1. „Școala austriacă” și Austria
Când profesorii germani au gratificat teoriile lui Menger și ale primilor doi adepți și continuatori ai săi cu epitetul de “austriece”, ei intenționau să dea termenului un sens peiorativ. După bătălia de la Königgrätz, calificativul de “austriac” era întotdeauna perceput în aceste culori la Berlin, acel “headquarters of Geist“, cum l-a numit, ironic, Herbert Spencer.[1] Dar presupusa batjocură a avut un efect de bumerang. Apelativul de “Școală austriacă” s-a transformat, foarte curând, într-un renume internațional.
Desigur, obiceiul de a aplica etichete naționale curentelor de gândire este, inevitabil, generator de confuzii. Numai foarte puțini austrieci — ca, de altfel, și non-austrieci — știau câte ceva despre teoria economică, și încă mai puțini meritau să fie numiți economiști, oricât de generoasă ar fi întrebuințarea acestui calificativ. În plus, printre economiștii austrieci există unii care nu s-au alăturat curentului denumit “Școala austriacă”; dintre aceștia cei mai cunoscuți sunt matematicienii Rudolf Auspitz și Richard Lieben și, mai târziu, Alfred Amonn și Joseph Schumpeter. Pe de altă parte, numărul economiștilor străini care se consacrau dezvoltării ideilor inaugurate de “austrieci” creștea necontenit. La început, se întâmpla uneori, ca strădaniile acestor economiști non-austrieci, britanici, americani sau de alte naționalități, să întâmpine opoziție în propriile lor țări, făcându-i pe autorii lor să fie numiți de către critici, în mod ironic, “austrieci”. Însă după un număr de ani, toate ideile esențiale ale Școlii austriece au sfârșit prin a fi acceptate, în linii mari, ca parte integrantă a teoriei economice. În preajma dispariției lui Menger (1921), nu se mai distingea între Școala austriacă și alte teorii economice. Apelativul de “Școală austriacă” devenise numele unui capitol important din istoria gândirii economice; el încetase de a mai fi numele unei anumite secte, care susținea doctrine diferite de cele îmbrățișate de ceilalți economiști.
Exista, desigur, o excepție. Interpretarea cauzelor și a cursului ciclului economic, elaborată de subsemnatul, mai întâi în The Theory of Money and Credit și apoi în tratatul HumanAction, sub numele de Teoria monetară a ciclului economic, sau Teoria creditului circulant, a fost numită de unii autori Teoria austriacă a ciclului economic. Asemenea tuturor etichetelor naționale, și aceasta este nesatisfăcătoare. Teoria creditului circulant este o continuare, o dezvoltare și o generalizare a ideilor inițiate de Școala monetară britanică și elaborate ulterior de alți economiști, printre care suedezul Knut Wicksell.
Fiindcă întrebuințarea etichetei naționale a devenit inevitabilă când ne referim la “Școala austriacă”, putem adăuga câteva cuvinte și despre grupurile lingvistice din care făceau parte economiștii austrieci. Menger, Böhm-Bawerk și Wieser erau austrieci germani. Limba lor era germana și ei își redactau cărțile în germană. Același lucru se poate spune și despre studenții lor cei mai de seamă: Johann von Komorzynski, Hans Mayer, Robert Meyer, Richard Schüller, Richard von Strigl și Robert Zuckerkandl. În acest sens, realizările “Școlii austriece” pot fi socotite o realizare a filozofiei și științei germane. Dar, printre studenții lui Menger, Böhm-Bawerk și Wieser se numărau și austrieci non-germani. Doi dintre ei s-au distins prin contribuții eminente, cehii Franz Cuhel și Karel Englis.
2. Semnificația istorică a disputei metodelor
Particularitatea condițiilor politice și ideologice ale statului german din ultimul pătrar al secolului al XIX-lea a generat conflictul dintre două școli de gândire, din care s-a născut Methodenstreit și apelativul de “Școală austriacă”. Dar antagonismul care se manifesta în această dezbatere nu se limitează la o anumită perioadă sau țară. El este peren. Dată fiind natura umană este inevitabil, în orice societate în care diviziunea muncii și corolarul ei, schimbul comercial, ating o mare intensitate, ca subzistența fiecăruia să depindă de conduita altor persoane. Într-o asemenea societate, fiecare om este deservit de semenii săi și, în schimb, îi deservește pe aceștia. Furnizarea serviciilor se face voluntar: pentru a determina un semen să facă ceva pentru mine, eu trebuie să-i ofer în schimb ceva ce el preferă mai mult decât abținerea de la acțiunea pe care o doresc. Întregul sistem este clădit pe caracterul acesta voluntar al serviciilor schimbate. Condiții naturale inexorabile împiedică omul să-și permită bucuria unei existențe fără griji. Dar integrarea sa în comunitatea economiei de piață se face spontan, ca rezultat al înțelegerii faptului că nu există cale mai bună, sau chiar nici un fel de cale alternativă de supraviețuire pentru el.
Însă semnificația și consecințele acestei spontaneități nu sunt înțelese decât de economiști. Toți cei nefamiliarizați cu teoria economică, i.e., imensa majoritate, nu văd nici un motiv pentru a se abține de la a-i forța pe alții prin mijloace coercitive să facă ceea ce ei nu sunt dispuși să facă de bună voie. Că aparatul de coerciție fizică la care se recurge pentru asemenea scopuri este cel al puterii polițienești a guvernului sau forța unui “pichet” ilegal, a cărui violență e tolerată de guvern, n-are nici o importanță. Ceea ce contează este substituirea acțiunii voluntare prin coerciție.
Grație unei anumite constelații de condiții politice, care se poate numi accidentală, respingerea filosofiei cooperării pașnice a fost, în epoca modernă, dezvoltată pentru întâia oară până la proporțiile unei doctrine atotcuprinzătoare de supușii statului prusac. Victoriile repurtate de Bismarck în trei războaie îi intoxicaseră pe savanții germani, cei mai mulți impiegați guvernamentali. Unii comentatori au considerat semnificativ faptul că adoptarea ideilor școlii lui Schmoller s-a produs cel mai lent în țările ale căror armate fuseseră înfrânte în 1866 și în 1870. Este, desigur, absurd să căutăm legături între afirmarea Teoriei economice austriece și înfrângerile, eșecurile și frustrările regimului habsburgic. Dar faptul că universitățile de stat franceze s-au ferit din calea istoricismului și a politicilor sociale (Sozialpolitik) mai mult decât instituțiile similare din alte locuri se explică, cu siguranță, cel puțin în parte, prin eticheta prusacă atașată acestor doctrine. Dar întârzierea aceasta n-a avut consecințe practice semnificative. Asemenea tuturor celorlalte țări, Franța a devenit o fortăreață a intervenționismului și a proscris teoria economică.
Maturizarea filozofică a ideilor care glorificau interferența guvernului, i.e., acțiunea polițiștilor înarmați, a fost asigurată de Nietzsche și de Georges Sorel. Ei au consacrat majoritatea sloganurilor care aveau să ghideze măcelurile bolșevismului, fascismului și nazismului. Intelectualii care exaltă deliciile crimei, scriitorii care susțin cenzura, filozofii care judecă meritele gânditorilor și ale autorilor nu în funcție de valoarea contribuțiilor acestora, ci de performanțele lor pe câmpurile de bătălie[2], aceștia sunt liderii spirituali ai epocii noastre de vrajbă perpetuă. Ce spectacol ofereau acei autori și profesori americani care atribuiau originea independenței politice și a constituției propriei lor națiuni unei lucrături viclene a “intereselor”, și aruncau priviri languroase paradisului sovietic din Rusia!
Măreția secolului al XIX-lea a constat în faptul că, într-o anumită măsură, ideile economiștilor clasici au devenit filozofia dominantă a statului și a societății. Ele au transformat societatea tradițională fondată pe status în națiuni de cetățeni liberi, absolutismul regal în guvern reprezentativ și, mai presus de toate, sărăcia maselor din vechiul regim, în bunăstarea celor mulți datorată capitalismului de tip laissez-faire. Astăzi, reacțiunea etatismului și a socialismului subminează fundamentele civilizației occidentale și ale bunăstării. Poate că cei care susțin că este prea târziu pentru a mai putea împiedica triumful final al barbariei și distrugerea au dreptate. Oricum ar fi, un lucru e sigur. Societatea, i.e., cooperarea pașnică a oamenilor conform principiului de diviziune a muncii, nu poate exista și funcționa decât dacă adoptă politicile pe care analiza economică le declară adecvate pentru a atinge țelurile urmărite. Cea mai gravă iluzie a epocii în care trăim este credința superstițioasă în panacee care — după cum au demonstrat categoric economiștii — sunt contrare scopurilor alese.
Guvernele, partidele politice, grupurile de presiune și birocrații din ierarhia educațională gândesc că pot evita consecințele inevitabile ale măsurilor inadecvate, boicotându-i și reducându-i la tăcere pe economiștii independenți. Dar adevărul subzistă și lucrează, chiar dacă nu mai există nimeni care să-l articuleze.
Note:
- Cf. Herbert Spencer, The Study of Sociology, 9th edition (London, 1880), p. 217. ↑
- Cf. pasajele citate de Julien Benda, La trahison des clercs (Paris, 1927), nota O, pp. 292-295. [Vezi și versiunea românească datorată Gabrielei Creția, Trădarea cărturarilor, București, Humanitas, 1993, pp. 207-210 –n. tr.] ↑
