Despre protecția consumatorului

Mihai Tănăsuică · 05 februarie 2019

Adesea, persoane care doresc să demonstreze „eșecul pieței” în a servi consumatorii într-o manieră eficientă aduc în discuție diverse întâmplări particulare. De pildă, magazinul X a întârziat livrarea produsului y, care fusese achitat în prealabil. Când în sfârșit a fost livrat, era deteriorat și a fost nevoie de înlocuirea acestuia. Au urmat alte întârzieri, reclamații, culminând cu plângere depusă la autoritățile statului, în urma căreia lucrurile par să se fi rezolvat. Concluzia desprinsă inevitabil de aici este că antreprenorul pe piața liberă este neinteresat de un individ și de a-l servi pe acesta cât de bine poate, ba din contră, îl tratează cu indiferență și rezolvă doleanțele acestuia numai în umra intervenției binefăcătoare a statului. În consecință, pița liberă nu este satisfăcătoare și avem nevoie de un cadru instituțional, etatic, puternic, care să corecteze derapajele acesteia.

Este important de amintit faptul că teoria economică se ocupă cu studiul unor fenomene sociale complexe și, așa cum nu obosește Mises să repete, înțelegerea lor necesită o cheie de interpretare. Nu este suficient să analizăm „empiric” faptele cu pretenția că nu avem nici o teorie anume cu care le interpretăm, ci le lăsăm „să vorbească de la sine”. De fapt, acesta este riscul cel mai mare: sub aparența unei imparțialități, a unei priviri obiective asupra lucrurilor, așa cum se înfățișează ele, se ascund teorii ad-hoc, implicite, care dau sens distorsionat. Cu alte cuvinte, ceea ce sugerează Mises este că, în științele sociale, teoria cu care interpretezi fenomenele este la fel de importantă, dacă nu mai importantă, decât observațiile pe care le faci. Lanțul cauzal este adesea ascuns în complexitatea fenomenelor, indistinct, iar în lipsa busolei teoretice vom fi furați de peisaj.

Dacă revenim asupra cazului expus mai sus, observăm din capul locului că maniera în care a fost formulat are deja cel puțin trei presupoziții implicite:
1) că firma în cazuă acționează pe o piață liberă;
2) că nu există stimulente perverse sau efecte perverse cauzate de intervenția statului, dacă nu în sectorul respectiv, măcar în celălalte sectoare conexe;
3) că intervenția suplimentară a statului este cea care a rezolvat o problemă, care nu a are vreo legătură cu intervenții anterioare sau cu cadrul instituțional în care ea a apărut.

Prima presupoziție poate fi ușor respinsă. Piața, în mod evident, nu este liberă. Există o puzderie de reglementări și intervenții, începând de la taxare, standarde tehnice, reglementarea concurenței, cerințe birocratice, terminând cu te miri ce. Dacă ar fi să punem o ștampliă, ar fi cea de reglementare excesivă, nu de laxitate.

Nici o intervenție etatică nu este neutră și lipsită de efecte distorsionante asupra acțiunii antreprenorilor și consumatorilor. Așadar, chair presupunând că tranzacțiile din retail ar fi complet libere, transferul efectiv de proprietate trebuie mijlocit prin alte activități economice, cum ar fi, pentru a da un exemplu, sectorul bancar – prin care se face plata – și sectorul transporturilor – prin care este livrată marfa. Deteriorarea produselor pe perioada transportului și întarzierile apărute pot fi ușor puse pe seama calității drumurilor și a supra-aglomerării acestora, acestea două fiind externalități negative ale monopolului statului asupra infrastructurii.

Ultima presupoziție este poate și cea mai interesantă: necesitatea intervenției coercitive pentru a corecta derapajele pieței, prin aplicarea, de regulă, a unei legislații de protecție a consumatorilor. Răspunsul la o astfel de propunere ar trebui căutat mai întâi în arhitectura sistemului juridic în care ne desfășurăm activitatea. Pentru rezolvarea conflictului nu este nevoie decât de definirea clară și aplicarea strictă și fermă a dreptului de proprietate. Dacă A îi transferă lui B o sumă de bani pentru ca B să-i livreze lui A un anume bun x, atunci nerealizarea transferului de la B către A contituite o încălcare condițiilor contractuale și deci a dreptului de proprietate al lui A. Tot ce trebuie făcut este să se aplice contractul sau, în caz contrar, B să-i restituie lui A proprietatea (banii, plus dobândă și eventuale despăgubiri pentru deranj). Întrebarea ce trebuie pusă este dacă sistemul juridic actual, monopolizat de stat, veghează la respectarea strictă a contractelor și, implicit, a proprietății private. În plus, trebuie să ne întrebăm dacă justiția astfel înțeleasă este administrată rapid și eficient de către entitatea care și-a arogat dreptul exclusiv de a arbitra litigii. Cu alte cuvinte, în caz de nerespectare a contractelor (mai ales a celor care implică sume relativ mici), care este probabilitatea ca o firmă să fie chemată în judecată? Probabil destul de mică, dat fiind ritmul în care sunt rezolvate procesele de către instanțe. Așadar, avem de-a face din nou cu stimulente perverse, venite tocmai de la instituții care pretind că apără interesele consumatorilor.

Și apoi mai este o problemă. Presupunând că este într-adevăr nevoie de o legislație de protecție a consumatorului, ne putem pune întrebarea de ce această legislație nu are ca scop despăgubirea victimei (a consumatorului însuși) pentru prejudiciul suferit, ci se traduce prin aplicarea unor sancțiuni de care beneficiază statul. Sumele extrase din amenzi nu sunt distribuite consumatorilor nemulțumiți, ci, paradoxal, sunt sifonate la bugetul de stat.

Concluzionând, fenomenele sociale izolate, luate ca atare, nu pot constitui baza pentru elaborarea unei teorii, cu atât mai puțin a unei politici cu pretenția că rezolvă o problemă. Teoria economică corectă este cea care ne permite interpretarea observațiilor, iar în absența ei suntem siliți să operăm cu teoretizări ad-hoc, care comportă un risc ridicat de eroare.

·

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)