Căutând azi prin cutii cu documente am dat peste primul volum din Perspectiva austriacă asupra istoriei gândirii economice, ultimul mare proiect – din păcate rămas neterminat – al lui Murray Rothbard.
Cum azi e 2 martie, adică Rothbard Day, mi-am spus că asta nu poate fi o simplă coincidență. Și mi-am adus aminte de un pasaj din volum unde Rothbard vorbește despre soarta cărturarilor și filozofilor. Despre raritatea versus valoarea lor. Se poate citi printre rânduri că Rothbard comentează și autoreferențial, cu oarece amărăciune.
Pe cât de rar este un geniu polivalent – și Rothbard a fost un astfel de geniu – pe atât de puțin apreciat poate fi. Și asta i se aplică, într-o măsură, și gânditorului care îi dă lui Rothbard ocazia cugetării – unul dintre mulții redescoperiți în istoria lui Rothbard. Este vorba de un Fernando Galiani, autor napoletan din secolul XVIII al unor idei pe care Rothbard le consideră valoroase și remarcabile din perspectiva Școlii austriece.
Galiani este un subiectivist avant la lettre. Rothbard îl citează:
Este evident că aerul și apa, care sunt foarte folositoare pentru viața omului, nu au nicio valoare, pentru că nu sunt rare. Pe de altă parte, un sac de nisip de pe țărmurile Japoniei ar fi un lucru extrem de rar – și totuși, dacă nu are o anumită utilizare, cu totul lipsit de valoare.
Mai jos, Rothbard menționează contribuția lui Galiani la teoria distribuției, citându-l astfel:
Cred că valoarea talentelor umane este determinată în exact același fel ca cea a lucrurilor neînsuflețite și că este dominată de aceleași principii ale rarității și utilității, combinate. Oamenii sunt înzestrați din naștere de Providență cu aptitudini pentru diferite îndeletniciri, dar în grade diferite de raritate… Așadar, nu doar utilitatea guvernează prețurile, pentru că Dumnezeu face ca oamenii care au îndeletnicirile cele mai utile să fie născuți în număr mare, și deci valoarea lor nu poate fi mare, aceștia fiind, așa-zicând, pâinea și vinul omenirii; dar cărturarii și filozofii, care pot fi numiți nestemate printre diferitele talente, merită un preț foarte mare.
Dar Rothbard reacționează:
Galiani era, evident, mult prea optimist în privința „prețului foarte mare” pe care îl pot obține cărturarii și filozofii pe piață, uitând că a adus chiar el strălucitul exemplu despre bunurile rare, precum „sacii de nisip de pe țărmurile Japoniei”, care, cu toate că sunt rari, au o utilitate sau valoare prea mică, sau chiar deloc, în mintea consumatorilor.
Rothbard a fost și este, fără îndoială, un gânditor prea rar și prea puțin apreciat, chiar dacă valoarea lui a tot crescut în timp. Din fericire, ne-au rămas operele lui, pe care ne străduim și noi să le răspândim, cu speranța că vom ajunge la momentul în care suficient de mulți oameni vor avea în mințile lor câteva fire de nisip japonez pe care să le arunce în măruntaiele mașinăriei etatice și, astfel, să o gripeze pentru totdeauna.
La mai multă valoare, Murray Rothbard!
