Am participat ieri, stând cuminte in primele rânduri ale Aulei ASE, la dezbaterea organizată de SOREC, cu tema Matematica în economie. Este prima dezbatere a Colocviilor SOREC – Deschideri economice, și după cunoștințele mele cam singura care și-a propus să strângă la un loc admiratori ai celor două tabere (austriecii și chicago-izii) aflate într-un conflict, pe semne, netranșabil, imposibil de lămurit. Am participat cu speranța că voi găsi în sală, mai mulți reprezentanți ai mathematics-ului etatist, de prin BNR sau chiar ministerul de finanțe. Aș putea da chiar nume, însă se va crede ca am ceva personal cu ei, așa că mă voi rezuma la a recomanda lectura zilnică a Ziarului Financiar, pagina de finanțe-bănci, spre a vă lămuri carevasăzică la cine mă refer. Spre surprinderea mea, și cred că și a multora dintre colegii austrieci, nu i-am găsit, dar să știți că i-am așteptat, în sensul că am rămas până la finalul dezbaterii.
Ne-am bucurat însă de prezența domnului profesor Moisa Altăr și a unei doamne profesoare de matematică (nelipsiți de altfel de câteva dezbateri încoace). Adică, tabăra matematicienilor a fost reprezentată, zic eu, bine din punct de vedere teoretic de cei doi. Aceștia au primit suport și din partea unor colegi precum Radu Lupu (moderatorul dezbaterii) și Alexandra Horobeț. În sală s-a mai aflat și domnul Aurelian Dochia.
Opinia aceasta este una strict personală despre cele întâmplate ieri, și nu reprezintă numaidecât punctul de vedere al vreunui coleg, sau al școlii austriece de economie. Mă rezum la aspectele formale ale dezbaterii, întrucât cred că substanța acesteia este lesne de înțeles pentru cine parcurge materialele puse la dispoziție de cei doi speakeri, Marius Spiridon și Tudor Smirna. Ah, și să nu uit, mă declar de la bun început austriac, și ortodox și cred în institutele de meteorologie, este nevoie de ele, dar să fie private.
Aș vrea să surprind câteva chestiuni care, din punctul meu de vedere sunt problematice în aceste dezbateri, și au fost mai cu seamă în cea de ieri. Prima și cred că cea mai importantă este acuzația de fundamentalism, pe care în mod repetat și în ciuda explicațiilor date de fiecare dată în dezbateri în special de Vlad Topan, cei din mainstream o fac la adresa austriecilor. Pe scurt, dacă treaba asta continuă, nu vom lămuri problema niciodată. Maniheismul acesta nu ne va scoate din situația în care suntem acum. Pentru simplul motiv că argumentația utilizată de acuzatorul mainstream, poate fi foarte ușor însușită și de acuzat, recte austrieci. Adică, dacă noi spunem că avem îndoieli că metoda matematică folosită în cercetarea economică poartă însemnul științei, și suntem făcuți fundamentaliști de economiștii cantitativiști (de școală preponderent neoclasică), la fel de bine îi putem face fundamentaliști pe ei, pentru faptul că preferă această metodă matematică. Însă nu așa rezolvăm problema, ci plecând de la o discuție pe elementele de conținut ale celor două viziuni, extrem de diferite. Iar diferențele au fost bine accentuate atât de Marius Spiridon cât și de Tudor Smirna.
Cantitativiștii pleacă de la câteva principii cu care austriecii nu pot fi de acord, și unul dintre cele mai vehiculate ieri, a fost cel al continuității funcțiilor de utilitate. Presupunerile matematice funcționează perfect în măsura în care acceptăm că tot ceea ce facem este programat sau programabil la secundă. Să fie oare așa? Pe de altă parte, dacă mă ridic și spun că însăși presupunerea de a fi continuu, poate fi prin natura ei una fundamentalistă, chiar și pentru minimul motiv că nu ne lasă și altă perspectivă asupra funcției în cauză, decât proprietatea de a fi continuă, ce veți crede despre mine? Sunt convins că veți fi binevoitori și veți încerca să-mi explicați cu propriul instrumentar de ce ar trebui să fiu mai precaut, atunci când dau verdicte de acest gen. Așa cum spunea și Marius Spiridon, e foarte frumoasă presupunerea într-un context neînsuflețit, însă nu în cel al acțiunii omului, acel om rațional care gândește scopurile propriei acțiuni, și utilizează mijloace perfect raționale pentru atingerea lor. Logica acțiunii umane sau praxeologia demonstrează contrariul, intrând în acest fel în antiteză cu cantitativismul. Închei prima obiecție, și parafrazând-o pe Alexandra Horobeț aș spune că, în măsura în care dorim să înaintăm în cunoaștere, cei care ne fac fundamentaliști ar trebui să renunțe la această idee, si să dea mai degrabă explicații privind propriile teorii. Deci ieri, precauția nu a fost o lipsă la austrieci.
În al doilea rând, fără a încerca în vreun fel să iau apărarea celor doi speakeri, deși mi-e foarte greu să mă abțin, trebuie să spun că este fascinant modul în care în loc să se încerce un răspuns la probleme precum relevanța calculului PIB-ului sau a inflației, relevanța curbei lui Philips, ș.a., mainstream-erii simt nevoia să te trimită “în camera ta” să citești, că ești încă neexperimentat într-ale lor. Problema nu este cât de mult am citit noi despre voi sau voi despre noi (și cred că ați observat că nimeni nu v-a reproșat nimic în sensul acesta), pentru că iarăși, după cum bine a punctat Vlad Topan ieri, vom ajunge noi să spunem că nu ați citit suficient din Mises, Rothbard, Hoppe și voi despre noi că nu am citit suficient Samuelson, Rommer, Krugman. Și iar ajungem într-o imposibilitate de a deplasa discuția un milimetru mai în față. Important pentru discuția de ieri, nu era că noi nu am citit suficient, am citit basics-ul, iar acest basics pleacă de la principii inacceptabile pentru austrieci. Nu este nevoie să mergem înainte (deși unii mai mari ca noi, au mers, și l-aș aminti aici pe Rothbard care a studiat o buna bucată de timp până să-l întâlnească pe Mises, matematica) pentru a ne da seama că există inadvertențe. Adică, la ce bun să mergi înainte cu ceva ce din start ți se pare nepotrivit, cel puțin pentru știința economică? Colegul de la URA, Alexandru Butiseacă, bine întreba ieri, referindu-se exact la această problemă, și pe care îl citez “trebuie să fii găină să-ți dai seama că ouăle sunt stricate?”. Sigur că, această comparație poate părea exagerată pentru unii, însă mi s-a întâmplat de multe ori (iată că țin totuși oleacă la empirism) ca anecdote de acest tip să se potrivească cu situația reală, și pe deasupra, să fie și foarte bine primite de studenți. Mai confirmă cineva?
În al treilea rând, nu pot să nu remarc că, o bună parte din invitații cantitativiști nu au reușit (și unii chiar au confirmat public acest lucru) să înțeleagă la ce tip de matematică se referă speakerii. Sigur, discuția nu a fost una extrem de aplicată, dar nici nu cred că era cazul să stăm să detaliem fiecare metodă cantitativă de estimare, după care s-o criticăm. Esența era, și iarăși, și Tudor Smirna dar și Marius Spiridon au evidențiat-o, că problema austriecilor este metoda cantitativă (fie ea econometrică, matematică sau de alte tipuri) utilizată în prognoze și estimări ce compun mai apoi, politicile macroeconomice de stat. Să ne înțelegem, nu avem nimic cu matematicienii (de la facultatea de matematică sau diverse institute private de cercetare – chiar dacă merită o discuție și cu ei), nu avem nimic cu antreprenoriatul care își găsește confortul strategiilor în metode cantitative, însă avem cu cei care pretind că fac știință, demonstrând încredere într-o metodă care cu bună știință sfidează realitățile, în prea multe cazuri. Marius Spiridon a avut o intervenție foarte bună cred, atunci când a spus că crash-ul din 2008 și toate consecințele lui de după, s-a produs în momente în care alături de șefii de state (în special SUA) au stat finanțiști, cantitativiști. Adică, cu ei în frunte sistemul s-a prăbușit. Daca purtăm vreun respect testului empiric, ați fi de-acord cu noi când spunem că acești oameni nu au trecut, așa cum spunea și Bogdan Glăvan, testul pieței? Deci avem o problemă cu matematica aplicată în economie, și mai departe atunci când prognozele specialiștilor cantitativiști, deși se poate demonstra de ce nu sunt relevante pentru viitor plecând de la adevăruri simple, se transformă în planuri pentru ministerul de resort sau pentru bancherii centrali. Da, avem o problemă cu asta, pentru că, și îl citez aici pe Vlad Topan într-o conferință CADI pe tema serviciilor secrete, dacă metoda folosită este cea rea, ce ne facem? Cum pot reacționa? Și, ieri, speakerii au explicat de ce metoda cantitativă în economie are atât o problemă teoretică (nu răzbește în confruntarea cu realitatea, întrucât e fondată pe observații despre trecut și presupuneri greu de digerat în contextul praxeologic, adică al acțiunii umane), cât și una practică (de vreme ce terenul pe care este fondată e unul alunecos, cum putem oare legitima intervenția guvernamentală bazată tocmai pe această metodă?).
În al patrulea rând, s-a vorbit ieri despre adevăr. O doamnă profesoară a amintit spre finalul întâlnirii că în fond și la urma urmei, fiecare avem drumul nostru personal. “În fond, și austriecii caută un adevăr și noi, matematicienii căutăm un adevăr(…)fiecare este liber să-și ducă la capăt cercetările” erau cu aproximație, spusele dânsei. Iertați-mă, doamnă profesoară, aici este o altă problemă cumplită cu care literatura austriacă se confruntă. În realitate, nu putem publica oriunde ceea ce scriem (excepție fac aici, evident, publicațiile Institutului Mises din SUA) și să capete vreo recunoaștere științifică (în termenii mainstream, desigur), pentru că majoritatea revistelor de cercetare cotate, solicită testul empiric, dovada, demonstrația, studiul de caz. Din nefericire, acele adevăruri universale de care se vorbea ieri, nu prezintă interes pentru board-urile revistelor. Și atunci, vă întreb, eu cum îmi duc la capăt cercetarea? Sau mai exact, unde? Unde pot publica spre exemplu o lucrare pur teoretică, pe teoria ciclurilor, teoria firmei sau a monopolului? Așa că, cine crede astăzi că austriecii au un punct de vedere marginalist, neadaptat la realități va fi ușor de găsit în boardul unei reviste internaționale de economie. Închei, prin a mai vă întreba, cât de adaptați ați fost în ’29-’30, sau în 2008? Simt nevoia unui răspuns întrucât observ că realitățile sunt altele decât cele propovăduite de specialiștii cantitativiști, implicați activ în susținerea intervenției statului la nivel macroeconomic în cele două momente.
În rest, concluzia întâlnirii este prea puțin importantă se pare. Profesorul Munteanu chiar mărturisea în deschidere, faptul că dezbaterile acestea nu au produs modificări de viziuni în tabere sau schimbări radicale de poziții. Cred că dacă ar fi să ne raportăm la dezbaterea în care a fost prezent și domnul Daniel Dăianu, dimpotrivă, pozițiile s-au reafirmat, s-au întărit întru același duh.
Mă întreb dacă mă poate ajuta un cantitativist să măsor utilitatea întâlnirii de ieri din Aula Magna. Oricum știu sigur, că am preferat să particip la ea înainte de a merge la teatru, prin urmare trebuie să fie mai mare. Sau nu?
