Strălucitul economist și istoric libertarian Robert Higgs a reluat recent pe facebook o postare de acum 7 ani. Descrie sistemul politic american în termeni care pot fi cu ușurință aplicați oricărui sistem economic național, cu atât mai mult celui românesc, cu ambițiile sale de a fuziona cu cel occidental, că vorbim de varianta europeană sau americană.
Higgs reia în alți termeni o temă misesiană mai veche: instabilitatea sistemelor care încearcă să intervină în piață, care încearcă să găsească o mixtură magică între socialism și piață. Acea stabilitate structurală va evada întotdeauna consiliului macro-alchimiștilor și cu atât mai mult mulțimii de interese divergente care încearcă să tragă sistemul în direcția lor. Motivul ultim este că legea economică nu poate fi suprimată. Principiile pieței se vor reafirma întotdeauna și cine le neagă nu poate decât să piardă. Mises vorbea despre dinamica intervenționismului care, atât timp cât nu e abandonat, va vira în socialism tot mai cuprinzător, până la planificarea centrală totală și apoi, la scurt timp, colapsul final.
Higgs este pesimist, dar, urmându-l pe Mises, trebuie să înțelegem că abandonarea intervenționismului este posibilă oricând și orice abandonare a unor măsuri proaste va face posibilă încetinirea și poate chiar reîntoarcerea dinamicii către colaps la o stație mai îndepărtată de punctul terminus. Miza este convingerea unei majorități de interesele ei reale pe termen lung. La populații mai mici, șanse mai mari, ceteris paribus.
Așadar, Higgs:
Trăim într-un sistem politico-economic pe care îl numesc fascism participativ (un termen pe care l-am împrumutat de la buna mea prietenă și fostă studentă doctorandă Charlotte Twight). Este un sistem caracterizat de o vastă întrepătrundere a unor persoane și instituții private puternice cu instituțiile care compun statul. O ușă turnantă permite schimburi dese de personal între stat și sectorul aparent privat, iar o mulțime elaborată de ceremonii și proceduri dă publicului ocazia superficială de a se bucura de ceea poate fi descris lax drept echitate procedurală (due process) – audieri, anunțuri publice, avertismente, mărturii, procese, apeluri și așa mai departe, suficient cât să implice o armată de juriști. Numitorul comun al acestui sistem este că, în fiecare zonă unde găsim un „triunghi de fier” sau un alt aranjament care consfințește interacțiunea dintre legislatori, birocrați și părțile afectate, interesul public este sacrificat efectiv în favoarea interesului îngust al celor care controlează levierele puterii etatice.
Cu toate că mulți americani descriu acest aranjament abominabil drept cel mai bun care poate exista – democrație în acțiune, îi zic ei – practic toată lumea recunoaște că are multe probleme grave, iar unii recunosc că, dacă anumite practici nu sunt modificate, întregul sistem ar putea într-un final să se autodistrugă prin inabilitatea sa de a ține cont de interesul general pe termen lung. Așa că sunt avansate tot timpul noi propuneri de reforme.
În general, progresiștii își propun să reformeze sistemul prin – ați ghicit! – întărirea caracterului său fascist, prin subvenționarea afacerilor favorite, prin parteneriate public-private, reglementări și schimbări de fiscalitate cu scopul de a zgâlțâi structura industrială și prin o mie de alte intervenții similare.
Conservatorii, de asemenea, își propun să reformeze sistemul prin – ați ghicit! – întărirea caracterului său fascist, prin subvenționarea afacerilor favorite, prin parteneriate public-private, reglementări și schimbări de fiscalitate cu scopul de a zgâlțâi structura industrială și prin o mie de alte intervenții similare.
Pe scurt, nici progresiștii, nici conservatorii nu-și propun să facă nimic altceva decât să pună proptele actualului sistem de fascism participativ care, în ultimă instanță, este condamnat la prăbușire. Totuși, progresiștii împreună cu conservatorii sunt cei care controlează toate înălțimile dominante ale sistemului, și prin asta dețin puterea de a respinge singurul fel de schimbare care are vreo șansă reală pe termen lung – abandonarea întregului aranjament și încetarea tuturor încercărilor de a-i brutaliza și exploata pe oameni prin mânuirea puterii statului.
Estimez că probabilitatea ca această soluție reală să fie adoptată este atât de mică încât e neglijabilă. Prin urmare, viitorul poate merge doar într-o direcție: o deteriorare continuă, până la ruinare. Ceea ce nu poate fi susținut trebuie să se termine și se va termina. Nimeni nu poate ști ceea ce se va întâmpla pe parcurs și cu atât mai puțin la finalul acestui drum mizerabil. Mila Domnului peste noi!
