Despre protecţia consumatorului

Mihai Tănăsuică · 05 februarie 2019

Adesea, persoane care doresc să demonstreze „eşecul pieţei” în a servi consumatorii într-o manieră eficientă aduc în discuţie diverse întâmplări particulare. De pildă, magazinul X a întârziat livrarea produsului y, care fusese achitat în prealabil. Când în sfârşit a fost livrat, era deteriorat şi a fost nevoie de înlocuirea acestuia. Au urmat alte întârzieri, reclamaţii, culminând cu plângere depusă la autorităţile statului, în urma căreia lucrurile par să se fi rezolvat. Concluzia desprinsă inevitabil de aici este că antreprenorul pe piaţa liberă este neinteresat de un individ şi de a-l servi pe acesta cât de bine poate, ba din contră, îl tratează cu indiferenţă şi rezolvă doleanţele acestuia numai în umra intervenţiei binefăcătoare a statului. În consecinţă, piţa liberă nu este satisfăcătoare şi avem nevoie de un cadru instituţional, etatic, puternic, care să corecteze derapajele acesteia.

Este important de amintit faptul că teoria economică se ocupă cu studiul unor fenomene sociale complexe şi, aşa cum nu oboseşte Mises să repete, înţelegerea lor necesită o cheie de interpretare. Nu este suficient să analizăm „empiric” faptele cu pretenţia că nu avem nici o teorie anume cu care le interpretăm, ci le lăsăm „să vorbească de la sine”. De fapt, acesta este riscul cel mai mare: sub aparenţa unei imparţialităţi, a unei priviri obiective asupra lucrurilor, aşa cum se înfăţişează ele, se ascund teorii ad-hoc, implicite, care dau sens distorsionat. Cu alte cuvinte, ceea ce sugerează Mises este că, în ştiinţele sociale, teoria cu care interpretezi fenomenele este la fel de importantă, dacă nu mai importantă, decât observaţiile pe care le faci. Lanţul cauzal este adesea ascuns în complexitatea fenomenelor, indistinct, iar în lipsa busolei teoretice vom fi furaţi de peisaj.

Dacă revenim asupra cazului expus mai sus, observăm din capul locului că maniera în care a fost formulat are deja cel puţin trei presupoziţii implicite:
1) că firma în cazuă acţionează pe o piaţă liberă;
2) că nu există stimulente perverse sau efecte perverse cauzate de intervenţia statului, dacă nu în sectorul respectiv, măcar în celălalte sectoare conexe;
3) că intervenţia suplimentară a statului este cea care a rezolvat o problemă, care nu a are vreo legătură cu intervenţii anterioare sau cu cadrul instituţional în care ea a apărut.

Prima presupoziţie poate fi uşor respinsă. Piaţa, în mod evident, nu este liberă. Există o puzderie de reglementări şi intervenţii, începând de la taxare, standarde tehnice, reglementarea concurenţei, cerinţe birocratice, terminând cu te miri ce. Dacă ar fi să punem o ştampliă, ar fi cea de reglementare excesivă, nu de laxitate.

Nici o intervenţie etatică nu este neutră şi lipsită de efecte distorsionante asupra acţiunii antreprenorilor şi consumatorilor. Aşadar, chair presupunând că tranzacţiile din retail ar fi complet libere, transferul efectiv de proprietate trebuie mijlocit prin alte activităţi economice, cum ar fi, pentru a da un exemplu, sectorul bancar – prin care se face plata – şi sectorul transporturilor – prin care este livrată marfa. Deteriorarea produselor pe perioada transportului şi întarzierile apărute pot fi uşor puse pe seama calităţii drumurilor şi a supra-aglomerării acestora, acestea două fiind externalităţi negative ale monopolului statului asupra infrastructurii.

Ultima presupoziţie este poate şi cea mai interesantă: necesitatea intervenţiei coercitive pentru a corecta derapajele pieţei, prin aplicarea, de regulă, a unei legislaţii de protecţie a consumatorilor. Răspunsul la o astfel de propunere ar trebui căutat mai întâi în arhitectura sistemului juridic în care ne desfăşurăm activitatea. Pentru rezolvarea conflictului nu este nevoie decât de definirea clară şi aplicarea strictă şi fermă a dreptului de proprietate. Dacă A îi transferă lui B o sumă de bani pentru ca B să-i livreze lui A un anume bun x, atunci nerealizarea transferului de la B către A contituite o încălcare condiţiilor contractuale şi deci a dreptului de proprietate al lui A. Tot ce trebuie făcut este să se aplice contractul sau, în caz contrar, B să-i restituie lui A proprietatea (banii, plus dobândă şi eventuale despăgubiri pentru deranj). Întrebarea ce trebuie pusă este dacă sistemul juridic actual, monopolizat de stat, veghează la respectarea strictă a contractelor şi, implicit, a proprietăţii private. În plus, trebuie să ne întrebăm dacă justiţia astfel înţeleasă este administrată rapid şi eficient de către entitatea care şi-a arogat dreptul exclusiv de a arbitra litigii. Cu alte cuvinte, în caz de nerespectare a contractelor (mai ales a celor care implică sume relativ mici), care este probabilitatea ca o firmă să fie chemată în judecată? Probabil destul de mică, dat fiind ritmul în care sunt rezolvate procesele de către instanţe. Aşadar, avem de-a face din nou cu stimulente perverse, venite tocmai de la instituţii care pretind că apără interesele consumatorilor.

Şi apoi mai este o problemă. Presupunând că este într-adevăr nevoie de o legislaţie de protecţie a consumatorului, ne putem pune întrebarea de ce această legislaţie nu are ca scop despăgubirea victimei (a consumatorului însuşi) pentru prejudiciul suferit, ci se traduce prin aplicarea unor sancţiuni de care beneficiază statul. Sumele extrase din amenzi nu sunt distribuite consumatorilor nemulţumiţi, ci, paradoxal, sunt sifonate la bugetul de stat.

Concluzionând, fenomenele sociale izolate, luate ca atare, nu pot constitui baza pentru elaborarea unei teorii, cu atât mai puţin a unei politici cu pretenţia că rezolvă o problemă. Teoria economică corectă este cea care ne permite interpretarea observaţiilor, iar în absenţa ei suntem siliţi să operăm cu teoretizări ad-hoc, care comportă un risc ridicat de eroare.

·

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)