Impermisibila Spanie

Tudor Smirna · 13 aprilie 2012

„Nu ne putem permite Spania”, îşi spun birocraţii europeni de ceva timp pe la întâlnirile de nivel înalt cauzate de situaţia economică tot mai precară a Zonei Euro şi Uniunii Europene. Acelaşi lucru ar putea să îşi spună şi spaniolii de rând, după ce s-au votat plini de speranţe deşarte din lacul socialist al regimului Zapatero, în puţul „popular” al regimului Rajoy.

Afirmaţia birocraţilor europeni despre Spania este făcută pe fundal grec. Dacă în cazul Greciei se poate încerca reţeta altfel ridicolă a reeşalonării, tunderii şi tranzitării pe la Atena a datoriei greceşti dinspre organismele monetare şi financiare europene şi mondiale către băncile creditoare, cu Spania nu se mai poate încerca aşa ceva nici măcar în lumea de hârtie a eurocraţilor. Este o problemă de dimensiune.

PIB-ul Greciei pe 2011 este estimat la valoarea de 215 miliarde de euro (la paritatea din 1999), iar PIB-ul Spaniei din acelaşi an se situează peste 1073 de miliarde. Grecia a avut în 2011 un număr oficial de 4.972.000 de angajaţi, iar Spania un număr de 23.130.000. Comparaţiile ar putea continua fără a afecta prea mult concluzia că economia Spaniei este cam de cinci ori mai mare decât a Greciei.

Pentru Grecia, cu o datorie „suverană”, conform Eurostat, de peste 329 de miliarde în 2010 (144% din PIB), Troika a alocat până în prezent în jur de 320 de miliarde de euro. Spania are o datorie publică oficială de aproape 642 de miliarde (61% din PIB). În cazul în care şi ea va fi atinsă de insolvenţă, raportul grec de aproape unu la unu dintre datoria suverană şi fondurile de bailout sugerează un necesar spaniol de peste 600 de miliarde.

Limita maximă totală a fondurile europene de stabilitate, care actualmente deţin rezerve de aproximativ 260 de miliarde de euro, a fost la 500 de miliarde până recent, când Germania şi-a dat acordul de a lăsa fondul temporar (EFSF) să funcţioneze în continuare după iulie 2012, în paralel cu cel permanent (ESM), ridicând astfel limita maximă de bailout la 800 de miliarde în total, din care doar 500 nealocate deja.

Aceste socoteli, fără îndoială grosiere, arată că fie şi extrapolând mai departe şirul deja obişnuit de concesii al eurocraţilor, stabilizarea Spaniei prin gestionarea europeană a insolvenţei este de domeniul fantasticului.

Argumentele optimiste se bazează pe capacitatea practic nelimitată a tipăritorului de ultimă instanţă (BCE) de a oferi bani împrumutătorului de ultimă instanţă pentru faliţii „suverani” (fondurile de stabilitate financiară).

Argumentele pesimiste arată cel puţin înspre necesitatea unui al treilea ipotetic bailout al Greciei, înspre calculele mai realiste care arată că datoria publică a Spaniei se situează de fapt la aproape 90% din PIB (877 miliarde de euro) şi la dificultăţile suplimentare din sectoarele bancare ale economiilor europene, care au secat deja BCE de un trilion de euro.

Europa politică neagă realitatea falimentelor unor state care s-au trezit dintr-o dată, prin intrarea în Uniune şi adoptarea Euro, cu fonduri la care altfel nu puteau decât visa şi pe care le-au risipit cu o iresponsabilitate frenetică deloc accidentală. În schimb, alimentează iluzia că problemele pot fi corectate din mers, cu intensificarea redistribuţiei intraeuropene şi cu aplicarea unor planuri de austeritate care de fapt suprimă orice şanse reale de ieşire din criză.

[Articol publicat iniţial în Finanţiştii.]

·

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)