Internaţionalizarea firmelor româneşti, încă dependentă de instituţii extractive

Andreas Stamate-Ştefan · 05 iulie 2019

Institutul Ludwig von Mises România a realizat recent, în premieră, pentru Fundaţia Romanian Business Leaders, un studiu referitor la internaţionalizarea firmelor româneşti dintr-o perspectivă clasic liberală sau misesiană. Autorii studiului sunt Matei-Alexandru Apăvăloaei, Tudor Gherasim Smirna şi Andreas Stamate-Ştefan, cercetători ai Institutului Mises România şi cadre didactice în Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale, Academia de Studii Economice. De asemenea, studiul include o contribuţie de Claudiu Vrînceanu, din partea Start-up Bridge / RBL. Poate fi descărcat de aici:
Dezvoltare prin internaţionalizare [pdf].

În esenţă, studiul se prezintă ca o sinteză a argumentelor clasic liberale în ceea ce priveşte internaţionalizarea şi investiţiile străine în general şi se desfăşoară în trei părţi. Prima parte inventariază didactic teoriile internaţionalizării, a doua parte explică trecutul României în privinţa internaţionalizării şi lentoarea reformelor către o economie de piaţă, iar a treia parte arată ce opţiuni de politică publică ar fi compatibile (sau cât mai puţin incompatibile) cu perspectiva liberală. Conţinutul empiric al studiului este compus dintr-o gamă variată de statistici care prezintă situaţia internaţionalizării firmelor româneşti, în comparaţie cu ţările din regiune (Cehia, Polonia, Ungaria şi Bulgaria). Valoarea studiului este în primul rând una educaţională, şi apoi poate şi ca propunere de politică publică.

Ideea centrală a studiului

Dacă ar fi să rezumăm întregul studiu la o singură idee, ar fi aceasta: internaţionalizarea firmelor româneşti este un proces care depinde de calitatea instituţiilor noastre interne, respectiv cât de favorabile sunt ele progresului şi civilizaţiei materiale. Când spunem instituţii ne referim desigur la accepţiunea clasic liberală a termenului, adică la proprietate privată, diviziunea muncii, comerţ liber, monedă liberă etc. Au fost şi/sau sunt ele protejate în statul de drept România?!

Istoric, statele care au încercat să prezerve, să protejeze aceste instituţii, pe care economistul Daron Acemoglu (2013, p. 73) le botează drept instituţii incluzive, sunt state care au prosperat, care s-au dezvoltat economic. La polul opus, statele care s-au arătat mai favorabile instituţiilor extractive (sclavia, exproprieri arbitrare, taxare, birocraţie, control) sunt state care şi-au inhibat dezvoltarea.

Problema fundamentală

În loc de toate drumurile duc la Roma, am putea spune ca economişti că toate drumurile duc la Ludwig von Mises şi şcoala Austriacă de economie. Una dintre convingerile intime ale autorilor studiului este că, de fapt, problema socialismului nu s-a înţeles. Spunem aceasta deoarece şi astăzi predomină iniţiative de socializare a internaţionalizării, de intervenţie în această zonă. Numai în 2018, bugetul alocat de către Comisia Europeană pentru promovarea produselor agro-alimentare pe pieţele internaţionale a fost de 179 milioane euro[1]. Un alt exemplu este fondul de risc GapMinder, care oferă finanţare pentru accelerarea start-up-urilor tehnologice. Bugetul acestui fond este de 26 milioane de euro. Acestea sunt doar două exemple. Pentru un inventar al tuturor finanţărilor pentru internaţionalizare poate fi consultat Ghidul finanţării de stat pentru internaţionalizare, realizat de Iniţiativa pentru Competitivitate (INACO)[2].

Ludwig von Mises este prezent în acest studiu prin cel puţin două argumente: argumentul calculului economic în socialism (2018, pp. 719-731) şi argumentul dinamicii sau instabilităţii sistemului intervenţionist (2018, p, 886). Primul argument demonstrează cum în absenţa proprietăţii private nu poate exista o piaţă pe care bunurile (cu precădere factorii de producţie) să se schimbe. Absenţa unei pieţe aduce cu sine o altă problemă spinoasă, cea a imposibilităţii de formare a unor preţuri reale. Iar fără preţuri, planificatorul este practic în imposibilitatea de a hotărî care sunt proiectele dezirabile şi mai puţin dezirabile din punct de vedere economic. Cu alte cuvinte, calculul economic (profit-pierdere) este imposibil, deci orice posibilă alocare a resurselor se va face în baza altor criterii decât cele ale eficienţei. Sigur, nu suntem în situaţia aceasta, însă facem paşi în direcţia asta.

Al doilea argument arată că orice intervenţie guvernamentală creează o distorsiune în piaţă (fie la nivel de producţie, fie la nivel de preţuri), situaţie ce va presupune planificarea unei noi intervenţii pentru eliminarea efectelor primei intervenţii. Şi astfel, spune Mises, se intră într-o spirală (printr-un cumul de n intervenţii) a cărei destinaţie finală este socialismul, deci controlul guvernamental asupra factorilor de producţie. Pare imposibil, nu? Mises ar spune că nu. Socialismul se poate instaura brusc, peste noapte, în stilul comunist, sau se poate realiza şi treptat, în stil social-democrat sau ordoliberal, prin măsuri care încet, încet transferă controlul asupra mijloacelor de producţie de la proprietarii legitimi către guvern. Astăzi finanţăm internaţionalizarea puţin, mâine o condiţionăm puţin (în virtutea unor obiective ecologice, tehnologice etc.), poimâine spunem că nu mai acordăm finanţare decât pe liniile eligibile, apoi restrângem sfera eligibilităţii funcţie de obiective supranaţionale decise de alţii etc.

În sfârşit, va veni şi momentul când firmele vor funcţiona ca anexe, departamente de jure şi de facto ale statului, şi în care distincţia proprietar – manager birocratic va fi greu de făcut, căci proprietarul va fi deja managerul unui mamut ce produce pe bază de comandă aliniată la obiectivele guvernamentale (X start-up-uri înfiinţate, Y locuri de muncă create, Z investiţii realizate în plantarea de pomi etc.), şi care va avea şi satisfacţia că îşi poate reglementa propria firmă/industrie. Acesta este practic visul tehnocrat în formă pură.

Trebuie înţeles faptul că socialismul nu este ceva dispărut în negura vremii, care nu mai există doar pentru faptul că nu mai ai un dictator, un comitet de planificare sau naţionalizarea efectivă a mijloacelor de producţie. Socialismul este viu şi este prezent (o spunem din experienţă personală) în universităţi, în mediul academic, în rândul tinerilor, în rândul politicienilor, vechi sau noi. Ce mai trebuie înţeles este că finanţarea internaţionalizării de către stat nu este altceva decât un măr otrăvit, o formă de socializare, la distanţă deocamdată, care încet dar sigur, reface, repune în drepturi regimul socialist.

Starea de fapt şi discuţia internaţionalizării firmelor româneşti

Deocamdată, din România încă se pleacă. Cifrele oficiale indică faptul că între 3,5 şi 4 milioane de români au plecat de la Revoluţia din 1989 şi până astăzi în străinătate, în ţări mai prietenoase cu proprietatea, capitalul, comerţul, în ţări care au proliferat (mai mult decât în România) instituţiile incluzive. Deci cel puţin pentru moment România pare a fi un exportator de muncă, şi nu de capital, deoarece acel capital pentru internaţionalizare lipseşte, cel puţin prin comparaţii cu alte state. Internaţionalizarea României, dincolo de cea realizată prin exportul de muncă, este preponderentă în zona exporturilor, nu a investiţiilor străine directe (ISD).

În 2016, exporturile FOB totalizau 57,3 miliarde euro[3], iar ISD-urile româneşti în străinătate 1,14 miliarde euro (Studiu IlvMR)

Mai mult decât atât:

Majoritatea firmelor care fac exporturi din România sunt firme cu capital străin[4].

Mesajul pe care studiul nostru îl transmite este că de aici nu decurge faptul că statul trebuie să accelereze internaţionalizarea (de tip ISD) prin strategii naţionale, doar pentru a îngroşa statistica. Faptul că suntem importatori net de capital, şi exportatori de muncă sugerează că în România este o problemă cu acumularea de capital. Prea mult din capitalul românesc este pus în slujba satisfacerii birocraţiei locale şi a achitării obligaţiilor fiscale. O demonstrează asta dimensiunea sectorului public (atât cel ce furnizează servicii cât şi cel productiv).

Conform cartei albe a IMM-urilor, un procent de 61,1% din IMM-urile investigate identifică birocraţia ca cea mai mare problemă în activitatea lor, iar 45,16% din IMM-uri reclamă corupţia din sistem (Studiu ILvMR).

Carta albă a IMM-urilor mai arată că 54,74% din IMM-uri reclamă fiscalitatea excesivă ca problemă fundamentală în activitatea lor, iar 44,98% controalele excesive (Studiu ILvMR).

potrivit unui studiu realizat de Banca Mondială, 47% din firmele româneşti care încearcă să realizeze investiţii sunt afectate de un climat politic şi reglementar nefavorabil (Studiu ILvMR).

În România există aproximativ 1.400 de întreprinderi de stat, din care 200 sunt controlate majoritar de către guvern (autoritatea centrală). Aceste cifre ridică România pe primul loc[5] în Europa la numărul de întreprinderi de stat, şi astfel pe primul loc la dimensiunea managementului birocratic (Studiu ILvMR).

Cu cât dimensiunea resurselor administrate de stat creşte, potenţialul alocării arbitrare (bazate pe alte criterii decât cele economice ale profitului, concurenţei) creşte şi el. În haosul alocativ, adică al dispariţiei unor criterii obiective de alocare, corupţia îşi face loc, ca mijloc de asigurare[6] împotriva riscurilor generate de absenţa criteriilor economice (Studiu ILvMR)

Tipul acesta de explicaţii este unul pur economic, iar ele diferă de explicaţiile non-economice, antreprenoriale spre exemplu. În general, atunci când se explică apetitul scăzut pentru internaţionalizare al firmelor româneşti, se aduc în discuţie şi argumente non-economice ce ar ţine de o oarecare teamă a antreprenorilor, sau frică de necunoscut, de un mediul cultural diferit. Deşi sunt perfect legitime, economiştii n-au un „tratament” pentru frică, sau pentru modul în care poate fi abordat un mediul cultural diferit de cel din care vii. Acestea sunt cauze naturale.

Economiştii pot avea însă „tratamente” pentru cauzele instituţionale, adică situaţiile în care problema culturală e depăşită, însă mediul instituţional nu lasă prea mult în buzunarul antreprenorului dornic de internaţionalizare. Studiul se adresează atât antreprenorilor care au resurse pentru internaţionalizare dar întâlnesc bariere culturale în internaţionalizare (prin aceea de a-i face atenţi la modul în care şi-au dobândit resursele, cât de favorabilă le-a fost piaţa), dar şi acelora dintre ei care nu sunt împiedicaţi de bariere culturale, ci de absenţa capitalului (prin a-i face atenţi că nu orice tip de capital e bun pentru internaţionalizare).

Statistica internaţionalizării firmelor româneşti

Statistica colectată de studiu are un rol pur ilustrativ şi nu recomandăm efectuarea vreunei corelaţii sau stabilirea vreunei cauzalităţi cu ajutorul ei. Statistica poate descrie un anumit trend, dar care din perspectiva unor experienţe personale, antreprenoriale, poate să nu fie relevant.

Componentele ce alcătuiesc fluxurile de ISD din România spre restul lumii

Spre exemplu, se constată că în ISD-urile românilor în străinătate predomină instrumentele de natura datoriei (adică se fac cu împrumuturi, via bănci sau societatea mamă). De obicei, asta ne spune ceva nouă ca economişti, când datoria e mai rentabilă decât cash-ul propriu. La o cercetare mai aprofundată, situaţia poate scoate la iveală un mediu fiscal sau monetar problematic. Ştim de exemplu faptul că în timpul expansiunii monetare, în faza de început a unei crize, ca urmare a deprecierii puterii de cumpărare cauzate de inflaţie, devine mai rentabil pentru indivizi să se împrumute.

Stocul de ISD al ţărilor din Europa Centrală şi de Este raportat la PIB

În ceea ce priveşte regiunea ţărilor din Europa Centrală şi de Est (CEE), performerul la ISD-uri (evaluate ca stocuri) este Ungaria, care în 2016 atinge 223% din PIB, ISD-uri realizate de cetăţenii unguri rezidenţi în străinătate. Poziţia a doua este ocupată de Republica Cehă cu 23% din PIB, urmând Polonia cu 15% din PIB, apoi Bulgaria cu 10% din PIB şi România cu 3% din PIB. În toată perioada luată în calcul, 2007-2017, România ocupă ultima poziţie din regiune, dacă ne raportăm la ISD ca procent din PIB. De altfel, clasamentul pe regiune rămâne în linii mari acelaşi.

Poziţia netă a ISD în balanţa de plăţi

Diferenţa dintre ISD-urile deţinute de investitorii străini în România şi ISD-urile deţinute de investitorii români în străinătate este în continuare semnificativă. În 2017, ISD-urile investitorilor străini în România (4,3 mld. euro) erau de 22 ori mai mari decât cele ale investitorilor români în străinătate (196 mil. euro). Poziţia netă a ISD-urilor în balanţa de plăţi a României este „deficitară” în fiecare an al perioadei analizate, 2000-2017, cu decalajele cele mai mari în anii pre- şi post- aderare la Uniunea Europeană.

Diferenţa însă dintre intrări (inflow) şi ieşiri (outflow) nu este atât de relevantă economic, cât poate fi statistic. Intrările de capital străin în România sunt în sine premise ale creşterii productivităţii la nivel local şi deci unor şanse sporite de acumulare de capital la nivel intern, care desigur mai departe poate însemna şi export de capital, prin ISD-urile românilor în străinătate. Într-un fel, intrările mai mari de ISD-uri susţin, caeteris paribus, ieşiri de ISD-uri mai mari sau niveluri mai ridicate de exporturi. Devine din nou crucial ca mediul instituţional românesc să permită – prin politici economice care să nu distorsioneze mecanismul pieţei – această metamorfoză a capitalului străin în capital autohton.

Fluxul de ISD-uri din România către restul lumii

În ceea ce priveşte fluxul de ISD din România spre restul lumii, sesizăm un efect de deturnare a ISD-urilor cauzat de aderarea la Uniunea Europeană. Dacă accesul la pieţele extra-UE sub formă de ISD înainte de aderarea la Uniunea Europeană înregistra valori pozitive, după aderare ISD-urile românilor în spaţiul extra-UE scad tot mai mult, coborând chiar la valori negative. Aceasta sugerează o limitare a atenţiei investitorilor români la spaţiul european, fie prin prisma atractivităţii fiscale din ţările destinatare fie prin intensificarea restrictivităţii spaţiului non-comunitar la ISD-urile rezidenţilor europeni. Se cunoaşte faptul că, spre exemplu, internaţionalizarea prin exporturi în spaţiul non-comunitar devine o opţiune realmente costisitoare în perioada post-aderare, întrucât calitatea de membru al UE vine la pachet cu asumarea unor restricţii comerciale sau protecţionism, ca replică[7] a spaţiului non-comunitar faţă de protecţionismul UE, mai ales în privinţa bunurilor agricole. Aşadar, dacă internaţionalizarea prin exporturi devine relativ dificilă, este posibil ca şi internaţionalizarea prin ISD-uri să fie îngreunată, urmare a intensificării practicilor protecţioniste.

Numărul de filiale deţinute în străinătate. Comparaţie cu Europa Centrală şi de Est

Lider în regiune la numărul de filiale deţinute în străinătate este detaşat Ungaria, care în perioada analizată (2010-2015) atinge cea mai bună performanţă în 2014, când filialele ISD-urilor ungureşti în străinătate numărau 2.558 de unităţi. Îi urmează Cehia, Polonia, România şi Bulgaria. Excepţie face anul 2014, când la coada clasamentului este România, Bulgaria depăşind-o cu 62 de unităţi. În general, România se situează aproximativ la jumătate din performanţele Cehiei şi Poloniei în privinţa numărului de filiale.

Stocul de ISD per capita. Comparaţie cu Europa Centrală şi de Est

Stocul de ISD pe cap de locuitor calculat prin metoda direcţională evidenţiază pe primele trei poziţii în anul 2017, Ungaria (ţară cu 9,7 milioane locuitori) cu 2.605,1 euro pe cap de locuitor, apoi Republica Cehă (10,6 milioane locuitori) cu 1.972 euro şi Polonia (38,4 milioane locuitori) cu 718,5 euro. România şi Bulgaria ocupă ultimele poziţii în regiune, Bulgaria (7,1 milioane locuitori) având totuşi o evoluţie semnificativ mai bună decât România, înregistrând 351,9 euro, cu 88,6% mai mult faţă de cele 39,7 euro ale României (19,6 milioane locuitori).

Distribuţia pe sectoare a persoanelor angajate în filialele controlate de firme româneşti în străinătate

În anul 2013, distribuţia pe sectoare a persoanelor angajate în filialele controlate de firme româneşti surprinde domeniul IT&C ca fiind cel mai mare receptor de forţă de muncă (29%). Este urmat de sectorul manufacturier (24%), comerţul cu ridicata şi retial, reparaţii de vehicule şi motociclete (21%), transport şi depozitare (10%), construcţii (5%), profesional, ştiinţific şi activităţi tehnice (4%), servicii administrative şi suport (3%), alte sectoare (3%), hotelărie şi servicii de restaurant (1%).

Există opţiuni de politică publică în privinţa internaţionalizării?

Un antreprenor sau un economist nu poate da soluţii pentru România. Cel puţin nu fără ca fiecare din ei să-şi asume o anumită perspectivă etică. Antreprenorul poate cel mult povesti propria experienţă şi da soluţii pentru el însuşi, economistul poate arăta căi potrivite şi mai puţin potrivite pentru ca România să crească economic.

S-ar putea spune că nu există politici publice destinate internaţionalizării, deoarece internaţionalizarea este un efect firesc al creării condiţiilor pentru formarea capitalului autohton. Asta desigur, dacă alegem perspectiva pieţei libere, care în esenţă ne învaţă că sunt puţine lucruri de făcut în materie de politică economică. Puţine în sensul de suficiente pentru a rezolva problema. Odată creat capitalul, atunci când condiţiile locale nu îl voi mai remunera suficient, emigraţia acestuia este consecinţa firească, prin identificarea unor pieţe cu costuri mai reduse.

Soluţiile sunt la dispoziţia oricui doreşte să le vadă: crearea unui cadru autohton prielnic acumulării de capital (acest lucru înseamnă reducerea taxelor, reducerea dimensiunii sectorului public, privatizarea sistemului de pensii, privatizarea companiilor de stat ş.a.), eliminarea barierelor din calea internaţionalizării dar şi a asistenţei guvernamentale a acesteia.

Numai prin acumulare de capital la nivel intern este posibilă o creştere a productivităţii, ceea ce poate aduce şi mult dorita retribuţie mai mare pentru angajaţi, temperând astfel emigraţia. A obţine aceste rezultate presupune un efort politic comun îndelungat, o aşteptare în termeni antreprenoriali, căci una din caracteristicile fundamentale ale unui antreprenor, dincolo de faptul că riscă resurse proprii, este aşteptarea. Firul roşu care trebuie să unească din perspectivă economică toate spectrele politice este respectul pentru instituţiile sociale care generează capital autohton, capital românesc.

Studiul propune sub forma unei sinteze trei tipuri de acţiuni publice – guvernamentale care pot fi realizate, în măsura în care se doreşte o îmbunătăţire a situaţiei internaţionalizării firmelor româneşti. Dintre cele trei doar prima este dezirabilă din punct de vedere economic, celelalte două (deşi diferite pe scara dezirabilităţii) presupun costuri semnificative care pot transforma obiectivul internaţionalizării şi importanţa acestuia în ecuaţia dezvoltării economice, într-un joc politic.

Opţiunea

Descriere

Puncte tari

Puncte slabe

I

cea mai bună politică este absenţa oricărei politici

Reprezentare privată a firmelor care doresc să se internaţionalizeze

Evaluare realistă a performanţelor internaţionalizării

Stimularea apariţiei unui mediu de afaceri realist şi responsabil

Depolitizarea domeniului

Evitarea unei retorsion policy din partea altor state (efectul de bumerang, „întrecere în internaţionalizare”)

Bună practică pentru alte state. Efect de imitaţie.

-

II

listă de priorităţi

Reprezentare prin diplomaţie comercială (funcţionar public, generalist sau business promoter) doar în cazurile unde este necesar.

+

Crearea unui set de KPI (key performance indicators) în funcţie de care diplomaţii pot fi evaluaţi.

Evaluarea relativ transparentă a calităţii serviciilor oferite de diplomaţi în procesul de internaţionalizare (utilizarea de KPI)

Rent-seeking (este posibil ca unele firme să încerce coruperea diplomaţilor, pentru a dobândi avantaje în faţa concurenţei)

Va fi dificil de definit cazurile necesare, de stabilit numărul efectiv de diplomaţi, de stabilit o grilă obiectivă de evaluare a acestora (e adevărat, marii jucători au business promoteri, însă nu există date cu privire la impactul acestora în internaţionalizare sau cât li se datorează lor, şi cât altor elemente)

Nu se pot exclude cazurile de eliminare (pe criterii politice) a diplomaţilor dovedit eficienţi în internaţionalizare. (superiorul ierarhic nu are un stimulent să menţină diplomaţii eficienţi, altul decât bunavoinţă).

Vor fi dificil de eliminat situaţiile de antreprenoriat politic win-win (firma acordă mită diplomatului, iar diplomatul solicită evaluarea sa pozitivă)

III

indezirabilă

Acordarea – lipsită de condiţionalităţi – de asistenţă financiară în internaţionalizare (subvenţionarea firmelor)

Absenţa condiţionalităţilor birocratice (ex: sectoare/domenii eligibile de investiţie şi mai puţin eligibile, criterii în politica de angajări, număr minim de locuri de muncă create etc.) poate face ca resursele să ajungă totuşi (şi) la antreprenori dedicaţi.

Se pot înscrie la „loteria” internaţionalizării şi firme care altminteri (adică în absenţa asistenţei financiare) nu ar fi făcut-o. Stimulent deci pentru firme ineficiente.

Direcţionează artificial capital autohton către utilizări internaţionale.

Nu se poate elimina problema lobby-ului/presiunilor pentru creşterea bugetului alocat internaţionalizării.

Politizarea internaţionalizării.

Epilog: statistică cu moderaţie

Cultura economică este o problemă a societăţii noastre post-moderne. Mai precis, ea pare să nu existe. În locul culturii economice şi a unei educaţii economice veritabile, s-a instalat fraudulos ideea pozitivistă potrivit căreia nimic nu poate fi cunoscut fără a număra, a măsura, a testa. În mod analog, economistul de azi este cel care e echipat, dotat cu date, cifre. Iar paradoxul acestei situaţii este că atunci când nu ai acces la date sau pur şi simplu nu există acele date, nu mai eşti economist. Aşa să fie? Ne îndoim.

Obsesia statisticii este obsesia omului modern sau omului recent, ar spune Horia Roman Patapievici. Iar economia pare să se fi transformat într-o abilitate tehnică, inginerească, mai mult decât una analitică sau de gândire critică.

Deşi pretindem că studiul prezent este mai mult decât o simplă colecţie de statistici, trebuie să evităm a cădea pradă obsesiei descrise mai sus, adică a imperativului cantitativ înainte de a oferi orice soluţie. O scurtă istorioară poate fi utilă în acest caz. Se spune că primul lucru pe care l-a făcut John Cowperthwaite trimis secretar financiar al Hong Kong-ului de către britanici între 1961 şi 1971, a fost să refuze colectarea de date statistice, în afara celor de bază. Întrebat despre asta, Cowperthwaite a răspuns că nu are nevoie de statistici deoarece nu doreşte să facă planificare.

If I let them compute those statistics, they’ll want to use them for planning (Cowperthwaite, 1963).

Referinţe

Acemoglu, Daron, Why Nations Fails. The Origins of Power, Prosperity and Poverty, Profile Books, 2013

Friedman, Milton, „The Honk Kong Experiment”, National Review, 1998, disponibil la https://www.hoover.org/research/hong-kong-experiment

Mises, Ludwig von, Acţiunea Umană. Un tratat de teorie economică, Editura Institutului Ludwig von Mises România, 2018


Note:

[1] https://ec.europa.eu/info/news/commission-focus-growth-markets-eu-food-and-drink-2018-promotion-programmes_en

[2] https://inaco.ro/wp-content/uploads/2018/02/Ghidul-de-finantare-pentru-internationalizarea-companiilor-romanesti-feb-2018.pdf

[3] Date disponibile la http://www.insse.ro/cms/sites/default/files/com_presa/com_pdf/ce12r16_0.pdf

[4] Se arată într-un studiu realizat de profesorii Alexandra Horobeţ şi Oana Popovici (REI-ASE Bucureşti) pentru Consiliul Investitorilor Străini. Studiul este disponibil aici: https://fic.ro/Documents/view/Studiu-Investitiile-straine-directe-evolutia-si-importanta-lor-in-Romania

[5] Raport Banca Mondială, disponibil la https://openknowledge.worldbank.org/bitstream/handle/10986/29864/9781464813177.pdf?sequence=2&isAllowed=y

[6] Înţelegem noţiunea de corupţie în mod exclusiv defensiv, adică de apărare împotriva abuzurilor Statului asupra persoanei şi proprietăţii sale legitime. Să ne amintim faptul că în regimul socialist, corupţia şi piaţa neagră erau principalele modalităţi prin care majoritatea populaţiei putea avea acces la bunurile şi serviciile monopolizate de către Stat. Deşi sistemul intervenţionist este o mixtură între capitalism şi socialism, corupţia în sens defensiv va fi o caracteristică permanentă a acestui sistem, prin ea încercându-se (ca şi în socialism) restaurarea unor drepturi naturale fundamentale, precum dreptul la proprietate privată legitimă.

[7] Retalierea, sau a răspunde la protecţionism tot cu protecţonism, este o practică frecventă la nivel internaţional, în ciuda faptului că atât teoretic, cât şi empiric, non-retalierea presupune evidente beneficii pe termen lung, precum costuri reduse pentru consumator, evitarea unui război comercial, direcţionarea unor resurse către sectoare cu adevărat productive etc., acestea fiind şi premize ale acumulării de capital, în absenţa căreia ISD-urile înregistrează valori mici. Există studii care s-au angajat în măsurarea efectelor protecţionismului, atât la nivel de ţară, cât şi la nivel de consumatori. Spre exemplu, un studiu al Organizaţiei Mondiale a Comerţului (Trade Costs and Inclusive Growth, 2016) arată că, în măsura în care s-ar implementa acordul privind facilitarea comerţului (Trade Facility Agreement, semnat la Bali în 2013), aceasta ar presupune eliminarea multor bariere din calea comerţului, fapt ce ar creşte exporturile ţărilor în dezvoltare cu peste 700 miliarde de dolari. Cu alte cuvinte, internaţionalizarea prin exporturi nu e independentă de problema reducerii barierelor (tarifare şi netarifare) în calea comerţului. Deloc surprinzător, studiul arată că ţările care sunt dispuse să implementeze acest acord, au şanse mai mari de a atrage ISD-uri. În mod analog deci, şi banal în acelaşi timp, poţi atrage mai multe ISD-uri dacă reduci barierele din calea ISD-urilor. Este de aşteptat ca reducând barierele în calea investitorilor străini în propria ţară, să generezi un efect în oglindă al ţărilor gazdă pentru propriile investiţii. Studiul este disponibil la

https://www.wto.org/english/res_e/booksp_e/trade-costs-incl-growth_full_e.pdf

·

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)