Concurența ca formă de cooperare

Mihai-Vladimir Topan · 24 noiembrie 2016

Mi-a fost dat să aud în ultima vreme, în repetate rânduri că procesul concurențial din economia de piață nu e decât o luptă violentă dusă cu mijloace ușor modificate, dar care în esență nu are natură diferită de cea a conflictului propriu-zis. De asemenea, că ar fi o ipostaziere și o confirmare – poate singura, de altfel – a procesului darwinist de supraviețuire a celui mai puternic și mai adaptat, sau, cu o altă expresie, legea junglei. Din păcate, această perspectivă – complet eronată și superficială, după părerea mea – dă apă la moară la cel puțin două categorii de oameni. Întâi îi consolidează pe cei care se simt cu adevărat superiori și puternici și care cred, mânați de o conștiință falsă, că numai călcând pe capete poți răzbi în arena economică și că fiecare pas înainte în afaceri înseamnă înșelarea unui furnizor, îmbrobodirea unui client sau fraudarea unui partener sau asociat (ca să nu mai vorbim de scurtcircuitarea pur și simplu a procesului de piață prin utilizarea canalelor politice). Nu mai încape vorbă că pentru vreun spirit comunitar, pentru niscaiva răbdare, bunătate, colegialitate, omenie, îngăduință sau chiar prietenie nu e loc și basta.

A doua categorie de oameni pe care perspectiva pieței ca arenă a darwinismului social îi odihnește, sunt cei care dezavuează întregul proces și aranjament instituțional al economiei de piață (sau cea mai mare parte a acestuia) de pe poziții morale. (Aici pot fi incluși mulți creștini ortodocși, de pildă, dar nu numai). Pornind de la aceeași înțelegere a fenomenului ca cei de mai sus, aceștia îl consideră – o dată luat în serios – incompatibil cu ideea de virtute. Ba chiar, alimentați de anumite filoane de gândire precum cel din jurul lui Bernard Mandeville (1670-1733; autor al The Fable of the Bees: or Private Vices, Public Benefits; în traducere ar fi Fabula albinelor: sau vicii private, beneficii publice), consideră că tocmai viciile sunt ingredientele fundamentale al căror precipitat neintenționat (vorba lui Hayek) ar fi organizarea economică specifică economiei de piață moderne și eficiența alocativă rezultată din aceasta. Fapt care o transformă în candidat serios pentru titulatura de Turn Babel al celor mai abjecte porniri umane.

Așa să stea lucrurile oare? Mă tem că și cu problema concurenței (ca și cu altele), avem ocazia să contemplăm caracterul contraintuitiv al științei economice. În profunzime lucrurile nu stau chiar cum par la o primă vedere mai superficială. În cele ce urmează voi încerca să argumentez că procesul concurențial de pe piața liberă nu este altceva decât o formă mai indirectă – mai elaborată și decisiv mai eficientă, mai ales când vine vorba de economiile moderne complexe – de cooperare socială. Departe de a fi un sistem de excludere socială, este tocmai procesul prin care se revelează posibilitatea incluziunii sustenabile în ansamblul social productiv. Dar s-o luăm încet.

Ca să-mi duc pledoaria la capăt voi avea nevoie cel puțin de trei concepte – două economice și unul etico-juridic – pe care mă văd nevoit să le explic întrucâtva, chiar cu riscul de a cădea pradă unor reflexe profesoral-didactice.

Mai întâi am nevoie să introduc ideea de avantaj comparativ. Considerat unul dintre cele mai importante concepte din știința economică (referința standard aici fiind provocarea adresată de matematicianul Stanislaw Ulam economistului Paul Samuelson de a-i spune un rezultat din știința economică în același timp adevărat și non-trivial; răspunsul, care n-a venit pe loc ci la distanță de ani, a fost tocmai principiul avantajului comparativ), este, cred, în același timp unul dintre cele mai puțin înțelese. Sau, dacă e înțeles în enunțul său de bază, implicațiile sale sunt cu totul ignorate sau neconștientizate.

Scurtând o lungă poveste, cum se spune, principiul avantajului comparativ vine să precizeze că există posibilitatea (nu obligativitatea) cooperării între două persoane sau grupuri de persoane (fie ele firme, regiuni sau națiuni) chiar și atunci când competențele tehnice superioare par să se situeze în mod complet dezechilibrat doar de-o singură parte. De altfel, discuția pe avantajul comparativ se și poartă în siajul aceleia mai intuitive și mai simple a avantajului absolut, în virtutea căreia două părți se pot în mod natural coopera specializându-se în acele domenii pe care le stăpânesc în mod absolut mai bine (după o formulă de tipul: dacă eu gătesc mai bine decât tine, iar tu calci mai bine decât mine, ar fi o idee bună ca eu să mă ocup de gătit pentru amândoi, iar tu de călcat pentru amândoi, și ne va fi mai bine ambilor). Cu alte cuvinte, ce se întâmplă când apare situația mai problematică în care competențele absolute sunt distribuite inegal (păstrând exemplul, ce ne rămâne de făcut dacă tu știi mai bine decât mine și să gătești, și să calci?) Mai e loc de cooperare? David Ricardo (1772-1823), unul dintre economiștii clasici cunoscuți, este de regulă creditat cu răspunsul pozitiv la această întrebare (alături de Robert Torrens (1780-1864) și, mai controversat, de James Mill (1773-1836), tatăl mult mai cunoscutului John Stuart Mill (1806-1873)) tocmai prin ceea ce avea să se consacre ca principiul avantajului comparativ. Conform acestuia, și în situația de superioritate absolută pe toate planurile a uneia dintre părți, rămâne avantajoasă cooperarea și specializarea câtă vreme cel superior se specializează acolo unde are superioritatea mai pronunțată, iar cel inferior acolo unde are inferioritatea mai puțin pronunțată. La nivelul comunității formate din cei doi apare, printr-o astfel de specializare, un plus de productivitate și eficiență derivate din faptul că ceea ce se pierde prin lăsarea unui sector de activitate pe mâna celui mai inabil la toate (totuși, e vorba de sectorul unde acesta e relativ mai puțin inabil – vom și spune că în această branșă el are avantaj comparativ, deși nu are avantaj absolut, celălalt fiind tehnic mai bun) este mai mult decât compensat de lăsarea celuilalt sector de activitate pe mâna celui mai abil (în speță tocmai activitatea unde superioritatea acestuia este mai pronunțată; vom spune astfel că în această branșă – și doar în aceasta – are cel superior avantaj comparativ, deși deține ambele avantaje absolute).

(Dacă simțiți că m-am cocoțat pe culmi didactice și v-am scufundat în văi studențești, aveți cel mai probabil dreptate.)

Din principiul avantajului comparativ decurg imediat câteva lucruri esențiale care sunt rareori explicitate. Întâi că cel înzestrat cu abilități superioare evidente nu se raportează la cel mai puțin înzestrat doar în registrul milosteniei, adică nu-l vede doar ca potențial beneficiar al pomenilor sale (cum am fi tentați să credem, intuitiv; deși, firește, acest lucru nu este exclus), ci și al cooperării interesate. Și el, cel mare și tare, câștigă mai mult de pe urma specializării conform avantajelor comparative decât operând în izolare. Bineînțeles, laolaltă cu păstrarea distanței (autarhia sau izolaționismul economic), milostenia și cooperarea pe bază de avantaje comparative există mereu și opțiunea impunerii prin forță, a cuceririi sau a imperialismului – cum vrem să-i spunem. Și nu trebuie să fim naivi în acest punct. Dar e crucial faptul că oricât de puternic ar fi cineva la modul absolut, are motive economice să coopereze pașnic cu cei inferiori și, deci, planul agresiunii are cel puțin niște costuri de oportunitate care merită investigate. Pacea e întotdeauna o opțiune viabilă economic, în măsura în care e dorită. Nu-i puțin lucru. Dumnezeu a făcut lumea, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, astfel încât să avem nevoie unii de alții; de asemenea, a făcut-o în așa fel încât să ne și putem fi de folos unii altora, cât zăbovim pe-aici, numai să vrem.

Apoi, spunând cam același lucru, doar că de data aceasta din perspectiva celui slab, inabil, relativ incompetent: oricât de incompetent, slab, inabil, nepriceput, neputincios, necalificat, începător, înapoiat, primitiv, timid etc. ar fi cineva, tot are avantaje comparative. Și anume, în branșele sau sectoarele de activitate în care inferioritatea lui e mai puțin pronunțată. Din perspectiva procesului concurențial în economia de piață liberă – pentru a veni la tema anunțată mai sus – acest lucru se traduce în următorul mod: dacă principiul avantajului comparativ e valid, cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unei persoane, unui grup sau unei regiuni ca rezultantă a concurenței economice este să fie plasat/ă acolo unde are avantaje comparative. Cu alte cuvinte – fapt crucial – deznodământul concurenței libere nu este eliminarea din arena socială a inadaptaților, a celor slabi, care astfel sunt condamnați la privațiuni, foamete și dispariție, ci doar reconfigurarea structurii sociale de producție pe baza diviziunii muncii în care toată lumea are loc. (Dacă ar fi să aplicăm mai țintit avantajul comparativ la piața muncii, am putea spune că o consecință a lui este următoarea teoremă: pe piața liberă, rata naturală a șomajului involuntar este zero). Suntem în plină răsturnare a ideii că economia este ipostazierea indubitabilă a darwinismului social. Oamenii nu sunt concurenți ireductibili prin raportare la un stoc fix de resurse pus la dispoziție de natură; dimpotrivă, prin cooperare, pot ameliora stocul însuși pus în joc de mediul natural. Leii și hienele nu se vor asocia niciodată (și nici măcar prea mulți lei sau hiene intra-specie; și cât o fac, în caz că cineva ar invoca ideea de haită și vânătoare în grup, e mai degrabă instinctual oricum), renunțând la vânătoarea sângeroasă și costisitoare dublată de luptele pentru pradă, pentru a face o fermă de antilope. Oamenii o pot face, și foarte adesea o fac.

Al doilea concept economic pe care îl invoc aici în această pledoarie pentru concurența economică ca formă de cooperare este cel, deja menționat în câteva rânduri, al calculului economic în termeni monetari. El se leagă de avantajul comparativ pomenit adineauri, fiindu-i condiție de posibilitate. Avantajele comparative în conținutul lor concret nu se descoperă prin analize abstracte sau din birou, ci în piață, prin calcule antreprenoriale în termeni monetari. Într-un sens cât se poate de propriu, activitatea economică în contextul diviziunii extinse a muncii este un joc de echipă, în care participarea fiecăruia contribuie la formarea și revoluționarea permanentă, în funcție de datele concrete, a structurii prețurilor, bază la rândul ei pentru deciziile ulterioare. Cum spune Mises, oamenii sunt între altele, angajați si într-o diviziune intelectuală a muncii în crearea fenomenului structurii de prețuri monetare. Concurența economică este una din condițiile de posibilitate ale acestui fenomen indispensabil pentru coerența (deci posibila eficiență a) economiilor moderne.

În lumina avantajelor comparative și în contextul calculului economic în termeni monetari, concurența devine, după cum intuia Hayek, un veritabil proces de descoperire în comun la nivel societal a celei mai bune opțiuni de alocare a resurselor rare în lumina preferințelor celor care fac parte din sistem și vor să se servească mai departe de acesta pentru atingerea obiectivelor lor. Procesul economic devine, cu tot cu concurența ce-i stă în centru, un vast proces de cooperare socială.

De asemenea, din punct de vedere etico-juridic (în sensul lui Murray Rothbard), oricât de acerbă în termeni economici (cu monopoluri și poziții dominante, cu înțelegeri și carteluri, cu dumping ca vânzare sub costuri sau ca simplă discriminare de preț etc.) concurența economică este totuși pașnică, non-agresivă.

Aproape că putem întoarce pe dos ideea pe care-am pornit s-o discut în această parte: cooperează nu cine nu concurează, ci, dimpotrivă, cine nu concurează, de fapt, nu cooperează (în contextul diviziunii extinse a muncii din economia modernă). Bineînțeles, posibilitatea cooperării nu înseamnă obligativitatea cooperării.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)