, John M. Olin Program in Law and Economics, Stanford Law School.

Gray, Alexander. 1946. The Socialist Tradition: Moses to Lenin. London: Longmans, Green.

Grossman, Sanford J., and Oliver D. Hart. 1986. “The Costs and Benefits of Ownership: A Theory of Vertical and Lateral Integration.” Journal of Political Economy 94: 691-719.

Hayek, F. A., ed. 1935a. Collectivist Economic Planning. Clifton, N.J.: Augustus M. Kelley, 1975.

— . 1935b. Prices and Production. London: Routledge and Kegan Paul.

— . 1937. “Economics and Knowledge.” In Hayek, 1948. Pp. 33-56.

— . 1940. “The Competitive Solution.” In Hayek, 1948. Pp. 181-208.

— . 1945. “The Use of Knowledge in Society.” In Hayek, 1948. Pp. 77-91.

— . 1948. Individualism and Economic Order. Chicago: University of Chicago Press.

Heilbroner, Robert L. 1970. Between Capitalism and Socialism: Essays in Political Economics. New York: Random House.

— . 1990. “Reflections After Communism.” The New Yorker (September 10): 91-100.

Hirshleifer, Jack. 1956. “On the Economics of Transfer Pricing.” Journal of Business 29: 172-89.

Hoff, T. J. B. 1949. Economic Calculation in the Socialist Society. Indianapolis: LibertyPress, 1981.

Holmstrom, Bengt R., and Jean Tirole. 1989. “The Theory of the Firm.” In Richard Schmalensee and Robert D. Willig, eds., Handbook of Industrial Organization. Vol. 1. Amsterdam: North-Holland. Pp. 61-133.

Jacobson, Robert. 1992. “The ‘Austrian’ School of Strategy.” Academy of Management Review 17 (4): 782-807.

King, Elizabeth A. 1994. Transfer Pricing and Valuation in Corporate Taxation: Federal Legislation us. Administrative Practice. Boston: Kluwer Academic Publishers.

Kirzner, Israel M. 1988. “The Economic Calculation Debate: Lessons for Austrians.” Review of Austrian Economics 2: 1-18.

Klein, Benjamin, Robert A. Crawford, and Armen A. Alchian. 1978. “Vertical Integration, Appropriable Rents, and the Competitive Contracting Process.” Journal of Law and Economics 21: 297-326.

Klein, Peter G. 1994. “Mergers and the Market for Corporate Control.” In Boettke,ed., 1994. Pp. 394-401.

Knight, Frank H. 1921. Risk, Uncertainty, and Profit. New York: Hart, Schaffner and Marx.

Kornai, Janos. 1986. “The Soft Budget Constraint.” Kyklos 39 (1): 3-30.

Kreps, David M. 1990. A Course in Microeconomic Theory. Princeton, N.J.: Princeton University Press.

Lange, Oskar. 1936-37. “On the Economic Theory of Socialism.” Review.of Economic Studies 4 (October 1936): 53-71, and 4 (February 1937): 132-42. Revised and republished in Lippincott, 1938. Pp. 55-143.

— . 1958. “The Role of Planning in Socialist Economy.” In Morris Bornstein,ed. Comparative Economic Systems. Homewood, Ill.: Richard D. Irwin, 1969. Pp. 169-81.

— . 1965. “The Computer and the Market.” In Alec Nove and D. M. Nuti, eds. Socialist Economics. London: Penguin Books, 1972. Pp. 401-5.

Langlois, Richard N. 1988. “Economic Change and the Boundaries of the Firm.” Journal of Institutional and Theoretical Economics 144 (4): 635-57.

— . 1992a. “Orders and Organizations: Thward an Austrian Theory of Social Institutions.” In Bruce J. Caldwell and Stephan Boehm, eds., Austrian Economics: Tensions and New Directions. Boston, Dordrecht, and London: Kluwer Academic Publishers. Pp. 165-83.

–. 1992b. “Transaction Cost Economics in Real Time.” Industrial and Corporate Change 1 (1): 99-127.

— . 1994a. “The Boundaries of the Firm.” In Boettke, ed., 1994. Pp. 173-78.

— . 1994b. “The ‘New’ Institutional Economics.” In Boettke, ed., 1994. Pp. 535-40.

Lavoie, Don. 1985. Rivalry and Central Planning: The Socialist Calculation Debate Reconsidered. Cambridge: Cambridge University Press.

Lerner, Abba. 1934. “Economic Theory and Socialist Economy.” Review of Economic Studies 2: 51-61.

Lippincott, Benjamin E., ed. 1938. On the Economic Theory of Socialism. New York: McGraw-Hill, 1964.

Machlup, Fritz. 1934. Fuhrer durch. die Krisenpolitih, Vienna: J. Springer.

— . 1974. “Integrationshemmende Integrationspolitik.” In Herbert Giersch, ed., Berhnard-Harms- Vorlesungen. Kiel: Institut fur Weltwirtschaft.

— . 1976. “Discussion of the Four Papers.” In Moss, ed., 1976. Pp. 111-15.

Manne, Henry G. 1965. “Mergers and the Market for Corporate Control.” Journal of Political Economy 73 (April): 110-20.

Milgrorn, Paul A., and John Roberts. 1992. Economics, Organization, and Management. Englewood Cliffs, N.J.: Prentice-Hall.

Minkler, Alanson P. 1993a. “Knowledge and Internal Organization.” Journal of Economic Behavior and Organization 21 (1): 17-30.

— . 1993b. “The Problem with Dispersed Knowledge: Firms in Theory and Practice.” Kyklos 46 (4): 569-87.

Mises, Ludwig von. 1920. “Economic Calculation in the Socialist Commonwealth.” Trans. S. Adler. Pp. 87-130 in Hayek, ed., 1935a.

— . 1944. Bureaucracy. New Haven: Yale University Press.

— . 1947. Planned Chaos. Irvington-on-Hudson, N.Y.: Foundation for Economic Education. Reprinted as “Epilogue” to Mises, Socialism: An Economic and Sociological Analysis. Indianapolis: LibertyClassics, 1981.

— . 1949. Human Action: A Treatise on Economics. 3rd. rev. ed. Chicago: Henry Regnery, 1966. (Acțiunea umană: Tratat de teorie economică, Institutul Ludwig von Mises România, București, 2018)

Moss, Laurence S., ed. 1976. The Economics of Ludwig von Mises: Toward a Critical Reappraisal. Kansas City: Sheed and Ward.

Musgrave, Alan. 1981. “‘Unreal Assumptions’ in Economic Theory: The F-Twist Untwisted.” Kyklos 34: 377-87.

Nelson, Richard R. 1991. “Why Do Firms Differ, and How Does It Matter?” Strategic Management Journal 12: 61-74.

Penrose, Edith. 1959. The Theory of the Growth of the Firm. 3rd. ed. New York: Oxford University Press, 1995.

Pierson, N. G. 1902. “The Problem ofValue in the Socialist Community.” In Hayek, 1935a. Pp. 41-85.

Futterman, Louis, ed. 1986. The Economic Nature of the Firm: A Reader. Cambridge: Cambridge University Press.

Richardson, G. B. 1972. “The Organization of lndustry.” Economic Journal 82: 883-96. Reprinted in Richardson, Information and Investment: A Study in the Working of the Competitive Economy. Oxford: Clarendon Press, 1990. Pp. 224–42.

Rizzo, Mario J. 1978. “Praxeology and Econometrics: A Critique of Positivist Economics.” In Louis M. Spadaro, ed., New Directions in Austrian Economics.

Kansas City, Mo.: Sheed Andrews and McMeel. Pp. 40-56.

Robbins, Lionel. 1934. The Great Depression. New York: Macmillan.

Roe, Mark J. 1994. Strong Managers, Weak Owners: The Political Roots of American Corporate Finance. Princeton: Princeton University Press.

Rogerson, William P. 1992. Overhead Allocation and Incentives for Cost Minimization. in Defense Procurement. Santa Monica, Calif.: Rand Corporation.

Romano, Roberta. 1992. “A Guide to Takeovers: Theory, Evidence, and Regulation.” Yale Journal on Regulation 9: 119-80.

Rothbard, Murray N. 1962. Man, Economy, and State: A Treatise on Economic Principles. 2 Vols. Los Angeles: Nash, 1970.

— . 1976. “Ludwig von Mises and Economic Calculation Under Socialism.” In Moss, ed. 1976. Pp. 67-77.

— . 1991. “The End of Socialism and the Calculation Debate Revisited.” Review of Austrian Economics 5 (2): 51-76.

— . 1993. Letter to Sandra K. Johnson, January 20.

Rubin, Paul H. 1990. Managing Business Transactions: Controlling the Cost of Coordinating, Communicating, and Decision Making. New York: Macmillan.

Salerno, Joseph T. 1990. “Postscript” to reprint of Mises, 1920. Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute.

Schumpeter, Joseph A. 1942. Capitalism, Socialism and Democracy. New York: Harper and Row.

Shelanski, Howard A. 1993. Transfer Pricing and the Organization of Intrafirm Exchange. Unpublished Ph.D. Dissertation, Department of Economics, University of California, Berkeley.

Shelanski, Howard A., and Peter G. Klein. 1995. “Empirical Research in Transaction Cost Economics: A Review and Assessment.” Journal of Law, Economics and Organization 11 (2): 335-61.

Staubus, George J. 1986. “The Market Simulation Theory of Accounting Measurement.” Accounting and Business Research 16 (62): 117-32.

Taylor, Fred M. 1929. “The Guidance of Production in a Socialist State.” In Lippincott, 1938. Pp. 41-54.

Teece, David J. 1980. “Economies of Scope and the Scope of the Enterprise.” Journal of Economic Behavior and Organization 1 (3): 223-47.

— . 1982. “Towards an Economic Theory of the Multi-Product Firm.” Journal of Economic Behavior and Organization 3: 39-64.

Teece, David J., Gary Pisano, and Amy Shuen. 1992. “Dynamic Capabilities and Strategic Management.” Working Paper. Center for Research in Management. Haas School of Business. University of California at Berkeley.

Weber, Max. 1921. Economy and Society. Berkeley: University of California Press, 1978.

Williamson, Oliver E. 1975. Markets and Hierarchies: Analysis and Antitrust Implications. New York: Free Press.

— . The Economic Institutions of Capitalism. New York: Free Press.

–. 1991. “Private Ownership and the Capital Market.” In Horst Siebert, ed., Privatization: Symposium in Honor of Herbert Giersch. Tubingen: J.C.B. Mohr (Paul Siebeck). Pp. 27-54.

— . 1996. The Mechanisms of Governance. New York: Oxford University Press.

Winiecki, Jan. 1990. “Why Economic Reforms Fail in the Soviet Union.” Economic Inquiry 28: 195-221.

Note:

1. Pentru o vedere de ansamblu a noii economii instituționale și a teoriei firmei a se vedea Coase (1991); Furubotn și Richter (1991); Holmström și Tirole (1989), Langlois (1994b), și Journal of Institutional and Theoretical Economis (Martie 1993, Martie 1994, Martie 1995). Pentru o prezentare a datelor empirice conexe a se vedea Shelanski și Klein (1995). ↑
2. Cadrul teoretic al costurilor tranzacționale a fost deja redat în manuale: Kreps (1990, pp. 744-90), Rubin (1990), Milgrom și Roberts (1992), Baye și Beil (1994) și Acs și Gerlowski (1996). ↑
3. Avem în vedere lucrările recente ale lui Boudreaux și Holcombe (1989), Foss (1993a, 1993b, 1993c), Langlois (1988, 1992a, 1992b) și Minkler (1993a, 1993b). ↑
4. Pentru critici ale instrumentalismului vezi Rizzo (1985) și Batemarco (1985). Pentru interpretări ale eseului lui Milton Friedman din 1953 despre „pozitivism economic” – sursa de la care se revendică viziunile pe metodă ale majorității economiștilor – vezi Boland (1979), Caldwell (1980) și Musgrave (1981); republicate toate in Caldwell (1984) și De Marchi (1988). ↑
5. Într-adevăr, economia costurilor tranzacționale a lui Williamson este uneori descrisă ca ramură legată de „guvernanță” sau de specificitatea activelor în cadrul Noii Economii Instituționale, în opoziție cu ramura „măsurării” sau cu cea a producției în echipă (asociate cu Alchian și Demsetz 1972). ↑
6. Austriecii ar adăuga că pământul, capitalul și munca – inclusiv „managementul” – nu sunt singurele inputuri sau factori de producție. Există și antreprenoriat sau surmontarea incertitudinii și ceea ce Rothbard (1962, pp. 538-41) numește deținere sau „factorul luării deciziilor” (decision-making factor). Pe aceeași temă vezi și Mises (1949, pp. 291-52 și pp. 66-68). ↑
7. Pentru exemple de „descrieri standard” ale dezbaterii pe calcul as se vedea Schumpeter (1942, pp. 172-86) și Bergson (1948). Discuția noastră despre „viziunea revizionistă” îl urmează pe Hoff (1949), Salerno (1990) și Rothbard (1991). ↑
8. Alte lucrări care propuneau argumente similare cu cele ale lui Mises includ „The Problem of Value in the Socialism Community” de N.G. Pierson (1902) și bucăți din Economy and Society de Max Weber (1921). ↑
9. Ar fi în van să amintim că, de la prăbușirea sistemului de planificare centrală din Europa de est, autorul acestui comentariu s-a răzgândit, scriind că deși „cu cincizeci în urmă, exista impresia că Lange a câștigat decisiv dezbaterea cu privire la planificarea socialistă,” în prezent „se vede, desigur, că Mises a avut dreptate” (Heilbroner 1990, p. 92). ↑
10. Lange a susținut câțiva ani mai târziu că până și socialismul de piață ar fi depășit odată cu apariția computerelor de mare viteză, care ar putea rezolva instantaneu un număr uriaș de ecuații simultane pentru planificatorul central: „Dacă ar fi să rescriu astăzi eseul meu [din 1936], sarcina mea ar fi mult mai simplă. Răspunsul meu pentru Hayek și Robbins ar fi: care este problema? Haideți să introducem ecuațiile simultane într-un computer electronic și vom obține soluția în mai puțin de o secundă. Procesul de piață cu tatonările sale greoaie pare demodat. Într-adevăr, poate fi considerat drept un instrument de calcul al erei pre-electronice” (Lange 1965, pp. 401-2). Desigur, Lange nu avea multă experiență cu computerele. De asemenea, în perioada cât a fost președintele Consiliului economic polonez, în anii 1950, Lange nu a încercat niciodată să pună în practică socialismul de piață (a se vedea Lange 1958). ↑
11. Tindem să uităm cât de veche este ideea socialismului, aceasta nefiind o invenție a secolului douăzeci; subtilul celebrei cărți a lui Alexander Gray, The Socialist Tradition (1946), este „De la Moise la Lenin”. ↑
12. Mises alocă o secțiune din articolul din 1920 ”Reponsabilității și inițiativei în întreprinderea socialistă”, dar în mod clar o consideră ca pe o probelmă secundară pentru planificatorii socialiști, nu ca problemă principală. ↑
13. Rothbard (1962, pp. 900-1, n. 56) remarcă faptul că prețul de transfer implicit poate fi oarecum mai mare sau mai mic față de prețul de piață existent, deoarece intrarea pe piață a unei divizii prin vânzare sau cumpărare poate modifica puțin prețul în sus sau în jos. Deci, spre deosebire de Hirshleifer (1956), Rothbard nu are nevoie ca piața exterioară să fie prefect competitivă pentru ca un preț de transfer de piață să aibă relevanță economică. Pentru Rothbard, piețele „subțiri” sunt suficient de adecvate: tot ce trebuie pentru existența unei „piețe exterioare” reale, este existența a cel puțin unui producător (vânzător) al bunului intermediar.

    Desigur, dacă prețurile exterioare sunt perfect competitive, atunci economia trebuie că se află într-un echilibru general, în care informația este perfectă și toate contractele sunt complete și în care, așadar, nu este nevoie de firme. ↑

14. Nu înseamnă că necesitatea firmelor mari de a avea prețuri exterioare pentru a putea funcționa eficient implică neapărat firme de dimensiuni mai mari acolo unde piețele exterioare sunt „dense” sau mai bine dezvoltate. Dimpotrivă, firmele mari, de obicei, emerg tocmai acolo unde piețele sunt slab dezvoltate sau obstrucționate de intervenția guvernamentală; acestea sunt tipurile de circumstanțe care conferă antreprenorilor un avantaj în coordonarea activităților interne. Cu toate acestea, astfel de firme sunt în continuare constrânse de nevoia unor piețe exterioare de referință. ↑
15. Lavoie amintește succint analiza lui Rothbard în Rivalry and Central Planning (1985, p. 62n). Într-un comentariu la eseul lui Rothbard din 1976, Fritz Machlup se declară „intrigat” de analogia dintre problema planificatorului central și problema firmei, descriind-o ca pe „o chestiune pe care am încercat s-o vând în câteva din publicațiile mele … dar, din nefericire, fără prea mult succes” (Machlup 1976, p. 114). El citează o carte mai veche (Machlup 1934, în special pp. 209-14) și un articol mai târziu (Machlup 1974, în special pp 42-45 și 52-54), ambele publicate în germană, pe subiectul prețurilor de transfer „artificiale”. Argumentul este indiciat, de asemenea, și de Hayek în Prices and Production (1935b, p. 63), într-o tratare a integrării pe verticală. ↑
16. Această linie de raționare are implicații interesante pentru studiul inovației. De vreme ce este mai probabil ca firma inovatoare să folosească bunuri intermediare unice, inovația aduce, pe lângă beneficii, costul unor distorsiuni interne mai severe. Calculul economic este, deci, un obstacol în plus pe care inovatorul trebuie să-l depășească. ↑
17. Mises (1944, p. 32) a recunoscut problema alocării costurilor globale, indicând-o ca pe o posibilă excepție a ideii contabilizării costurilor divizionale ca reflectând costurile „reale”. ↑
18. Această secțiune se bazează pe Klein (1994, pp. 397-98). ↑
19. Există și alte mecanisme de limitare a activităților discreționare ale managerilor, precum însăși piața pentru servicii de management; pe această temă a se vedea Fama (1980). Williamson (1975) argumentează că piața de capital, ca mecanism de control exterior, tinde să fie mai puțin eficientă decât un mecanism intern, așa cum ar fi adoptarea unei structuri „de formă M”. Articolul lui Fama, împreună cu cel al lui Manne și alte căteva articole importante pe subiect, sunt adunate în Putterman , ed. (1986). ↑
20. Eroarea din acest ultim argument este că acționarii nu vor avea, în general, aceeași informație pe care o au managementul în exercițiu, „prădătorii” din exterior sau specialiștii. Nu este în interesul micului acționar să se pună la curent cu toate aceste detalii; acesta este motivul pentru care el delegă aceste responsabilități managerilor din capul locului. Speculantul care descoperă o diferență între valoarea actuală de piață a firmei și valoarea potențială cu un nou management are oportunitatea obținerii unui profit antreprenorial (scăzând costurile tranzacționale pentru preluarea firmei). Din cauză că acționarii au delegat aceste responsabilități, ei nu vor câștiga, în genere, o parte din aceste profituri. Așa cum observă Rothbard (1962, p. 372) însă, de vreme ce acționarii (proprietarii) aleg să delege responsabilitatea operațională managerilor – externalizând, contractând, funcția managerială – ei păstrează drepturile ultime de control corporativ. ↑
21. Cf. Rothbard (1962, p. 538): „Managerii angajați pot administra producția sau alege procesele de producție. Însă responsabilitatea finală și controlul producției revin, inevitabil, proprietarului, afaceristului în proprietatea căruia se află bunul până la momentul vânzării. Proprietarii sunt cei care decid cât capital și în ce procese de producție să investească. Și, în mod particular, proprietarii sunt cei care trebuie să-i aleagă pe manageri. Deciziile ultime privind utilizarea proprietății lor și alegerea persoanelor care să o administreze trebuie luate de către proprietari și de nimeni altcineva.” ↑
22. Primul capitol din Birocrația, despre managementul pe baza de profit și despre sursa profitului antreprenorial, conține o relatare remarcabil de lucidă a calcului economic din capitalism și a imposibilității acestuia în socialism. „Unui antreprenor dintr-o societate capitalistă, un factor de producție, prin prețul său, îi transmite un avertisment: nu te atinge de mine, sunt însemnat pentru satisfacerea unei alte nevoi, mai urgente. Dar în socialism, acești factori de producție sunt muți” (Mises 1944, p. 29).

    Mises poartă și o discuție foarte asemănătoare cu a lui Coase, despre decizia de a produce sau cumpăra, însă fără să-l citeze (p. 33). ↑

23. Despre relația dintre guvernanța corporativă și performanța economică, a se vedea Gilson (1995). ↑
24. Totodată, nu toate perspectivele coasiene neagă importanța cunoașterii specializate sau a rutinelor în determinarea capacităților firmei sau a „competențelor sale de bază”. Economia costurilor tranzacționale, de exemplu, susține pur și simplu că nevoia de guvernanță ex post a contractelor în contextul unor investiții specifice relației contractuale, iar nu „cunoașterea implicită” per se, este cel mai util mod de a conceptualiza limitele firmei. Pentru argumentul că economia austriacă este mai degrabă compatibilă cu teoria capacităților (din motive fundamentale, nu doar metodologice), a se vedea Minkler (1993b) și Langlois (1944a). ↑
25. Pentru o sinteză critică, a se vedea Conner (1991) și Teece, Pisano și Shuen (1992). ↑