Impermisibila Spanie

Tudor Smirna · 13 aprilie 2012

„Nu ne putem permite Spania”, își spun birocrații europeni de ceva timp pe la întâlnirile de nivel înalt cauzate de situația economică tot mai precară a Zonei Euro și Uniunii Europene. Același lucru ar putea să își spună și spaniolii de rând, după ce s-au votat plini de speranțe deșarte din lacul socialist al regimului Zapatero, în puțul „popular” al regimului Rajoy.

Afirmația birocraților europeni despre Spania este făcută pe fundal grec. Dacă în cazul Greciei se poate încerca rețeta altfel ridicolă a reeșalonării, tunderii și tranzitării pe la Atena a datoriei grecești dinspre organismele monetare și financiare europene și mondiale către băncile creditoare, cu Spania nu se mai poate încerca așa ceva nici măcar în lumea de hârtie a eurocraților. Este o problemă de dimensiune.

PIB-ul Greciei pe 2011 este estimat la valoarea de 215 miliarde de euro (la paritatea din 1999), iar PIB-ul Spaniei din același an se situează peste 1073 de miliarde. Grecia a avut în 2011 un număr oficial de 4.972.000 de angajați, iar Spania un număr de 23.130.000. Comparațiile ar putea continua fără a afecta prea mult concluzia că economia Spaniei este cam de cinci ori mai mare decât a Greciei.

Pentru Grecia, cu o datorie „suverană”, conform Eurostat, de peste 329 de miliarde în 2010 (144% din PIB), Troika a alocat până în prezent în jur de 320 de miliarde de euro. Spania are o datorie publică oficială de aproape 642 de miliarde (61% din PIB). În cazul în care și ea va fi atinsă de insolvență, raportul grec de aproape unu la unu dintre datoria suverană și fondurile de bailout sugerează un necesar spaniol de peste 600 de miliarde.

Limita maximă totală a fondurile europene de stabilitate, care actualmente dețin rezerve de aproximativ 260 de miliarde de euro, a fost la 500 de miliarde până recent, când Germania și-a dat acordul de a lăsa fondul temporar (EFSF) să funcționeze în continuare după iulie 2012, în paralel cu cel permanent (ESM), ridicând astfel limita maximă de bailout la 800 de miliarde în total, din care doar 500 nealocate deja.

Aceste socoteli, fără îndoială grosiere, arată că fie și extrapolând mai departe șirul deja obișnuit de concesii al eurocraților, stabilizarea Spaniei prin gestionarea europeană a insolvenței este de domeniul fantasticului.

Argumentele optimiste se bazează pe capacitatea practic nelimitată a tipăritorului de ultimă instanță (BCE) de a oferi bani împrumutătorului de ultimă instanță pentru faliții „suverani” (fondurile de stabilitate financiară).

Argumentele pesimiste arată cel puțin înspre necesitatea unui al treilea ipotetic bailout al Greciei, înspre calculele mai realiste care arată că datoria publică a Spaniei se situează de fapt la aproape 90% din PIB (877 miliarde de euro) și la dificultățile suplimentare din sectoarele bancare ale economiilor europene, care au secat deja BCE de un trilion de euro.

Europa politică neagă realitatea falimentelor unor state care s-au trezit dintr-o dată, prin intrarea în Uniune și adoptarea Euro, cu fonduri la care altfel nu puteau decât visa și pe care le-au risipit cu o iresponsabilitate frenetică deloc accidentală. În schimb, alimentează iluzia că problemele pot fi corectate din mers, cu intensificarea redistribuției intraeuropene și cu aplicarea unor planuri de austeritate care de fapt suprimă orice șanse reale de ieșire din criză.

[Articol publicat inițial în Finanțiștii.]

·

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)