Vi se pare normal, corect, etic, logic, firesc etc. ca un om care a contribuit peste un deceniu la un sistem de asigurări sociale să nu primească nimic la împlinirea vârstei de pensionare? Ei bine, persoanei în cauză nu. Și nici ziaristei Ruxandra Hurezean, care a solicitat explicații Casei Naționale de Pensii Publice în legătură cu această situație destul de răspândite. Răspunsul Casei de Pensii se întinde pe 3 pagini și poate fi rezumat astfel: „Așa este legea”. Un fel de „ce să faci, n-ai ce face”.
Din scrisoarea respectivă, cel mai de apreciat lucru este onestitatea (unii ar spune cinismul) cu care este prezentată situația sistemului de pensii din România. Ceea ce lipsește este claritatea: informațiile există, detaliile abundă dar este nevoie de un efort deosebit pentru a înțelege gravitatea situației actuale și implicațiile viitoare pentru contribuabili și pensionari.
Este remarcabil faptul că reprezentanții sistemului public de pensii precizează subliniat și îngroșat faptul că „noțiunea de capitalizare nu există în sistemul public de pensii” și că „membrii generației active contribuie pentru populația în vârstă din prezent și vor primi beneficii de la viitoarea generație tânără”. În termeni simpli, acest lucru înseamnă că:
- nu există un fond public de pensii;
- banii colectați de la contribuabili au fost, sunt și vor fi cheltuiți imediat pe pensiile din perioada respectivă (în prezent, nici măcar nu ajung, deficitul curent fiind de 6 miliarde de euro pe an, cu tendințe de creștere în viitor);
- pensiile nu depind de fapt de contribuțiile plătite ci de capacitatea contributivă a celor activi, de numărul pensionarilor și de modul cum statul-guvernul-politicienii decid repartizarea sumelor colectate.
Altfel spus, beneficiile distribuite nu sunt rezultatul unor investiții în active generatoare de venit ci provin exclusiv din contribuțiile celor nou intrați în sistem. Este tocmai definiția de dicționar a unei scheme piramidale, escrocherie interzisă în mod explicit în legislația țărilor civilizate dar numai dacă nu este practicată de către stat.
Desigur, partizanii acestui sistem vor argumenta că el este inspirat după cele introduse în statele occidentale la sfârșitul secolului al XIX-lea. Situația demografico-economică era însă complet diferită de cea de azi – mulți tineri contributori, speranță de viață redusă și puțini beneficiari. În prezent, și țările occidentale se confruntă cu dificultăți crescânde în asigurarea finanțării sistemelor lor de pensii: aceleași cauze produc aceleași efecte. Din păcate, țările bogate își pot permite o vreme mai îndelungată decât cele sărace să deturneze resurse pentru peticirea unor sisteme viciate prin construcție.
Un studiu de referință mai vechi (2004), realizat sub egida Băncii Mondiale arată că datoria publică implicită a sistemelor de pensii este de câteva ori mai mare decât cea explicită (plafonată pe bună dreptate de tratatele UE). De atunci, situația demografică s-a deteriorat semnificativ în cazul României. Una dintre cele mai urgente măsuri luate de un guvern responsabil ar fi actualizarea acestor estimări pentru cazul țării noastre. Un guvern responsabil și curajos, ar pregăti și planul de tranziție de la acest sistem la unul viabil: un sistem de pensii prin capitalizare.
Un alt element notabil în srisoarea CNPP este disonanța cognitivă care o străbate de la un capăt la altul: deși sunt prezentate – repet, foarte onesto-cinic – toate caracteristicile care fac din sistemul de pensii de stat un joc piramidal, sunt reluate papagalicește lozincile și iluziile care permit perpetuarea acestei scheme redistributive. Astfel, în opinia reprezentanților săi, sistemul de pensii de stat este bazat printre altele pe „principiul solidarității sociale”, conform căruia participanții „își asumă reciproc obligații și beneficiază de drepturi pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea riscurilor prevăzute de lege”. Pensia de asigurări sociale de stat este un drept „recunoscut tuturor celor care au desfășurat o activitate permanentă, pe baza unui contract de muncă, pentru care au fost depuse contribuțiile prevăzute de lege...”.
Oamenii cu un minim de empatie acceptă ideea de a-și ajuta semenii, din acest motiv politicienii folosesc până la uzură expresia „solidaritate socială” de fiecare dată când propun scheme redistributive. Sensul implicit al transferurilor este de la cei mai înstăriți la cei mai săraci. Realitatea arată însă că adesea, transferurile se fac de la cei mai săraci, de la cetățenii obișnuiți către cei privilegiați. Persoanele cu venituri reduse intră pe piața muncii mai repede (nu după două masterate) și contribuie mai mult timp, dar beneficiază de pensie mai puțin (au speranță de viață mai redusă). Același sistem care anulează practic 15 ani fără o lună de contribuții oferă pensii speciale de câteva ori mai mari decât salariul mediu unor privilegiați care nu au contribuit deloc sau doar nesemnificativ comparativ cu beneficiile extrase.
Noțiunea de „drept” – invocată și ea până la uzură – este de fapt golită de orice conținut prin estomparea elementelor de certitudine pe care oamenii le asociază cu ea. „Legea” pensiilor nu este deloc dăltuită în piatră, „drepturile” nu sunt stabilite nici clar, nici definitiv: din 2011 în 2017, Legea 263/2010 a fost modificată de cel puțin 25 de ori, adică în medie de 3-4 ori pe an.
Contradicția cea mai evidentă este faptul că se vorbește de un „drept recunoscut tuturor” într-o scrisoare care explică de ce este „legal” ca aproape 15 ani de contribuții să nu fie recunoscuți în nici un fel.
Orice efort de a salva sistemul public de pensii înseamnă transferarea unei poveri crescute pe umerii viitorilor contribuabili și pensionari. Orice tentativă de a corecta cele mai scandaloase nedreptăți va necesita eforturi susținute din partea victimelor, dar ele vor fi anulate prin multiplicarea privilegiilor și a impozitelor necesare finanțării acestora.
Alternativa preferabilă din punct de vedere economic și etic este sistemul de pensii prin capitalizare. Contribuțiile sunt colectate într-un fond individual și sunt investite în active generatoare de venituri, care sunt reinvestite la rândul lor. Într-un astfel de sistem de fonduri individuale, fiecare salariat este proprietarul contribuțiilor vărsate, indiferent cât a durat cariera sa. Într-un astfel de sistem, politicienilor și grupurilor de interese le este mai greu să vină în fiecare zi cu noi idei de pensii speciale sau cu noi restricții pentru a beneficia de pensiile obișnuite. Poate că tocmai de aceea vor să confiște Pilonul II. Și tocmai de aceea nu ar trebui să-i lăsăm.
Tabel 1. Datoria publică implicită în țări OECD. Estimări ca echivalent procent din PIB (diverse metodologii).
Tabel 2. Datoria publică implicită aferentă sistemelor de pensii. Estimări pentru țări cu nivel mediu de dezvoltare, echivalent PIB. Diverse metodologii.
Referințe:
Holzman, R., Palacios, R., Zviniene, A. (2004), Implicit Pension Debts: Measurement and Scope in International Perspective, Social Protection Discussion Paper Series, No 0403, Washington.
[Publicat inițiat în Transilvania Reporter.]
