Criza financiară din 2007-2008 a fost urmată de cea economică, cu moștenirea ei încă activă de falimente, scăderea PIB-ului, încasări reduse la buget, deficite scăpate de sub control și amenințarea tot mai prezentă și răspândită a falimentelor suverane.
Pentru că nu se poate accepta politic realitatea falimentului generalizat din sistemul financiar, statul susține băncile zombie în cercul vicios al lipsei de lichiditate și insolvenței. La summit-urile UE se votează doze suplimentare de ajutor financiar pentru țările intrate pe rând în incapacitate de plată, însă în fundalul acestor probleme grave se aude marșul necontenit al politicilor europene de o iresponsabilitate exasperantă.
Criza mondială ar fi trebuit să dea o lecție sobră tuturor actorilor economici, care ar trebui să sufle și în iaurt înainte de a da iarăși frâu liber „exuberanței iraționale”. Nu este și cazul energiei verzi. În acest sector, pe fondul agendei europene și popularității curentului ecologist, are loc de câțiva ani un nou boom.
Fără a pune în discuție acum justificarea și realismul valorilor ecologiste, ele s-au cristalizat în Pachetul UE intitulat „Energie – Schimbări climatice”, care a consfințit în 2008 obiectivele europene cunoscute sub acronimul „20-20-20”: gazele de seră trebuie reduse până în 2020 cu 20% față de nivelul din 1990, energia verde trebuie să ajungă la o pondere de 20% în totalul producției de energie, biocombustibilii trebuie să fie folosiți în pondere de 10% în transporturi și, în general, consumul global de energie trebuie eficientizat sau altfel redus cu 20%. Pentru asta, UE a alocat subvenții anuale de sute de miliarde de euro.
România a îmbrățișat cu entuziasm această strategie europeană, într-atât încât și-a propus o depășire a planului, cu țintirea tovărășească a unui 24% de energie verde în total, pesemne ca să spele din grelele eco-păcate ale trecutului.
Așa se face că în sectorul energiei verzi se desfășoară sub nasul nostru un autentic boom, caracterizat de creșteri exponențiale ale capacităților de producție din surse regenerabile. Dar exuberanța investitorilor în boom-ul verde nu este tocmai irațională: prin fondurile europene și sistemul de subvenționare cu certificate verzi, costurile de producție ale energiei regenerabile sunt acoperite cu asupra de măsură, astfel încât schema de investiție se dovedește a fi una profitabilă și, practic, fără riscuri de piață.
De exemplu, în cazul producției de energie electrică prin turbine eoliene, cei care produc 1 MWh primesc două certificate verzi al căror preț este reglementat în marja 28,128 – 57,389 de euro. Unele calcule arată că prin vânzarea energiei produse si a certificatelor obținute se poate ajunge la încasări de peste 150 de euro/MWh, și aici România trecând în fruntea clasamentelor europene. În cazul energiei hidro se pot acorda maxim 3 certificate, iar în cazul celei solare se acordă 6, pentru a se premia corespunzător lipsa de eficiență.
Pentru anul 2012, numărul de certificate verzi este stabilit la 6 milioane, iar consumul intern final de energie electrică este estimat la 47 500 de GWh, ceea ce duce la un raport de certificate verzi pe MWh de 0,126. La un preț de 57 de euro pe certificat rezultă un cost absolut al energiei verzi de peste 7 euro pe MWh, în condițiile în care un MWh se tranzacționează în medie pe piața concurențială cu aproximativ 76 de euro.
Această stimulare a producției de energie relativ ineficientă va duce la creșterea prețului energiei electrice pe piața reglementată (adică subvenționată) cu 2,5% sau chiar, susțin unii, 8% numai în 2012.
S-ar putea comenta că prețul de pe așa-numita piață concurențială din România este corelat cu cel de pe piața europeană, așa că un adept al pieței libere nu ar trebui să aibă nimic de obiectat. Însă trebuie spus răspicat că piața românească de energie, dincolo de toate titulaturile și de cei câteva zeci de jucători insituționali din structura de producție, furnizare, transport și distribuție finală (inclusiv băieții deștepți), numai liberă nu este. Situația pieței este una de monopol sau de protejare a jucătorilor prin puternice și multiple bariere de intrare.
Dacă ar exista într-adevăr libertatea de intrare pentru producători, libertatea de alegere între diverse alternative pentru consumatorii finali și burse de energie pe care s-ar putea tranzacționa liber, probabil că prețul energiei ar scădea la nivel local și profiturile ar fi distribuite cu totul altfel. Iar piața liberă, dacă ar trebui să aleagă între scumpa și nesigura energie verde și cea convențională, ieftină și disponibilă indiferent de cât plouă și cât bate vântul sau soarele, ar alege-o fără ezitări pe a doua.
Între timp, consumatorii captivi sunt forțați să piardă câteva miliarde de euro în următorii 10-15 ani în favoarea unor investitori care dau buzna în ceea ce s-ar putea numi „The Green Rush”. Totul pe fondul măsurilor de austeritate, al deficitului greu de ținut în parametri și a datoriei publice în plină expansiune.
[Comentariu publicat inițial în Finanțiștii]
