Institutul Ludwig von Mises România a realizat recent, în premieră, pentru Fundația Romanian Business Leaders, un studiu referitor la internaționalizarea firmelor românești dintr-o perspectivă clasic liberală sau misesiană. Autorii studiului sunt Matei-Alexandru Apăvăloaei, Tudor Gherasim Smirna și Andreas Stamate-Ștefan, cercetători ai Institutului Mises România și cadre didactice în Facultatea de Relații Economice Internaționale, Academia de Studii Economice. De asemenea, studiul include o contribuție de Claudiu Vrînceanu, din partea Start-up Bridge / RBL. Poate fi descărcat de aici:
Dezvoltare prin internaționalizare [pdf].
În esență, studiul se prezintă ca o sinteză a argumentelor clasic liberale în ceea ce privește internaționalizarea și investițiile străine în general și se desfășoară în trei părți. Prima parte inventariază didactic teoriile internaționalizării, a doua parte explică trecutul României în privința internaționalizării și lentoarea reformelor către o economie de piață, iar a treia parte arată ce opțiuni de politică publică ar fi compatibile (sau cât mai puțin incompatibile) cu perspectiva liberală. Conținutul empiric al studiului este compus dintr-o gamă variată de statistici care prezintă situația internaționalizării firmelor românești, în comparație cu țările din regiune (Cehia, Polonia, Ungaria și Bulgaria). Valoarea studiului este în primul rând una educațională, și apoi poate și ca propunere de politică publică.
Ideea centrală a studiului
Dacă ar fi să rezumăm întregul studiu la o singură idee, ar fi aceasta: internaționalizarea firmelor românești este un proces care depinde de calitatea instituțiilor noastre interne, respectiv cât de favorabile sunt ele progresului și civilizației materiale. Când spunem instituții ne referim desigur la accepțiunea clasic liberală a termenului, adică la proprietate privată, diviziunea muncii, comerț liber, monedă liberă etc. Au fost și/sau sunt ele protejate în statul de drept România?!
Istoric, statele care au încercat să prezerve, să protejeze aceste instituții, pe care economistul Daron Acemoglu (2013, p. 73) le botează drept instituții incluzive, sunt state care au prosperat, care s-au dezvoltat economic. La polul opus, statele care s-au arătat mai favorabile instituțiilor extractive (sclavia, exproprieri arbitrare, taxare, birocrație, control) sunt state care și-au inhibat dezvoltarea.
Problema fundamentală
În loc de toate drumurile duc la Roma, am putea spune ca economiști că toate drumurile duc la Ludwig von Mises și școala Austriacă de economie. Una dintre convingerile intime ale autorilor studiului este că, de fapt, problema socialismului nu s-a înțeles. Spunem aceasta deoarece și astăzi predomină inițiative de socializare a internaționalizării, de intervenție în această zonă. Numai în 2018, bugetul alocat de către Comisia Europeană pentru promovarea produselor agro-alimentare pe piețele internaționale a fost de 179 milioane euro[1]. Un alt exemplu este fondul de risc GapMinder, care oferă finanțare pentru accelerarea start-up-urilor tehnologice. Bugetul acestui fond este de 26 milioane de euro. Acestea sunt doar două exemple. Pentru un inventar al tuturor finanțărilor pentru internaționalizare poate fi consultat Ghidul finanțării de stat pentru internaționalizare, realizat de Inițiativa pentru Competitivitate (INACO)[2].
Ludwig von Mises este prezent în acest studiu prin cel puțin două argumente: argumentul calculului economic în socialism (2018, pp. 719-731) și argumentul dinamicii sau instabilității sistemului intervenționist (2018, p, 886). Primul argument demonstrează cum în absența proprietății private nu poate exista o piață pe care bunurile (cu precădere factorii de producție) să se schimbe. Absența unei piețe aduce cu sine o altă problemă spinoasă, cea a imposibilității de formare a unor prețuri reale. Iar fără prețuri, planificatorul este practic în imposibilitatea de a hotărî care sunt proiectele dezirabile și mai puțin dezirabile din punct de vedere economic. Cu alte cuvinte, calculul economic (profit-pierdere) este imposibil, deci orice posibilă alocare a resurselor se va face în baza altor criterii decât cele ale eficienței. Sigur, nu suntem în situația aceasta, însă facem pași în direcția asta.
Al doilea argument arată că orice intervenție guvernamentală creează o distorsiune în piață (fie la nivel de producție, fie la nivel de prețuri), situație ce va presupune planificarea unei noi intervenții pentru eliminarea efectelor primei intervenții. Și astfel, spune Mises, se intră într-o spirală (printr-un cumul de n intervenții) a cărei destinație finală este socialismul, deci controlul guvernamental asupra factorilor de producție. Pare imposibil, nu? Mises ar spune că nu. Socialismul se poate instaura brusc, peste noapte, în stilul comunist, sau se poate realiza și treptat, în stil social-democrat sau ordoliberal, prin măsuri care încet, încet transferă controlul asupra mijloacelor de producție de la proprietarii legitimi către guvern. Astăzi finanțăm internaționalizarea puțin, mâine o condiționăm puțin (în virtutea unor obiective ecologice, tehnologice etc.), poimâine spunem că nu mai acordăm finanțare decât pe liniile eligibile, apoi restrângem sfera eligibilității funcție de obiective supranaționale decise de alții etc.
În sfârșit, va veni și momentul când firmele vor funcționa ca anexe, departamente de jure și de facto ale statului, și în care distincția proprietar – manager birocratic va fi greu de făcut, căci proprietarul va fi deja managerul unui mamut ce produce pe bază de comandă aliniată la obiectivele guvernamentale (X start-up-uri înființate, Y locuri de muncă create, Z investiții realizate în plantarea de pomi etc.), și care va avea și satisfacția că își poate reglementa propria firmă/industrie. Acesta este practic visul tehnocrat în formă pură.
Trebuie înțeles faptul că socialismul nu este ceva dispărut în negura vremii, care nu mai există doar pentru faptul că nu mai ai un dictator, un comitet de planificare sau naționalizarea efectivă a mijloacelor de producție. Socialismul este viu și este prezent (o spunem din experiență personală) în universități, în mediul academic, în rândul tinerilor, în rândul politicienilor, vechi sau noi. Ce mai trebuie înțeles este că finanțarea internaționalizării de către stat nu este altceva decât un măr otrăvit, o formă de socializare, la distanță deocamdată, care încet dar sigur, reface, repune în drepturi regimul socialist.
Starea de fapt și discuția internaționalizării firmelor românești
Deocamdată, din România încă se pleacă. Cifrele oficiale indică faptul că între 3,5 și 4 milioane de români au plecat de la Revoluția din 1989 și până astăzi în străinătate, în țări mai prietenoase cu proprietatea, capitalul, comerțul, în țări care au proliferat (mai mult decât în România) instituțiile incluzive. Deci cel puțin pentru moment România pare a fi un exportator de muncă, și nu de capital, deoarece acel capital pentru internaționalizare lipsește, cel puțin prin comparații cu alte state. Internaționalizarea României, dincolo de cea realizată prin exportul de muncă, este preponderentă în zona exporturilor, nu a investițiilor străine directe (ISD).
În 2016, exporturile FOB totalizau 57,3 miliarde euro[3], iar ISD-urile românești în străinătate 1,14 miliarde euro (Studiu IlvMR)
Mai mult decât atât:
Majoritatea firmelor care fac exporturi din România sunt firme cu capital străin[4].
Mesajul pe care studiul nostru îl transmite este că de aici nu decurge faptul că statul trebuie să accelereze internaționalizarea (de tip ISD) prin strategii naționale, doar pentru a îngroșa statistica. Faptul că suntem importatori net de capital, și exportatori de muncă sugerează că în România este o problemă cu acumularea de capital. Prea mult din capitalul românesc este pus în slujba satisfacerii birocrației locale și a achitării obligațiilor fiscale. O demonstrează asta dimensiunea sectorului public (atât cel ce furnizează servicii cât și cel productiv).
Conform cartei albe a IMM-urilor, un procent de 61,1% din IMM-urile investigate identifică birocrația ca cea mai mare problemă în activitatea lor, iar 45,16% din IMM-uri reclamă corupția din sistem (Studiu ILvMR).
Carta albă a IMM-urilor mai arată că 54,74% din IMM-uri reclamă fiscalitatea excesivă ca problemă fundamentală în activitatea lor, iar 44,98% controalele excesive (Studiu ILvMR).
potrivit unui studiu realizat de Banca Mondială, 47% din firmele românești care încearcă să realizeze investiții sunt afectate de un climat politic și reglementar nefavorabil (Studiu ILvMR).
În România există aproximativ 1.400 de întreprinderi de stat, din care 200 sunt controlate majoritar de către guvern (autoritatea centrală). Aceste cifre ridică România pe primul loc[5] în Europa la numărul de întreprinderi de stat, și astfel pe primul loc la dimensiunea managementului birocratic (Studiu ILvMR).
Cu cât dimensiunea resurselor administrate de stat crește, potențialul alocării arbitrare (bazate pe alte criterii decât cele economice ale profitului, concurenței) crește și el. În haosul alocativ, adică al dispariției unor criterii obiective de alocare, corupția își face loc, ca mijloc de asigurare[6] împotriva riscurilor generate de absența criteriilor economice (Studiu ILvMR)
Tipul acesta de explicații este unul pur economic, iar ele diferă de explicațiile non-economice, antreprenoriale spre exemplu. În general, atunci când se explică apetitul scăzut pentru internaționalizare al firmelor românești, se aduc în discuție și argumente non-economice ce ar ține de o oarecare teamă a antreprenorilor, sau frică de necunoscut, de un mediul cultural diferit. Deși sunt perfect legitime, economiștii n-au un „tratament” pentru frică, sau pentru modul în care poate fi abordat un mediul cultural diferit de cel din care vii. Acestea sunt cauze naturale.
Economiștii pot avea însă „tratamente” pentru cauzele instituționale, adică situațiile în care problema culturală e depășită, însă mediul instituțional nu lasă prea mult în buzunarul antreprenorului dornic de internaționalizare. Studiul se adresează atât antreprenorilor care au resurse pentru internaționalizare dar întâlnesc bariere culturale în internaționalizare (prin aceea de a-i face atenți la modul în care și-au dobândit resursele, cât de favorabilă le-a fost piața), dar și acelora dintre ei care nu sunt împiedicați de bariere culturale, ci de absența capitalului (prin a-i face atenți că nu orice tip de capital e bun pentru internaționalizare).
Statistica internaționalizării firmelor românești
Statistica colectată de studiu are un rol pur ilustrativ și nu recomandăm efectuarea vreunei corelații sau stabilirea vreunei cauzalități cu ajutorul ei. Statistica poate descrie un anumit trend, dar care din perspectiva unor experiențe personale, antreprenoriale, poate să nu fie relevant.
Componentele ce alcătuiesc fluxurile de ISD din România spre restul lumii
Spre exemplu, se constată că în ISD-urile românilor în străinătate predomină instrumentele de natura datoriei (adică se fac cu împrumuturi, via bănci sau societatea mamă). De obicei, asta ne spune ceva nouă ca economiști, când datoria e mai rentabilă decât cash-ul propriu. La o cercetare mai aprofundată, situația poate scoate la iveală un mediu fiscal sau monetar problematic. Știm de exemplu faptul că în timpul expansiunii monetare, în faza de început a unei crize, ca urmare a deprecierii puterii de cumpărare cauzate de inflație, devine mai rentabil pentru indivizi să se împrumute.
Stocul de ISD al țărilor din Europa Centrală și de Este raportat la PIB
În ceea ce privește regiunea țărilor din Europa Centrală și de Est (CEE), performerul la ISD-uri (evaluate ca stocuri) este Ungaria, care în 2016 atinge 223% din PIB, ISD-uri realizate de cetățenii unguri rezidenți în străinătate. Poziția a doua este ocupată de Republica Cehă cu 23% din PIB, urmând Polonia cu 15% din PIB, apoi Bulgaria cu 10% din PIB și România cu 3% din PIB. În toată perioada luată în calcul, 2007-2017, România ocupă ultima poziție din regiune, dacă ne raportăm la ISD ca procent din PIB. De altfel, clasamentul pe regiune rămâne în linii mari același.
Poziția netă a ISD în balanța de plăți
Diferența dintre ISD-urile deținute de investitorii străini în România și ISD-urile deținute de investitorii români în străinătate este în continuare semnificativă. În 2017, ISD-urile investitorilor străini în România (4,3 mld. euro) erau de 22 ori mai mari decât cele ale investitorilor români în străinătate (196 mil. euro). Poziția netă a ISD-urilor în balanța de plăți a României este „deficitară” în fiecare an al perioadei analizate, 2000-2017, cu decalajele cele mai mari în anii pre- și post- aderare la Uniunea Europeană.
Diferența însă dintre intrări (inflow) și ieșiri (outflow) nu este atât de relevantă economic, cât poate fi statistic. Intrările de capital străin în România sunt în sine premise ale creșterii productivității la nivel local și deci unor șanse sporite de acumulare de capital la nivel intern, care desigur mai departe poate însemna și export de capital, prin ISD-urile românilor în străinătate. Într-un fel, intrările mai mari de ISD-uri susțin, caeteris paribus, ieșiri de ISD-uri mai mari sau niveluri mai ridicate de exporturi. Devine din nou crucial ca mediul instituțional românesc să permită – prin politici economice care să nu distorsioneze mecanismul pieței – această metamorfoză a capitalului străin în capital autohton.
Fluxul de ISD-uri din România către restul lumii
În ceea ce privește fluxul de ISD din România spre restul lumii, sesizăm un efect de deturnare a ISD-urilor cauzat de aderarea la Uniunea Europeană. Dacă accesul la piețele extra-UE sub formă de ISD înainte de aderarea la Uniunea Europeană înregistra valori pozitive, după aderare ISD-urile românilor în spațiul extra-UE scad tot mai mult, coborând chiar la valori negative. Aceasta sugerează o limitare a atenției investitorilor români la spațiul european, fie prin prisma atractivității fiscale din țările destinatare fie prin intensificarea restrictivității spațiului non-comunitar la ISD-urile rezidenților europeni. Se cunoaște faptul că, spre exemplu, internaționalizarea prin exporturi în spațiul non-comunitar devine o opțiune realmente costisitoare în perioada post-aderare, întrucât calitatea de membru al UE vine la pachet cu asumarea unor restricții comerciale sau protecționism, ca replică[7] a spațiului non-comunitar față de protecționismul UE, mai ales în privința bunurilor agricole. Așadar, dacă internaționalizarea prin exporturi devine relativ dificilă, este posibil ca și internaționalizarea prin ISD-uri să fie îngreunată, urmare a intensificării practicilor protecționiste.
Numărul de filiale deținute în străinătate. Comparație cu Europa Centrală și de Est
Lider în regiune la numărul de filiale deținute în străinătate este detașat Ungaria, care în perioada analizată (2010-2015) atinge cea mai bună performanță în 2014, când filialele ISD-urilor ungurești în străinătate numărau 2.558 de unități. Îi urmează Cehia, Polonia, România și Bulgaria. Excepție face anul 2014, când la coada clasamentului este România, Bulgaria depășind-o cu 62 de unități. În general, România se situează aproximativ la jumătate din performanțele Cehiei și Poloniei în privința numărului de filiale.
Stocul de ISD per capita. Comparație cu Europa Centrală și de Est
Stocul de ISD pe cap de locuitor calculat prin metoda direcțională evidențiază pe primele trei poziții în anul 2017, Ungaria (țară cu 9,7 milioane locuitori) cu 2.605,1 euro pe cap de locuitor, apoi Republica Cehă (10,6 milioane locuitori) cu 1.972 euro și Polonia (38,4 milioane locuitori) cu 718,5 euro. România și Bulgaria ocupă ultimele poziții în regiune, Bulgaria (7,1 milioane locuitori) având totuși o evoluție semnificativ mai bună decât România, înregistrând 351,9 euro, cu 88,6% mai mult față de cele 39,7 euro ale României (19,6 milioane locuitori).
Distribuția pe sectoare a persoanelor angajate în filialele controlate de firme românești în străinătate
În anul 2013, distribuția pe sectoare a persoanelor angajate în filialele controlate de firme românești surprinde domeniul IT&C ca fiind cel mai mare receptor de forță de muncă (29%). Este urmat de sectorul manufacturier (24%), comerțul cu ridicata și retial, reparații de vehicule și motociclete (21%), transport și depozitare (10%), construcții (5%), profesional, științific și activități tehnice (4%), servicii administrative și suport (3%), alte sectoare (3%), hotelărie și servicii de restaurant (1%).
Există opțiuni de politică publică în privința internaționalizării?
Un antreprenor sau un economist nu poate da soluții pentru România. Cel puțin nu fără ca fiecare din ei să-și asume o anumită perspectivă etică. Antreprenorul poate cel mult povesti propria experiență și da soluții pentru el însuși, economistul poate arăta căi potrivite și mai puțin potrivite pentru ca România să crească economic.
S-ar putea spune că nu există politici publice destinate internaționalizării, deoarece internaționalizarea este un efect firesc al creării condițiilor pentru formarea capitalului autohton. Asta desigur, dacă alegem perspectiva pieței libere, care în esență ne învață că sunt puține lucruri de făcut în materie de politică economică. Puține în sensul de suficiente pentru a rezolva problema. Odată creat capitalul, atunci când condițiile locale nu îl voi mai remunera suficient, emigrația acestuia este consecința firească, prin identificarea unor piețe cu costuri mai reduse.
Soluțiile sunt la dispoziția oricui dorește să le vadă: crearea unui cadru autohton prielnic acumulării de capital (acest lucru înseamnă reducerea taxelor, reducerea dimensiunii sectorului public, privatizarea sistemului de pensii, privatizarea companiilor de stat ș.a.), eliminarea barierelor din calea internaționalizării dar și a asistenței guvernamentale a acesteia.
Numai prin acumulare de capital la nivel intern este posibilă o creștere a productivității, ceea ce poate aduce și mult dorita retribuție mai mare pentru angajați, temperând astfel emigrația. A obține aceste rezultate presupune un efort politic comun îndelungat, o așteptare în termeni antreprenoriali, căci una din caracteristicile fundamentale ale unui antreprenor, dincolo de faptul că riscă resurse proprii, este așteptarea. Firul roșu care trebuie să unească din perspectivă economică toate spectrele politice este respectul pentru instituțiile sociale care generează capital autohton, capital românesc.
Studiul propune sub forma unei sinteze trei tipuri de acțiuni publice – guvernamentale care pot fi realizate, în măsura în care se dorește o îmbunătățire a situației internaționalizării firmelor românești. Dintre cele trei doar prima este dezirabilă din punct de vedere economic, celelalte două (deși diferite pe scara dezirabilității) presupun costuri semnificative care pot transforma obiectivul internaționalizării și importanța acestuia în ecuația dezvoltării economice, într-un joc politic.
| Opțiunea | Descriere | Puncte tari | Puncte slabe |
| I cea mai bună politică este absența oricărei politici | Reprezentare privată a firmelor care doresc să se internaționalizeze | Evaluare realistă a performanțelor internaționalizării Stimularea apariției unui mediu de afaceri realist și responsabil Depolitizarea domeniului Evitarea unei retorsion policy din partea altor state (efectul de bumerang, „întrecere în internaționalizare”) Bună practică pentru alte state. Efect de imitație. | – |
| II listă de priorități | Reprezentare prin diplomație comercială (funcționar public, generalist sau business promoter) doar în cazurile unde este necesar. + Crearea unui set de KPI (key performance indicators) în funcție de care diplomații pot fi evaluați. | Evaluarea relativ transparentă a calității serviciilor oferite de diplomați în procesul de internaționalizare (utilizarea de KPI) | Rent-seeking (este posibil ca unele firme să încerce coruperea diplomaților, pentru a dobândi avantaje în fața concurenței) Va fi dificil de definit cazurile necesare, de stabilit numărul efectiv de diplomați, de stabilit o grilă obiectivă de evaluare a acestora (e adevărat, marii jucători au business promoteri, însă nu există date cu privire la impactul acestora în internaționalizare sau cât li se datorează lor, și cât altor elemente) Nu se pot exclude cazurile de eliminare (pe criterii politice) a diplomaților dovedit eficienți în internaționalizare. (superiorul ierarhic nu are un stimulent să mențină diplomații eficienți, altul decât bunavoință). Vor fi dificil de eliminat situațiile de antreprenoriat politic win-win (firma acordă mită diplomatului, iar diplomatul solicită evaluarea sa pozitivă) |
| III indezirabilă | Acordarea – lipsită de condiționalități – de asistență financiară în internaționalizare (subvenționarea firmelor) | Absența condiționalităților birocratice (ex: sectoare/domenii eligibile de investiție și mai puțin eligibile, criterii în politica de angajări, număr minim de locuri de muncă create etc.) poate face ca resursele să ajungă totuși (și) la antreprenori dedicați. | Se pot înscrie la „loteria” internaționalizării și firme care altminteri (adică în absența asistenței financiare) nu ar fi făcut-o. Stimulent deci pentru firme ineficiente. Direcționează artificial capital autohton către utilizări internaționale. Nu se poate elimina problema lobby-ului/presiunilor pentru creșterea bugetului alocat internaționalizării. Politizarea internaționalizării. |
Epilog: statistică cu moderație
Cultura economică este o problemă a societății noastre post-moderne. Mai precis, ea pare să nu existe. În locul culturii economice și a unei educații economice veritabile, s-a instalat fraudulos ideea pozitivistă potrivit căreia nimic nu poate fi cunoscut fără a număra, a măsura, a testa. În mod analog, economistul de azi este cel care e echipat, dotat cu date, cifre. Iar paradoxul acestei situații este că atunci când nu ai acces la date sau pur și simplu nu există acele date, nu mai ești economist. Așa să fie? Ne îndoim.
Obsesia statisticii este obsesia omului modern sau omului recent, ar spune Horia Roman Patapievici. Iar economia pare să se fi transformat într-o abilitate tehnică, inginerească, mai mult decât una analitică sau de gândire critică.
Deși pretindem că studiul prezent este mai mult decât o simplă colecție de statistici, trebuie să evităm a cădea pradă obsesiei descrise mai sus, adică a imperativului cantitativ înainte de a oferi orice soluție. O scurtă istorioară poate fi utilă în acest caz. Se spune că primul lucru pe care l-a făcut John Cowperthwaite trimis secretar financiar al Hong Kong-ului de către britanici între 1961 și 1971, a fost să refuze colectarea de date statistice, în afara celor de bază. Întrebat despre asta, Cowperthwaite a răspuns că nu are nevoie de statistici deoarece nu dorește să facă planificare.
If I let them compute those statistics, they’ll want to use them for planning (Cowperthwaite, 1963).
Referințe
Acemoglu, Daron, Why Nations Fails. The Origins of Power, Prosperity and Poverty, Profile Books, 2013
Friedman, Milton, „The Honk Kong Experiment”, National Review, 1998, disponibil la https://www.hoover.org/research/hong-kong-experiment
Mises, Ludwig von, Acțiunea Umană. Un tratat de teorie economică, Editura Institutului Ludwig von Mises România, 2018
Note:
[1] https://ec.europa.eu/info/news/commission-focus-growth-markets-eu-food-and-drink-2018-promotion-programmes_en
[2] https://inaco.ro/wp-content/uploads/2018/02/Ghidul-de-finantare-pentru-internationalizarea-companiilor-romanesti-feb-2018.pdf
[3] Date disponibile la http://www.insse.ro/cms/sites/default/files/com_presa/com_pdf/ce12r16_0.pdf
[4] Se arată într-un studiu realizat de profesorii Alexandra Horobeț și Oana Popovici (REI-ASE București) pentru Consiliul Investitorilor Străini. Studiul este disponibil aici: https://fic.ro/Documents/view/Studiu-Investitiile-straine-directe-evolutia-si-importanta-lor-in-Romania
[5] Raport Banca Mondială, disponibil la https://openknowledge.worldbank.org/bitstream/handle/10986/29864/9781464813177.pdf?sequence=2&isAllowed=y
[6] Înțelegem noțiunea de corupție în mod exclusiv defensiv, adică de apărare împotriva abuzurilor Statului asupra persoanei și proprietății sale legitime. Să ne amintim faptul că în regimul socialist, corupția și piața neagră erau principalele modalități prin care majoritatea populației putea avea acces la bunurile și serviciile monopolizate de către Stat. Deși sistemul intervenționist este o mixtură între capitalism și socialism, corupția în sens defensiv va fi o caracteristică permanentă a acestui sistem, prin ea încercându-se (ca și în socialism) restaurarea unor drepturi naturale fundamentale, precum dreptul la proprietate privată legitimă.
[7] Retalierea, sau a răspunde la protecționism tot cu protecțonism, este o practică frecventă la nivel internațional, în ciuda faptului că atât teoretic, cât și empiric, non-retalierea presupune evidente beneficii pe termen lung, precum costuri reduse pentru consumator, evitarea unui război comercial, direcționarea unor resurse către sectoare cu adevărat productive etc., acestea fiind și premize ale acumulării de capital, în absența căreia ISD-urile înregistrează valori mici. Există studii care s-au angajat în măsurarea efectelor protecționismului, atât la nivel de țară, cât și la nivel de consumatori. Spre exemplu, un studiu al Organizației Mondiale a Comerțului (Trade Costs and Inclusive Growth, 2016) arată că, în măsura în care s-ar implementa acordul privind facilitarea comerțului (Trade Facility Agreement, semnat la Bali în 2013), aceasta ar presupune eliminarea multor bariere din calea comerțului, fapt ce ar crește exporturile țărilor în dezvoltare cu peste 700 miliarde de dolari. Cu alte cuvinte, internaționalizarea prin exporturi nu e independentă de problema reducerii barierelor (tarifare și netarifare) în calea comerțului. Deloc surprinzător, studiul arată că țările care sunt dispuse să implementeze acest acord, au șanse mai mari de a atrage ISD-uri. În mod analog deci, și banal în același timp, poți atrage mai multe ISD-uri dacă reduci barierele din calea ISD-urilor. Este de așteptat ca reducând barierele în calea investitorilor străini în propria țară, să generezi un efect în oglindă al țărilor gazdă pentru propriile investiții. Studiul este disponibil la
https://www.wto.org/english/res_e/booksp_e/trade-costs-incl-growth_full_e.pdf
