Statele sunt fără excepție exemple de risipă imensă de pe azi pe mâine. Doar naivii mai pot fi surprinși de falimentul unui stat. Singura întrebare în acestă privință este când anume are loc implozia?
Statul grec a captat atenția tuturor în acest început de an. S-a spus aproape tot. Vreau să observ doar rolul simbolic pe care îl joacă acest faliment statal (ar fi impropriu și nedrept să se numească național) în contextul devenirii supra-statului european.
Această criză nu va fi ratată de politicienii de la Bruxelles. Structurile UE se vor folosi de acest eveniment pentru a-și asuma un rol mai pronunțat și mai direct în viața popoarelor pe care le-au înglobat. Avem pe site-ul nostru un excelent studiu despre economia și politica monedei euro. Autorul său, Jörg Guido Hülsmann, face, printre altele, o analiză prescientă a consecințelor instaurării Băncii Centrale Europene și a monedei Euro. Întregul studiu (publicat inițial în anul 2000) este instructiv, dar pentru subiectul de față secțiunea 6 este foarte relevantă:
6. Consecințele economice și politice ale BCE și euro
Marea problemă este, bineînțeles, de a ști ce tip de politică ne rezervă BCE pentru viitor, iar aici, din păcate, nu ne permitem să ne lăsăm pradă iluziilor. BCE și euro au fost create doar pentru că fostul sistem era pe punctul de a se surpa sub greutatea îndatorării statelor naționale. Cu toate acestea, BCE și trecerea la euro nu elimină nici masa datoriilor, nici nevoia presantă a statelor europene de a face rost neîncetat de noi mijloace de plată. Ele nu oferă nici o soluție la aceste probleme. În realitate, le agravează.
Unii observatori sunt de părere că modalitatea în care procedează BCE depinde în principal de cine este șeful său și de cum sunt definite funcțiile sale de către legiuitor. În Germania în particular, personalitatea președintelui băncii centrale este învestită cu o mare însemnătate. Numeroși sunt cei ce au considerat că funcția BCE este pur și simplu de a prelua rolul central pe care l-a jucat Bundesbank ca apărător al stabilității monedelor.
Aceste detalii personale și tehnice nu au totuși nici o importanță. Elementul decisiv este mai degrabă faptul că euro permite statelor să beneficieze de noile credite, fără ca pentru aceasta să li se impună o disciplină strictă. Euro va face posibilă, așadar, dezvoltarea la nivel european a unei îndatorări fără precedent, până la atingerea limitelor superioare, așa cum s-a și întâmplat la nivel național. Când, cel mai târziu în acel moment, noul guvern central nu va mai putea obține credite, Europa nu va mai avea nici o altă alternativă decât să revină la politica inflaționistă din anii ’70. Cei aflați în solda statului vor putea avansa oricâte argumente doresc în favoarea Uniunii monetare europene. Nu vor schimba nimic. Euro hrănește inflația. Euro nu face altceva decât să înlocuiască cartelurile naționale ale profitorilor de pe urma inflației cu un cartel european și înalță obstacole suplimentare în calea eforturilor cetățenilor europeni care ar dori să se protejeze împotriva spolierii practicate de acest supra-stat.
Această evoluție nu poate fi împiedicată prin făurirea unei constituții europene ce ar limita capacitatea statelor de a contracta împrumuturi și care ar impune BCE urmărirea unei anumite politici. Asemenea prescripții rămân fără efecte dacă nu se bucură de sprijinul opiniei publice. Or, în acest moment, aceasta din urmă dă dovadă de o mare îngăduință atât față de îndatorare, cât și față de inflație. Germanii au fost siliți să admită că toate clauzele acordului de la Maastricht, ce fixau criterii obiective de intrare în Uniunea monetară europeană, sunt în mod grosolan trecute cu vederea. Și se va continua în același mod, atâta timp cât nu se va produce o schimbare semnificativă în atitudinea opiniei publice. Dar cum ar putea acest lucru să aibă loc dacă, începând cu școala primară până la învățământul universitar, toate instituțiile de învățământ se află în mâinile statului, iar toate posturile de radio și de televiziune sunt constrânse să obțină mai întâi o licență de funcționare, și tribunalele recunosc că libertatea de exprimare nu mai este un drept fundamental inviolabil?
BCE și euro nu se limitează la a hrăni inflația, ele favorizează, de asemenea, centralizarea instituțiilor politice. Se poate deja previziona că statele naționale vor deveni dependente de acest nou stat central, mai întâi din punct de vedere financiar, apoi pe plan politic. Întrucât statele membre își pierd tot mai mult din soliditatea lor financiară, ele pot din ce în ce mai puțin să contracteze împrumuturi în nume propriu. Cu toate că, până în prezent, în virtutea statutului său, Comisia europeană nu a contractat deocamdată credite, ea va trebui să aibă grijă de statele membre. Este în egală măsură posibil ca să se îndatoreze ea însăși pentru a utiliza acești bani direct în statele membre. În orice caz, statele naționale supra-îndatorate vor deveni direct tributare, financiar și politic, față de acest nou stat central.
Este vorba de același proces care deja a avut loc pe plan național în numeroase țări. Din ambiție și ignoranță, numeroase municipalități s-au îndatorat considerabil în ultimii 30 de ani. În Germania, aceste credite au fost garantate de landuri. Astfel, orașele și comunele au devenit dependente de landuri. Or, multe landuri au parcurs ele însele același drum și au ajuns subordonate statului federal. Astfel s-a întâmplat cu orașele, comunele și regiunile care, în prezent, în numeroase domenii, nu mai pot lua singure decizii. Toate depind de bunăvoința statului federal și de firimiturile pe care acesta le aruncă.
Aceeași soartă îl așteaptă pe statul federal. Este desigur încurajator că, în comparație cu alte state, resursele financiare ale statului german se prezintă acceptabil. Aceasta ne amintește de situația celui aflat pe marginea prăpastiei și care continuă să-i privească pe cei ce au căzut sau care vor urma să cadă înaintea sa. Este posibil ca germanii să trăiască încă două sau trei decenii luând ei înșiși decizii, cu toate că, dacă ținem cont de naivitatea lor de a identifica Europa cu Bruxelles-ul, ne putem îndoi că doresc cu adevărat acest lucru. Pe termen mai lung, este imposibil. Germania se va trezi din ce în ce mai mult subjugată de acest moloh bruxellez, care îi va eclipsa pe toți tiranii de până în prezent ai continentului nostru.
Statul bruxellez nu va ezita ca, mai devreme sau mai târziu, să pună mâna pe distribuția creditelor, pe care în prezent le garantează, și va deveni în acest mod indispensabil în ochii tuturor cetățenilor europeni. Această evoluție este în natura lucrurilor: puterea oamenilor politici se hrănește din opinia cetățenilor cu privire la ei. De ce trebuiau oamenii de la Bruxelles să se mulțumească să trudească și le permiteau oamenilor politici naționali să culeagă toate laudele? Mai devreme sau mai târziu, instituțiile sociale naționale, în particular securitatea socială, se vor găsi la rândul lor „armonizate”, adică puse sub tutela organismelor centrale amplasate în Bruxelles.
În concluzie, crearea BCE și a euro dă naștere unei duble tendințe: pe de o parte, apariția și extinderea unui stat asistențial european; pe de altă parte, acumularea de noi datorii publice, de această dată în numele acestui nou stat central. Ambele tendințe conduc, pe termen mediu sau lung, la prăbușirea sistemului, fie prin hiperinflație, fie prin surparea statului central atotputernic sub greutatea propriei sale ineficiențe. Iată deci ce ne rezervă viitorul, dacă nici o schimbare fundamentală nu are loc: o nouă hiperinflație de genul celei din 1923 sau un nou imperiu sovietic.
