1. Respingerea economiei clasice în Germania
Ostilitatea pe care teoria economică clasică a întâmpinat-o pe continentul european se datora în deosebi prejudecăților politice. Economia politică, rod al eforturilor mai multor generații de gânditori englezi, strălucit articulată de Hume și Adam Smith și perfecționată de Ricardo, a fost cel mai prețios produs al filozofiei iluministe. A fost miezul doctrinei liberale, care urmărea instituirea guvernului reprezentativ și a egalității tuturor în fața legii. Nu este surprinzător că economia politică a fost respinsă de toți privilegiații, a căror situație o punea în cauză. Această propensiune spre nesocotirea științei economice a fost considerabil consolidată, în Germania, de avântul naționalismului. Repudierea îngustă a civilizației occidentale — filozofie, știință, doctrine politice și instituții, artă și literatură — care s-a finalizat cu nazismul, a început cu detractarea pătimașă a economiei politice britanice.
Dar nu trebuie să uităm că există și alte motive care au determinat această revoltă împotriva economiei politice. Era vorba de o ramură nouă a științei, care ridica probleme epistemologice și filozofice pe care savanții nu erau pregătiți să le soluționeze în mod satisfăcător. Ea nu putea fi integrată în sistemele epistemologice și metodologice tradiționale. Tendința empiristă, care domina filozofia occidentală, considera teoria economică încă o știință experimentală, asemănătoare fizicii sau biologiei. Ideea că o disciplină consacrată problemelor “practice”, de felul prețurilor și al salariilor, putea avea un caracter epistemologic diferit de acela al altor discipline, consacrate unor chestiuni practice, depășea puterea de înțelegere a epocii. Pe de altă parte, numai pozitiviștii cei mai bigoți nu realizau că experimentele sunt irealizabile în sfera despre care teoria economică trebuie să ne furnizeze cunoștințe.
Nu este cazul să ne ocupăm aici de starea de lucruri care s-a impus în epoca neo-pozitivismului, sau a hiper-pozitivismului din secolul al XX-lea. Astăzi, în întreaga lume, dar mai ales în Statele Unite, cohorte de statisticieni sunt angrenate în institute consacrate unor activități prezentate drept “cercetare economică”. Ei adună cifre furnizate de guverne și de diverse unități economice, le rearanjează, le reajustează și le retipăresc, calculează medii și desenează grafice. Ei pretind să “măsoare” astfel “comportamentul” omenirii și nu există nici o diferență demnă de menționat între metodele lor de investigație și cele întrebuințate în laboratoarele de cercetare fizică, chimică și biologică. Ei privesc cu condescendență și dispreț pe acei economiști care, spun ei, asemenea botaniștilor din “antichitate”, se bizuie pe “multă gândire speculativă”, în loc să “experimenteze”.[1] Și sunt întru totul convinși că, din râvna lor neobosită, se va constitui, în cele din urmă, cunoașterea finală și completă, care va permite autorităților planificatoare ale viitorului să fericească pe deplin pe toată lumea.
Dar, în vremea economiștilor din prima parte a secolului al XIX-lea, confuzia privitoare la fundamentele științelor acțiunii umane nu ajunsese încă atât de departe. Tentativele lor de a lămuri problemele epistemologice ridicate de știința economică s-au soldat, desigur, cu un eșec complet. Cu toate acestea, retrospectiv, putem afirma că acest insucces a fost un pas necesar pe drumul spre o soluție mai satisfăcătoare a problemei. Abordarea nereușită a metodelor științelor morale, datorată lui John Stuart Mill, este cea care a demonstrat involuntar zădărnicia argumentelor avansate în favoarea interpretării empiriste a naturii științei economice.
Când germanii au început să studieze lucrările economiștilor clasici britanici, ei au acceptat fără scrupule ideea că teoria economică derivă din experiență. Dar această explicație simplistă nu-i putea satisface pe cei ce respingeau implicațiile doctrinei clasice referitoare la acțiunea politică. Foarte curând, ei au prins a pune întrebări: oare nu este experiența din care și-au derivat autorii britanici teoremele diferită de experiența germană? Oare nu este teoria economică britanică nesatisfăcătoare, în măsura în care ea e distilată numai din experiența britanică, și aceasta limitată numai la epoca lui George de Hanovra? Oare se mai poate vorbi, în aceste condiții, de o știință economică validă pentru toate țările, națiile și epocile?
Este limpede cum răspundeau la aceste întrebări cei ce considerau știința economică numai ca pe o disciplină experimentală. Dar răspunsul lor revenea la o negație apodictică a disciplinei ca atare. Școala istorică ar fi fost consecventă dacă ar fi respins ideea posibilității unei științe economice și s-ar fi abținut scrupulos, totodată, de la orice alte afirmații, cu excepția relatărilor despre ce s-a întâmplat în cutare moment și în cutare parte a globului pământesc. O anticipare a efectelor previzibile ale unui anumit eveniment nu este cu putință decât pe temeiul unei teorii care se pretinde general valabilă și nu se mulțumește cu pretenții de validitate referitoare numai la trecut și la o anumită țară. Școala istorică nega emfatic existența unor asemenea teoreme economice, universal valabile. Dar aceasta nu-i împiedica pe reprezentanții ei să recomande sau să respingă — în numele științei — diverse opinii sau măsuri menite să influențeze condițiile din viitor.
Să ne oprim, de pildă, la doctrina clasică referitoare la efectele liberului schimb și ale protecționismului. Criticii ei nu adoptau strategia descoperirii unor silogisme false în raționamentele lui Ricardo (care ar fi fost sortită eșecului). Ei afirmau doar că, în asemenea chestiuni, nu pot exista soluții “absolute”. Există situații istorice, spuneau ei, în care efectele liberului schimb sau ale protecționismului nu corespund celor descrise de teoria “abstractă”, elaborată de autorii care gândesc “din fotoliu”. În sprijinul afirmației lor, ei indicau diverse precedente istorice. Procedând astfel, ei treceau grăbiți sub tăcere împrejurarea că faptele istorice, fiind întotdeauna rezultatul combinat al contribuției unei multitudini de factori, nu pot demonstra sau infirma vreo teoremă.
Așa se face că teoria economică a celui de al doilea Reich german, reprezentată de universitarii numiți de guvern, a degenerat într-o colecție nesistematică, eclectică, de fragmente cognitive împrumutate din istorie, geografie, tehnologie, jurisprudență și, parțial, din politică, împănate cu observații depreciative la adresa “abstracțiunilor” Școlii clasice. Majoritatea profesorilor, în scrierile și cursurile lor, făceau propagandă, mai mult sau mai puțin entuziastă, guvernării imperiale: conservatorismului autoritar, așa-numitei Sozialpolitik, protecționismului, înarmării intensive și naționalismului agresiv. Ar fi nedrept să considerăm acest amestec al politicului în teoria economică drept un fenomen specific german. În cele din urmă, el era cauzat de carențele interpretării epistemologice a teoriei economice, o scădere care depășea fruntariile Germaniei.
Un al doilea factor care a determinat gândirea germană a secolului al XIX-lea, în general, și universitățile germane, în special, să vadă cu suspiciune economia politică britanică, a fost fixația acesteia din urmă pe avuție și legătura ei cu filozofia utilitaristă.
Pe atunci, definiția standard a economiei politice vorbea despre o știință consacrată producției și distribuției de avere. O asemenea disciplină nu putea naște decât dispreț în ochii profesorilor germani. Profesorii se considerau pe ei înșiși ca fiind angajați în căutarea altruistă a cunoașterii pure, prin contrast cu gloata mundană a făcătorilor de bani, preocupați de avuția lor pământească. Chiar și simpla mențiune a unor lucruri atât de josnice, precum avuția și banii, era tabu printre asemenea persoane, pline de cultura lor elevată (Bildung). Profesorii de economie nu-și puteau asigura un statut onorabil în mediile universitare, decât insistând că tema disciplinei lor nu era vânătoarea meschină de profit a afaceriștilor, ci cercetarea istorică, de pildă a faptelor mărețe ale electorilor de Brandemburg, sau ale regilor prusaci.
Nu mai puțin gravă era problema utilitarismului. Filozofia utilitaristă nu era tolerată în universitățile germane. Dintre cei doi utilitariști germani remarcabili, Ludwig Feuerbach și Rudolf von Jhering, numai cel din urmă a ocupat o catedră universitară, și aceea de drept roman. Toate neînțelegerile care s-au împotrivit hedonismului și eudemonismului, vreme peste două mii de ani, au fost reactualizate de profesorii așa-numitelor Staatswissenschaften, în criticile avansate de ei împotriva economiștilor britanici.[2] Chiar dacă nimic altceva n-ar fi alimentat suspiciunea savanților germani, ei încă ar fi condamnat știința economică, numai pentru faptul că Bentham și cei doi Mill contribuiseră la ea.
2. Sterilitatea Germaniei în domeniul științelor economice.
Universitățile germane se aflau în proprietatea și sub controlul diverselor regate și mari ducate care formau Reich-ul.[3] Profesorii erau impiegați publici și, ca atare, erau ținuți să asculte cu strictețe de ordinele și reglementările superiorilor lor, birocrații și miniștrii instrucției publice. Subordonarea aceasta totală și necondiționată a universităților și a învățământului față de supremația guvernelor a fost pusă în discuție — zadarnic — de opinia publică liberală din Germania, în 1837, când regele Hanovrei a concediat șapte profesori de la Universitatea din Göttingen, care protestau împotriva încălcării constituției de către rege. Guvernele n-au ținut seama de reacția publicului. Ele au continuat să elibereze din funcții profesori cu vederi politice sau de orientări religioase pe care nu le agreau. Însă, după câtva timp, au recurs la metode mai subtile și mai eficace de transformare a profesorilor în suporteri loiali ai politicilor oficiale, procedând la selectarea scrupuloasă a candidaților, înainte de numirea lor în funcții. Catedrele erau rezervate numai persoanelor de nădejde. Astfel, problema libertății academice a trecut pe planul al doilea. De bună voie, profesorii predau numai ceea ce autoriza guvernul.
Războiul din 1866 pusese capăt conflictului constituțional prusac. Partidul regelui — Partidul conservator al Junkerilor, în frunte cu Bismarck — a triumfat asupra Partidului progresist prusac, care se pronunțase pentru sistemul parlamentar, ca și asupra grupurilor democratice din Germania de Sud. În noua configurație politică, mai întâi în Norddeutscher Bund și, după 1871, în Deutsches Reich, nu era loc pentru doctrine “străine”, ca Manchesterismul sau ca liberalismul laissez-faire. Învingătorii de la Königgrätz și Sedan considerau că n-au ce învăța de la o “națiune de negustori” — britanicii — și nici de la francezii înfrânți.
La începutul războiului din 1870, unul dintre cei mai eminenți savanți germani, Emil du Bois-Reymond, jubila că Universitatea din Berlin era “garda de corp intelectuală a Casei de Hohenzollern”. Pentru științele naturale, faptul acesta nu avea o semnificație prea mare. Dar avea o semnificație cât se poate de clară și de precisă pentru științele acțiunii umane. Ocupanții catedrelor de istorie și de Staatswissenschaften (i.e., de științe politice, inclusiv toate cele referitoare la teoria economică și la finanțe) știau ce așteaptă suveranul lor de la ei. Și se grăbeau să furnizeze marfa solicitată.
Din 1882 și până în 1907, Friedrich Althoff a fost ministrul prusac al instrucției, însărcinat cu problemele universitare. El conducea universitățile prusace ca un dictator. Cum Prusia deținea cel mai mare număr de poziții profesorale lucrative și, de aceea, cele mai prielnice condiții pentru savanții ambițioși, profesorii din alte state germane, ba chiar cei din Austria și din Elveția, aspirau să obțină și ei numiri în Prusia. Astfel, Althoff îi putea determina și pe ei, de regulă, să accepte principiile și opiniile sale. În toate chestiunile legate de științele sociale și de disciplinele istorice, Althoff se bizuia întru totul pe sfaturile prietenului său, Gustav von Schmoller. Când era vorba de alegerea oilor de capre, Schmoller avea un fler inegalabil.
În al doilea și al treilea pătrar al secolului al XIX-lea, unii profesori germani au adus contribuții valoroase la teoria economică. Este adevărat că cele mai remarcabile contribuții din această perioadă, acelea datorate lui Thünen și Gossen, nu fuseseră elaborate de profesori, ci de persoane care nu dețineau posturi în învățământ. Cu toate acestea, lucrările profesorilor Hermann, Mangoldt și Kniess aveau să fie reținute și ele de istoria gândirii economice. După 1866 însă, cei ce au avut acces la cariere academice nu mai nutreau decât dispreț pentru „abstracțiunile reci”. Ei publicau studii istorice, de preferință cu privire la condițiile de lucru din trecutul recent. Mulți dintre ei erau ferm convinși că sarcina de căpătâi a economiștilor era să ajute „poporul”, în lupta sa de eliberare împotriva „exploatatorilor”, și că liderii dăruiți de Dumnezeu poporului erau dinastiile, în special cea de Hohenzollern.
3. Disputa metodelor
În Untersuchungen, Menger respingea ideile epistemologice implicate în scrierile Școlii istorice. Schmoller a publicat o recenzie a acestei cărți, în termeni mai curând disprețuitori. Menger a replicat, în 1884, cu un pamflet, Die Irrtümer des Historismus in der Deutschen Nationalökonomie. Diversele publicații rezultate din această controversă sunt cunoscute sub numele de Methodenstreit, disputa metodelor.
Methodenstreit a contribuit prea puțin la clarificarea problemelor implicate. Menger se afla prea mult sub influența empirismului lui John Stuart Mill pentru a-și împinge propriul punct de vedere până la consecințele sale logice depline. Schmoller și discipolii săi, hotărâți să apere o poziție intenabilă, nici măcar n-au identificat obiectul controversei.
Termenul Methodenstreit este, desigur, echivoc. Într-adevăr, problema nu era de a descoperi cea mai adecvată metodă de abordare a chestiunilor numite, în mod curent, probleme economice. Miza disputei era, în esență, posibilitatea unei științe, diferite de istorie, consacrate cercetării aspectelor acțiunii umane.
Exista, înainte de orice, determinismul materialist radical, o filozofie aproape unanim acceptată în Germania, la vremea aceea, de fizicieni, chimiști și biologi, deși nu fusese niciodată deliberat și limpede formulată. În viziunea determiniștilor, ideile umane, volițiunile și acțiunile sunt produse de evenimente fizice și chimice, pe care științele naturale le vor descrie într-o bună zi, în același mod în care descriu astăzi emergența unui compus chimic, pornind de la combinația mai multor ingrediente. Unicul drum care putea duce către performanța aceasta științifică finală, spuneau ei, este experimentarea în laboratoare fiziologice și biologice.
Schmoller și discipolii săi respingeau categoric această filozofie, nu pentru că ar fi fost conștienți de deficiențele ei, ci pentru că era incompatibilă cu dogmele religioase ale guvernului prusac. Alternativ, ei aproape că preferau o doctrină abia diferită de pozitivismul lui Comte (pe care, desigur, îl condamnau în public, datorită ateismului și originii sale franceze). De fapt, pozitivismul, interpretat adecvat, conduce în mod necesar la determinismul materialist. Dar, cei mai mulți adepți ai lui Comte nu erau expliciți în privința aceasta. Discuțiile lor nu excludeau întotdeauna posibilitatea ca legile fizicii sociale (sociologia), a căror lămurire era după ei țelul ultim al științei, să poată fi descoperite prin ceea ce numeau ei o metodă mai “științifică” de abordare a materialului colectat cu metodele istorice tradiționale. Aceasta era poziția lui Schmoller față de științele economice. În mod repetat, el le reproșa economiștilor că s-ar fi grăbit să facă deducții premature, pornind de la un material insuficient din punct de vedere cantitativ. După el, pentru a substitui o știință economică mai realistă generalizărilor grăbite ale economiștilor britanici care gândeau “din fotoliu”, erau necesare mai multe statistici, mai multă istorie și mai multă colectare de “materiale”. Pornind de la asemenea cercetări, spunea el, economiștii viitorului vor obține într-o zi noi rezultate, “prin inducție”.
Schmoller era atât de incoerent încât nu vedea incompatibilitatea dintre propria sa doctrină epistemologică și respingerea atacului pozitivist asupra istoriei. El nu realiza prăpastia care separa ideile sale de acelea ale filozofilor germani care au demolat ideile pozitiviste despre rostul și metodele istoriei — mai întâi Dilthey și apoi Windelband, Rickert și Max Weber. În același articol în care cenzura Fundamentele lui Menger, el recenza și prima carte importantă a lui Dilthey, Einleitung in die Geisteswissenschaften. Dar el n-a înțeles faptul că miezul doctrinei lui Dilthey era anihilarea tezei fundamentale a propriei sale epistemologii, conform căreia anumite legi ale dezvoltării sociale ar putea fi distilate din experiențe istorice.
4. Aspectele politice ale disputei metodelor
Filozofia britanică a liberului schimb triumfase în secolul al XIX-lea în țările Europei Occidentale și Centrale. Ea demolase ideologia șubredă a statului asistențial (landesfürstlicher Wohlfahrtsstaat) care ghida politicile principatelor germane în secolul al XVIII-lea. Chiar Prusia se îndreptase o vreme spre liberalism. Punctele culminante ale perioadei sale liber-schimbiste sunt marcate de tarifele vamale ale Zollverein-ului, din 1865 și de codul comercial (Gewerbeordnung) din 1869, pentru teritoriile din Norddeutscher Bund ( Deutscher Reich-ul de mai târziu). Însă foarte curând, guvernul lui Bismarck a început să-și inaugureze sistemul de măsuri intervenționiste, promovat sub denumirea de Sozialpolitik, din care nu lipseau reglementarea pieței forței de muncă, securitatea socială, atitudinile pro-sindicale, impozitarea progresivă, tarifele protecționiste, cartelele și dumpingul.[4]
Cei ce încearcă să respingă criticile devastatoare avansate de teoria economică împotriva adecvării acestor scheme intervenționiste, sunt siliți să nege însăși existența unei științe economice — fără a mai pune la socoteală pretențiile ei epistemologice — și, totodată, existența praxeologiei. Așa au procedat întotdeauna campionii autoritarismului, ai omnipotenței guvernamentale și ai politicilor “asistențiale”. Ei aduc teoriilor economice reproșul că ar fi prea “abstracte” și recomandă “vizualizarea” (anschaulich), ca mod de abordare a problemelor respective. Ei subliniază insistent că, în domeniul acesta, chestiunile sunt prea complicate pentru a se lăsa descrise în formule și teoreme. Ei susțin că diversele națiuni și rase sunt atât de diferite unele de altele, încât acțiunile lor n-ar putea fi cuprinse într-o teorie uniformă; este nevoie de tot atâtea teorii economice câte națiuni și rase există. Alții adaugă chiar că în interiorul aceleiași națiuni sau rase acțiunea economică trebuie diferențiată, după epocile istorice. Aceste obiecțiuni și altele similare, frecvent incompatibile unele cu altele, sunt elaborate cu scopul de a discredita economia ca știință.
De fapt, teoria economică a dispărut cu totul din universitățile Imperiului german. Mai exista un epigon singuratic al economiei clasice la Universitatea din Bonn, Heinrich Dietzl, însă el n-a înțeles niciodată cu adevărat teoria subiectivistă a valorii. La toate celelalte universități, profesorii n-aveau altă grijă decât să ridiculizeze teoria economică și pe economiști. Ar fi inutil să ne oprim la substitutele economice rămase moștenire de la Berlin, München sau de la alte universități ale Reich-ului. Nimănui nu-i mai pasă astăzi de ceea ce au avut de scris Gustav von Schmoller, Adolf Wagner, Lujo Brentano și numeroșii lor adepți, în voluminoasele lor cărți și reviste.
Semnificația politică a eforturilor Școlii istorice constă în faptul că a pregătit Germania pentru ideile a căror acceptare a asigurat, printre germani, popularitatea politicilor dezastruoase, care au dus la marile catastrofe. Imperialismul agresiv, curmat în două rânduri de războaie și înfrângeri, inflația nelimitată din zorii anilor ă20, Zwangswirtschaft-ul și ororile regimului nazist sunt realizările politicienilor deprinși să acționeze așa cum fuseseră învățați de campionii Școlii istorice.
Schmoller, urmat de prietenii și discipolii săi, recomanda sistemul numit socialism de stat, i.e., un sistem socialist – al planificării — în care conducerea economică de la vârf se află în mâinile aristocratice ale Junkerilor. Acesta e tipul de socialism spre care ținteau Bismarck și succesorii săi. Opoziția timidă pe care au întâmpinat-o din partea unui mic grup de oameni de afaceri s-a dovedit neglijabilă, nu atât fiindcă acești oponenți nu erau prea numeroși, ci pentru că strădaniile lor erau lipsite de orice suport ideologic. În Germania nu mai existau gânditori liberali. Singura rezistență împotriva partidei socialiștilor de stat venea din partea partidului marxist al social-democraților. Ca și socialiștii din tabăra lui Schmoller — așa-numiții Kathedersozialisten, socialiști de catedră — marxiștii erau și ei adepți ai socialismului. Singura diferență între cele două grupuri ținea de alegerea persoanelor menite să dirijeze consiliul suprem de planificare: Junkerii, profesorii și birocrația prusacă a Hohenzollernilor, sau ofițerii partidului social-democratic și sindicatele afiliate lor.
Așa se face că, în Germania, singurii adversari serioși ai școlii lui Schmoller erau marxiștii. În această controversă, cei din urmă au ocupat curând poziția dominantă. Motivul este că ei dispuneau cel puțin de un corp doctrinar, indiferent de erorile și contradicțiile sale interne, pe când învățăturile Școlii istorice erau mai mult o negare a oricărei teorii. În căutarea unui suport cât de cât teoretic, școala lui Schmoller a început să împrumute, pas cu pas, elemente din fondul spiritual marxist. În cele din urmă, însuși Schmoller a sfârșit prin a accepta, în mare, doctrina marxistă a conflictelor de clasă și a impregnării “ideologice” a gândirii, determinate de apartenența de clasă a gânditorului. Unul din prietenii și colegii săi de activitate profesorală, Wilhelm Lexis, a elaborat o teorie a dobânzii pe care Engels o considera o parafrază a teoriei marxiste a exploatării.[5] Faptul că epitetul “burghez” (bürgerlich) a dobândit o conotație depreciativă în limba germană trebuie pus pe seama scrierilor campionilor așa-numitei Sozialpolitik.
Înfrângerea zdrobitoare suferită în primul război mondial a zdruncinat prestigiul prinților, aristocraților și birocraților germani. Adepții Școlii istorice și ai Sozialpolitik și-au transferat loialitatea către diverse grupuri fragmentare, din care avea să emeargă, în cele din urmă, partidul național socialist german al muncitorilor — nazismul.
Linia dreaptă care duce de la opera Școlii istorice la nazism nu poate fi ilustrată prin schițarea evoluției vreunuia din fondatorii Școlii. Într-adevăr, protagoniștii așa-numitei dispute a metodelor încetaseră din viață înainte de înfrângerea din 1918 și de ascensiunea lui Hitler. Însă viața celui mai reprezentativ personaj din generația a doua a Școlii ilustrează toate fazele parcurse de învățământul economic universitar german, de la Bismarck până la Hitler.
Werner Sombart a fost cu siguranță cel mai înzestrat discipol al lui Schmoller. N-avea decât douăzeci și cinci de ani când maestrul său, în toiul disputei metodelor, i-a încredințat sarcina recenzării și anihilării cărții lui Wieser, Der natürliche Wert. Credincios, discipolul a condamnat cartea, numind-o “în întregime nesănătoasă”.[6] Douăzeci de ani mai târziu, Sombart se fălea că-și dedicase o bună parte din viață luptei pentru Marx.[7] Când a izbucnit războiul, în 1914, Sombart a publicat o carte intitulată Händler und Helden (Traficanți și eroi).[8] Într-un limbaj grosolan și respingător, el incrimina tot ce provenea din spațiul britanic sau anglo-saxon, dar mai ales întreaga filozofie și teorie economică britanică, ca pe o manifestare a mentalității meschine de negustor. După război, Sombart și-a revizuit cartea despre socialism. Înainte de război, ea fusese publicată în nouă ediții.[9] După ce edițiile antebelice celebraseră marxismul, cea de a zecea îl ataca fanatic, în special datorită caracterului său “proletar” și lipsei sale de patriotism și de naționalism. Câțiva ani mai târziu, Sombart a încercat să reanime Methodenstreit, cu un volum plin de invective la adresa economiștilor, a căror gândire era incapabil să o înțeleagă.[10] Apoi, când naziștii au ajuns la putere, și-a încoronat cariera literară de patruzeci și cinci de ani printr-o carte consacrată socialismului german. Ideea fundamentală a lucrării era că Führerul primește ordine direct de la Dumnezeu, Führerul suprem al universului, și că Führertum (șefia) înseamnă revelație permanentă.[11]
Astfel, economia academică germană progresa de la glorificarea electorilor și regilor de Hohenzollern, datorată lui Schmoller, la canonizarea lui Adolf Hitler, săvârșită de Sombart.
5. Liberalismul economiștilor austrieci
Platon visa la tiranul luminat care să-i încredințeze filozofului cel înțelept puterea de a implementa sistemul social perfect. Iluminismul nu și-a pus speranțele în apariția mai mult sau mai puțin accidentală a diriguitorilor bine intenționați și a înțelepților providențiali. Optimismul său privitor la viitorul omenirii se întemeia pe dubla credință în bunătatea omului și în raționalitatea sa. În trecut, o minoritate de ticăloși — regi escroci, preoți sacrilegi, aristocrați corupți — puteau provoca neajunsuri. Dar azi — spune doctrina iluministă — când omul a devenit conștient de forța rațiunii sale, o recădere în obscurantismul și erorile vremurilor trecute nu mai este cu putință. Fiecare nouă generație va adăuga noi contribuții la binele săvârșit de înaintașii săi. Așa că omenirea este în pragul unui avans continuu spre condiții tot mai satisfăcătoare. Natura omului este de a progresa constant. Ar fi zadarnic să deplângem presupusa beatitudine pierdută a fabuloaselor vremuri de aur. Societatea ideală se află înaintea și nu în urma noastră.
Cei mai mulți politicieni liberali, progresiști și democrați din secolul al XIX-lea, care recomandau guvernul reprezentativ și sufragiul universal, erau animați de o încredere fermă în infailibilitatea rațiunii umane. În ochii lor, majoritățile nu puteau greși. Ideile provenite din rândul maselor și aprobate de electorat nu puteau fi decât benefice pentru întreaga obște.
Merită subliniat insistent faptul că argumentele în favoarea guvernului reprezentativ, avansate de micul grup al filozofilor liberali, erau destul de diferite și nu implicau nici o referire la presupusa infailibilitate a majorităților. Hume indicase faptul că posibilitatea guvernării se întemeiază întotdeauna pe opinia publică. Pe termen lung, opinia celor mulți are, de fiecare dată, câștig de cauză. Un guvern care nu se bucură de sprijinul opiniei majoritare trebuie, mai devreme sau mai târziu, să-și piardă puterea; dacă nu abdică, atunci va fi răsturnat violent de mulțime. În ultimă instanță, popoarele au puterea de a-i așeza la cârmă pe cei ce sunt pregătiți să guverneze după principiile pe care majoritatea le consideră adecvate. Pe termen lung nu există nimic de felul unei guvernări impopulare, capabile să mențină un sistem pe care mulțimea îl condamnă, socotindu-l nedrept. Rațiunea guvernului reprezentativ nu stă în infailibilitatea sau puterile supraomenești ale majorității. Ea stă în intenția de a provoca, prin metode pașnice, ajustările în ultimă instanță inevitabile ale sistemului politic, și de a promova persoanele care vor manevra cârma acestui mecanism, în conformitate cu ideologia majorității. Ororile revoluției și ale războiului civil pot fi evitate, dacă un guvern impopular poate fi îndepărtat fără șocuri, la următoarele alegeri.
Adevărații liberali erau ferm convinși că economia de piață, singurul sistem care permite îmbunătățirea continuă a situației materiale a omenirii, nu poate funcționa decât într-o atmosferă de pace netulburată. Ei erau adepți ai guvernării de către reprezentanții aleși ai poporului, fiindcă erau convinși că acesta este singurul sistem capabil să asigure o pace durabilă, atât internă cât și externă.
Ceea ce îi distanța pe acești liberali autentici de idolatrizarea oarbă a majorității, caracteristică radicalilor auto-proclamați, era că ei își fondau optimismul privitor la viitorul omenirii, nu pe credința mistică în infailibilitatea majorităților, ci pe convingerea că forța argumentelor logice neviciate este irezistibilă. Ei erau pe deplin conștienți de faptul că imensa majoritate a oamenilor de rând era, deopotrivă, prea obtuză și prea indolentă pentru a urmări și absorbi secvențe deductive prelungite. Dar ei sperau că masele, tocmai datorită obtuzității și indolenței lor, nu vor întârzia să se alinieze la ideile cu care le hrănesc intelectualii. Bizuindu-se pe judecățile sănătoase ale minorității cultivate și pe capacitatea acesteia de a convinge majoritatea, marii lideri ai mișcării liberale din secolul al XIX-lea anticipau o ameliorare constantă a situației omenirii.
În această privință, între Carl Menger și adepții timpurii ai ideilor sale, Wieser și Böhm-Bawerk, domnea un acord deplin. Printre manuscrisele nepublicate ale lui Menger, profesorul Hayek a descoperit o notă în care se putea citi: “Cel mai bun mijloc pentru a da în vileag absurditatea unui raționament este de a-l lăsa să-și urmeze cursul până la consecințele sale ultime”. Tuturor celor trei le plăcea să trimită la argumentația din cartea a I-a a Eticii lui Spinoza, care se încheie cu faimosul dictum: “Sane sicut lux se ipsam et tenebras manifestat, sic veritas norma sui et falsi”. Ei priveau liniștiți la propaganda fanatică a Școlii istorice și a marxismului, fiind pe deplin convinși că dogmele intenabile ale acestor facțiuni vor fi, în cele din urmă, respinse de toate persoanele rezonabile, tocmai datorită absurdității lor, și că masele se vor alinia în mod necesar la poziția intelectualilor.[12]
Meritul acestui mod de a pune problema constă în evitarea practicii răspândite care opune raționamentelor logice o așa-zisă psihologie. Este adevărat că erorile de raționament sunt adesea determinate de o predispoziție a individului de a prefera concluzia eronată celei corecte. Există chiar o mulțime de oameni ale căror preferințe îi împiedică, pur și simplu, să acceadă la un mod de gândire riguros. Dar, între constatarea acestui fapt și doctrinele care erau predate cu o generație în urmă, sub eticheta de “sociologie a științei”, este cale lungă. Gândirea și raționamentul uman, știința umană și tehnologia, sunt produse ale unui proces social în măsura în care gânditorul individual se confruntă atât cu realizările, cât și cu erorile predecesorilor săi și, admițându-le sau respingându-le, este practic angrenat într-o discuție cu ei. Este cu putință ca istoria ideilor să facă inteligibile atât erorile cât și reușitele cuiva, analizând condițiile în care a trăit și a lucrat. Numai în acest sens este permisibil să vorbim despre ceea ce se numește spiritul unei epoci, al unei națiuni sau al unui mediu social. Însă raționamentul devine circular îndată ce se încearcă explicarea emergenței unei idei și cu atât mai mult justificarea ei, prin referire la mediul autorului. Ideile se nasc întotdeauna în mintea unui individ, iar istoria nu ne poate spune despre ele nimic în afară de faptul că au fost generate la un moment dat, de un anumit individ. Singura scuză pentru gândirea eronată a cuiva este declarația referitoare la un general înfrânt, făcută cândva de guvernul austriac: nimeni nu este vinovat pentru că nu este un geniu. Psihologia ne poate explica de ce un om a gândit incorect. Dar asemenea explicații nu pot converti eroarea în adevăr.
Economiștii austrieci respingeau în mod necondiționat relativismul logic implicat în învățăturile Școlii istorice prusace. Împotriva declarațiilor lui Schmoller și ale adepților săi, ei susțineau că există un corp de teoreme economice valide pentru orice acțiune umană, indiferent de timp și loc, de caracteristicile naționale și rasiale ale actorilor și de ideologiile lor religioase, filozofice și etice.
Valoarea contribuțiilor aduse de acești trei economiști austrieci, prin susținerea cauzei teoriei economice împotriva criticilor zadarnice ale istoricismului, nu poate fi supraestimată. Din convingerile lor epistemologice ei nu inferau nici un fel de optimism referitor la evoluția viitoare a omenirii. Orice s-ar spune în favoarea gândirii logice corecte nu demonstrează că generațiile viitoare își vor depăși înaintașii pe terenul efortului și realizărilor intelectuale. Istoria ne arată că, în mod repetat, perioade de excepțională înflorire au fost urmate de perioade de regres și decădere. Nu putem ști dacă următoarea generație va produce oameni capabili să continue în direcțiile indicate de geniile care au asigurat gloria secolelor trecute. Nu cunoaștem nimic referitor la condițiile biologice care-i permit omului să facă un pas înainte, pe drumul progresului intelectual. Nu putem elimina ipoteza că ascensiunea intelectuală a omului ar putea fi, în viitor, limitată. Și, cu siguranță, nu știm dacă în această ascensiune nu există cumva un punct dincolo de care liderii intelectuali nu vor mai reuși să convingă masele, determinându-le să-i urmeze.
Pornind de la aceste premise, concluzia economiștilor austrieci a fost că, deși datoria minților cele mai înzestrate este să-și exerseze până la capăt facultățile de care dispun, nu lor le revine sarcina de a face propagandă propriilor idei și, cu atât mai puțin, de a întrebuința metode îndoielnice pentru a le prezenta pe înțelesul tuturor. Ei nu erau preocupați de tirajul scrierilor lor. Menger n-a autorizat o a doua ediție a faimoaselor sale Grundsätze, deși volumul era de multă vreme epuizat, exemplarele utilizate se vindeau la prețuri ridicate, și editorul i-a solicitat în mod repetat consimțământul.
Principala și singura grijă a economiștilor austrieci era să contribuie la avansul teoriei economice. Ei n-au încercat niciodată să convingă pe cineva prin alte mijloace decât puterea de convingere a cărților și articolelor pe care le scriau. Ei rămâneau indiferenți la faptul că universitățile din țările germanofone, inclusiv numeroase universități austriece, manifestau ostilitate față de teoriile economice ca atare, și cu atât mai mult față de noile doctrine subiectiviste.
Note:
- Cf. Arthur F. Burns, The Frontiers of Economic Knowledge (Princeton University Press, 1954), p. 189. ↑
- Argumente similare au fost întrebuințate ulterior și pentru discreditarea pragmatismului. Adagiul lui William James, conform căruia metoda pragmatică urmărește să scoată din fiecare cuvânt “its practical cash-value” (Pragmatism, 1907, p. 53), era invocat pentru a caracteriza josnicia “filozofiei dolarului”. ↑
- Reich-ul propriu-zis nu poseda și nu controla decât Universitatea din Strassburg. Cele trei orașe-republici germane nu dețineau, la vremea aceea, nici o universitate. ↑
- Cf. Mises, Omnipotent Government (Yale Univesity Press, 1944), pp. 149 ff. ↑
- Cf. analiza mai detaliată din Mises, Kritik des Interventionismus, (Jena, 1929), pp. 92 ff. ↑
- Cf. Schmoller Jahrbuch, Vol. 13 (1889), pp.1488-1490. ↑
- Cf. Sombart, Das Lebenswek von Karl Marx (Jena, 1909), p. 3. ↑
- Cf. Sombart, Händler und Helden (München, 1915). ↑
- Cf. Sombart, Der Proletarische Sozialismus, ed. a 10-a. (Jena,1924), 2 vol. ↑
- Cf. Sombart, Die drei Nationalökonomien (München, 1930). ↑
- Cf. Sombart, Deutscher Sozialismus (Charlottenburg, 1934), p. 213. (În ediția americană: A New Social Philosopy, ediție și traducere de K. F. Geiser, Princeton, 1937, p. 149.) Performanțele lui Sombart se bucurau de recunoaștere și în străinătate. Astfel, de pildă, în 1929, el a fost ales membru onorific al Asociației economice americane. ↑
- Este necesar să adăugăm că Menger, Böhm-Bawrek și Wieser erau cât se poate de pesimiști cu privire la viitorul politic al Imperiului austriac. Dar, nu ne putem ocupa aici de această problemă. ↑
