Tânărul guvern Ungureanu și-a început activitatea cu o trombă declarativă dătătoare fiori, de plăcere pentru iubitorii de autoritate, reci pe șira spinării pentru iubitorii de libertate.
Primul ministru crede că poate face instrucție cu țara. Țăranii să treacă la lopată, șoferii să plătească strict amenzile și să conducă mai puțin, hotelierii să nu țină închis când vor ei, iar bugetul să crească prompt ca în UE. Să sperăm că trece anul fără ca avalanșa de propuneri să se materializeze într-o montare și mai puternică a etatismului deja insuportabil.
Pentru a înțelege de ce tinerețea energică nu este un deziderat al guvernării, am să redau aici o anecdotă. Un bolnav i se plânge pe patul de spital unui prieten de condițiile proaste care nu justifică taxele plătite. „Plătim atât de mult și guvernanții nu fac mai nimic”. Prietenul îi răspunde: „Roagă-te să nu facă nimic. Îți închipui ce dezastru ar fi dacă ar lucra de toți banii pe care îi dăm?”
Există o tradiție occidentală după care „cea mai bună taxă este cea mai mică” și „statul care guvernează cel mai puțin este statul cel mai bun”.
Statul înseamnă scindarea producătorului de consumator și pierderea busolei valorii economice, sărăcirea celui taxat, corupția agentului fiscal și înmulțirea asistaților. Iar partenerii săi privați de „investiții” nu au cum să fie la fel de interesați și dornici să ofere ce vrea piața cum sunt antreprenorii autentici, pentru că banii vin din altă parte, de la stat și nu din piață. În ciuda aparențelor, acestea sunt lumi complet diferite.
Statul, prin natura sa, nu poate crea nimic: tot ce administrează este obținut prin taxarea prezentă, îndatorarea ca taxare viitoare, crearea de monedă prin decret și reglementarea activității supușilor săi. Lecția cea mai elementară de economie este că atunci când statul obține ceva, mai mult decât acel ceva se pierde în altă parte a societății.
Uitându-ne cazon doar la statistici pierdem din vedere faptul că un preț care se realizează liber pe piață implică două inegalități, valoarea mai mare pe care o obține cel care oferă și valoarea mai mare pe care o obține cel care cere. Aceste valori fac economia liberă să meargă ca unsă și să crească prosperitatea și fericirea oamenilor. Când intervine statul, necesarmente în forță, cel puțin una dintre aceste valori se pierde pe termen scurt, și ambele pe termen lung, când toată lumea are de pierdut.
Prosperitatea care se creează prin taxe lejere nu are cum să fie capturată de stat a la long. Poate că într-un an guvernul reușește să sifoneze energic mai multe resurse la buget. Dar anul viitor antreprenorii nu vor mai fi luați prin surprindere: se vor înmulți falimentele, fondurile necesare pentru întreținerea și înnoirea bunurilor de capital nu vor mai fi puse la bătaie, productivitatea muncii și salariile reale vor scădea, șomajul și emigrația vor crește și, indiferent de situația bugetului sau cine va fi la putere, oamenii vor fi în general mai săraci și economia mai lipsită de proiecte investiționale altfel viabile.
Primul ministru vrea ca bugetul să crească la 40% din PIB ca-n UE? Dar noi avem în spate deceniile sau secolele de economisire capitalistă care au creat acel „strat de grăsime” din care occidentalii își permit acum luxul semi-socialismului? Și dacă tot vrem să urmăm fidel UE, ne întrebăm unde se îndreaptă prin actualele politici de asistență socială dezlănțuită?
Dacă venim dintr-o epocă în care se colecta practic 100% la buget, de ce vrem să o luăm înapoi spre acolo? A fost mai bine atunci? Pentru cine și până când?
[Republicat din Finanțiștii.]
